Născut în 1961 la Leningrad, Andrei Kurkov este unul dintre scriitorii ucrainieni contemporani cei mai cunoscuți dacă nu cel mai cunoscut în lume. Scrie în limba rusă și multe dintre cele 19 romane ale sale au fost traduse în 37 de limbi și publicate în 65 de țări. Cel mai citit dintre ele este ‘Moartea pinguinului’ care inaugurează ‘ciclul pinguinului’ care i-a adus faimă internațională. ‘Grădinarul din Oceakov’ a văzut lumina tiparului pentru prima dată în 2010, iar versiunea sa în limba română a apărut în 2019 în excelenta colecție ‘ficțiune fară frontiere’ a editurii Paralela 45, în traducerea Antoanetei Olteanu.
Nu fac parte dintre cei care consideră că literatura de calitate trebuie să fie greoaie la lectură. Eu cred că literatura cu adevărat bună se citește ușor și că măiestria mânuirii cuvântului sau conținutul bogat trebuie să vina în întâmpinarea cititorilor. De aceea mă bucur de fiecare data când întâlnesc un scriitor și cărți dintr-acelea care mă absorb în lectură, care mă fac să aștept cu nerăbdare întoarcerea paginii, pe care nu le pot lăsa din mână deoarece îmi pasă mai mult de soarta eroilor și de ceea ce se va întâmpla în capitolul următor decât de masa de seară. Este cazul ‘Grădinarului din Oceakov’, o carte lejeră și spumoasă la lectură, și cu un conținut care nu numai că te invită ca cititor să te alături aventurii dar și îndeamnă la reflecție, însă într-un mod implicit, lipsit de pretenții și retorici.
Igor, eroul cărții, este un fel de tăietor de frunză la câini într-un sat de pe lângă Kiev, în anul de grație 2010. Trăiește împreună cu mama sa din pensia și din produsele grădinii de zarzavaturi a acesteia, atunci când apare în viața lor Stepan, un bărbat mult mai în vârstă care își asumă treaba de grădinar în schimbul găzduirii în baraca de lângă casă. Stepan îl antrenează pe Igor într-o aventură nocturna în orășelul Oceakov de lângă Marea Neagra, unde în pereții unei case legate cumva de copilăria lui Stepan, cei doi găsesc o comoară: trei valize cu valori (diamante, ceasuri de aur) și … o uniformă de milițian rămase acolo din anul 1957.
‘Stepan deschise ușor ultimul geamantan adus de la Oceakov și se uită îngândurat în el, la o uniformă veche de miliție împăturită cu grijă. Acolo se aflau și cizme de piele, și o centură cu cataramă, și cascheta.
Stepan pipăi cu mâinile fundul geamantanului, fară să scoață uniforma de miliție. Deodată pe fata lui îngheță un zâmbet rău și împietri. Buzele îi erau încordate, iar mâinile, băgate în geamantan, nu i se vedeau. O asemenea față au copiii care prind pe pipăite raci în mâluri din râuri.
În cele din urmă Stepan scoase mâna din geamantan și în ea avea un pistol în toc. Apoi mai scoase de undeva două teancuri de bancnote sovietice, uriașe în comparație cu grivnele.’ (pag. 46)
Uniforma se dovedește a fi mult mai mult decât un simplu obiect de îmbrăcăminte, simbol al puterii și ordinii publice. Este o mașină de călătorit în timp, un portal prin care cel care o îmbracă poate călători, la miezul nopții, la ora la care se petrec actele de magie, înapoi în timp spre Oceakov-ul anului 1957. De aici începe o serie de salturi temporale, în care eroul nostru va trăi o aventură în universul paralel al primilor ani de după Stalin. Salturile în timp par o combinație de vise și de scenarii de filme.
‘Imediat ce portița de la curte i s-a închis în urmă, imediat ce a pornit în direcția stației de autobuz, totul în jur s-a făcut mai întunecat. De parcă întunericul era viu și încerca să-l învăluie în el pe Igor, cu cap cu tot. Dar sub tălpile cizmelor de piele asfaltul începe să sune familiar și picioarele îi mergeau singure, de parcă nu aveau nevoie de nici un însoțitor.
Frica îl cuprinse pe Igor de câteva ori. Fie din spate, fie din lateral, drept pentru care el se oprea și se uita în jur, având încredere mai mult în auz decât în ochi. Dar în jur era liniște.
După o vreme în fata apăru o lumină vizibilă, care deveni reperul lui. Iar după încă vreo douăzeci de minute Igor recunoscu poarta luminată a Fabricii de vin din Oceakov. S-a oprit la ușă, la vreo douăzeci de metri de ea. Se gândea. “Ce rezultă de aici? Oare totul se repetă? Ca în acel film american în care aceeași zi se repetă la infinit, scoțându-l din minți pe erou?’ (pag. 74)
‘Farmecul lecturii are la bază combinația dintre realism și fantastic. Lumile între care călătorește eroul sunt familiare cititorului român sau est-european, iar eroii cărții, oameni simpli confruntați cu sisteme absurde și corupte, trăind la marginea legii sau dincolo de ea, sunt priviți cu o doză de empatie chiar și când este vorba despre criminali. Personajele descind din lumile lui Ilf și Petrov sau a lui Panait Istrati, dar trăiesc experiențe fantastice precum eroii nuvelelor timpurii ale lui Mircea Eliade. Pestele și hrișca, votka și coniacul nu par a lipsi în niciuna dintre perioade. În fapt, nu există niciun fel de ierarhizare a celor două lumi. Ucraina pare a se afla într-un perment prezent continuu sau, daca vreți, un permanent trecut continuu. 1957 și perioada sovietică, 2010 și perioada tranziției par a fi echivalente la nivelul ordinii (sau dezordinii) sociale, al respectului (sau ocolirii) legii, și dacă ar fi de ales, eroul cărții mai degrabă ar prefera 1957, pentru că acolo trăirile îi sunt mai autentice și acolo întâlnește chiar și iubirea.
Sub o formă lejeră și sub pretextul lecturii unei cărți de bucate transmise intre generații printr-un manuscris descoperit într-unul din cele trei geamantane, Alexei Kurkov dezvoltă o variantă a teoriei conflictului dintre vânători și agricultori care stă la baza unor cercetări antropologice și ale pre-istoriei civilizației, variantă care câștigase popularitate în ultimul deceniu al secolului trecut. În carte aceștia sunt numiți ‘grădinari’ (factorul stabil și productiv al societății) și respectiv ‘pădurari’ (elementele disruptive, uneori violente, dar și cele care determina schimbările și salturile calitative). La nivel metaforic eroii cărții preferă grădinăritul dar nu pot evita pericolele și nevoia de acțiune sau poate de reacțiune a pădurarilor.
Ca cititor pasionat de romane științifico-fantastice mă așteptam ca scriitorul să se joace cu mai multa îndrăzneală cu paradoxurile călătoriei în timp, mai ales că existau premize interesante în biografiile unora dintre personaje. Nu a fost intenția lui Kurkov în această carte, scriitorul preferând o scriere lejeră și deconectantă și o viziune relaxată asupra istoriei. În cele din urma, chiar și vehicolul magic care îi transportă pe eroi în timp pare a se supune regulilor de scriere și rescriere a istoriei din spațiul fost sovietic:
‘Uniforma asta, și cizmele împreună cu ea, sunt trecutul. Iar trecutul își schimbă dimensiunile în funcție de cel care îl probează.’ (pag. 289)