Gica Manescu – Vacante iesene in copilarie (3)

Gica Manescu ofera cititorilor blogului episodul final al amintirilor sale din vacantele iesene ale copilariei. Inca odata ii  multumesc pentru permisiunea de a prelua aceste fragmente din memoriile sale si il astept cu alte povesti din sacul sau cu amintiri.

——-

Asa am petrecut vacantele de Pasti in casa bunicilor mei din Iasi. Spre sfarsit, cu vreo 5 zile inainte de intoarcerea acasa, venea si tata. Am fost patru ani la rand. Cand eram in clasa IV-a, am calatorit in compartiment cu profesorul meu de ebraica si de Istorie a evreilor, domnul Naihin, insotit de sotie si un bebelus. Plecau la Chisinau, de unde erau originari. N-a ramas multa vreme la Focsani. L-a inlocuit domnul Derbarimdigher pe care l-am avut si la orele suplimentaere in liceu, in locul orelor de religie ale coleglior crestini. Numai ca noi veneam doua ore dupa amiaza.

Am fost foarte emotionat. Eram calator ca si dascalul meu. Dar se platea doar jumtate din pretul biletului. El a vrut sa se laude si a inceput cu mine, o conversatie, destul de usoara, in limba stramosilor nostri. Am reusit cu succes si mama a fost mai mandra ca alte dati. Rusine cu noi, copiii, nu ii era.

Revin la zilele mele iesene.

Auzeam, chiar din casa, un strigat, ca “mermur” si nu stiam cine si ce striga. Am iesit pe balcon si am vazut un  barbat cu o cobilita pe umeri, la care atarnau doua cazanele. Am intrat in vorba cu el, am coborat treptele si el vindea “mere murate“. Nu stiam ce gust au si am cumparat doua bucati. Am urcat repede  si am coborat, tinand in  mana o farfurie adanca. Mere, potrivite ca marime, cu coaja nu foarte subtire, cu miezul moale si gust dulce-acrisor. Nu poate fi clasat in randul “delicateselor“. Nici nu m-a satisfacut  in placerea gustativa, ca pistilul.

Les Halles in Paris - sursa theworldwidewine.com

In zilele de joi, bunica, cu o poseta in care ingramadise niste bani, o pornea de dimineata la Hala. Era, si poate mai este, pe strada Anastasie Panu, nu departe de noi.  Cu totii stim ce e “Hala“ (in Israel e painea alba, pentru sambata si sarbatori, afara de Pesah). O stim , cei care au locuit sau locuiesc in Bucuresti, ca “Halele Obor”, o stiu cei care  le-au vizitat la Paris “les Halles“ si asemanatoare in multe orase in lume.

Dupa cateva ore, bunica obosita si uneori cu batista stergandu-si fruntea a urcat treptele, urmata de un barbat care cara una cos cu diverse produse  alimentare. Le-a depus in bucatarie si a coborat. Langa scara era un  carut incarcat cu niste cutii, tot cu alimente. Era o programare pentru necesarul gosdpodariei, timp de o saptamana, in afara celor zilnice, cumparate in jur (paine, lapte, zahar, s.a).

O nostimada pentru mine erau  cele intamplate uneori dimineata. Stateam cu bunicii si prin  fata ferestrelor trecea spre WC-ul din fundul balconului domnul Goldner, proprietarul si vecinul de apartamet. Un om instarit, cu alura de boier, purta o jacheta din catifea cu fireturi. Bunicul, privea catre noi, si spunea in idish :”trece domnul G. imbracat cu hainuta de WC“. Ce sa stie el de acestea? Mama mi-a tradus si explicat si imi venea sa rad. El nu spusese unde se duce, ci pentru ce.

sursa http://www.thedailygreen.com

Mancam 7 zile acea ”paine nedospita“, azima, pasca. O rontaiala a ceva fara gust, dar care, ca semintele de dovleac sau floarea soarelui, nu te lasa pana nu le termini. Dimineata, bucati mici le puneam in bautura fierbinte – lapte,  cacao. Dar la pranz si cina? Cum sa savurezi sosul unor bucate daca n-ai si un miez de paine? Se faceau chiftele, delicioase – din cartofi sau din faina de pasca – “latchis “. Si in prezent tot asa. Traditia nu s-a schimbat. Se parea ca ne e foame mai mare si am manca ceva. Era simplu. In bucatarie, pe o masa, era pasca si intr-o oala de tuci, oua fierte, tari. Intram, luam un ou, il curatam si cu putina sare si pasca, il mancam lent sa nu se termine.  Nu aveam voie sa mananc doua oua. Doar era un procedeu aproape zilnic. Nu era recomandat, mai ales pentru un copil.

In ultima seara de sarbatoare, dupa ce apunea soarele si se termina, era o fuga pana la grecul, brutarul din apropiere unde se cumpara painea abia scoasa din cuptor. Pana acasa, coltul era deja inghitit. Ca in Tel Aviv, la Abulafia. Brutaria imi era cunoscuta, acolo  imi cumparam covrigii cu susan, placinta cu branza si covrigeii mici, de rontait, Delicii, nu numai copilaresti.

Dupa Pesah, cu familia, in tramvai, lasand la un colt, cladirea fastuoasa a Bibliotecii Centrale si peste drum  cofetaria “Tufli“ si “Clubul ofiterilor“  (azi cred ca acolo e ”Casa de cultura“), urcand dealul, trecand pe o strada frumoasa, un  bulevard – Lascar Catargiu, daca memoria nu-mi joaca o festa,  pe langa Universitate, am coborat la gradina minunata numita “Copou“ . M-i s-a aratat un arbore. Era  “teiul lui Eminescu “. Credeam ca e al unui iesean care traia sau murise.  Pe o terasa, ne-am instalat in jurul unei mese mai lungi, copiii au mancat prajitura sau inghetata, adultii, prajituri sau bere, cu alune.

Vizitam cunoscuti si familii inrudite, noi copiii, ne plictiseam, ni se serveau dulceata-serbet cu apa rece si prajituri de casa. Obligatii de bun simt, dar timpul trecea prea incet. Intr-un singur loc, la un frate al bunIcului, am intalnit un baiat de varsta mea si o fetita, ca sora mea. Nepotii care venisera cu parintii.  Parca il invidiam pe fratele meu, mai in varsta cu 4 ani decat mine, care ramanea la Focsani, pentru a putea sa-si petreaca o parte din vacanta de vara la Iasi. Aveam 2 veri si 3 verisoare, cam de varsta lui. Era pentru ei ca o petrecrere fara sfarsit.

Primeam de la bunic aproape zilnic, o ciocolata din  rezerva pe care el o pastra intr-un sertar incuiat. Doar el avea cheia. Mai erau si niste bani de cheltuiala. Timpul  se scurgea si a venit ziua plecarii acasa. Intr-una din valize, se aflau si daruri pentru noi. Condusi la gara, cu unii din familie, ne-am imbratisat si am simtit caldura celor apropiati.

Pana la varsta de 11 ani, eram in aceasta perioada la Iasi. Ritualul era asemanator, dar intelegerea mea si dorinta de a cunoaste era crescuta. Am vizitat familiile noastre in diverse cartiere  si strazi, ale orasului (Sf. Lazar, Arcului, langa gara, s.a.) Imi placea sa vad activitatea din atelierul de mobila. Mirosul specific si rezultatul muncii imi dadeau admiratie. Era bunicul meu.

Eram cel care punea intrebarile – “Ma Nishtana“,  adica prin ce se deosebeste seara respectiva, de alte seri.

sursa boston.com

Am continuat, de sarbtoarea respectiva, sa particip cu familia adunata, la bunicii focseneni, ani la rand, inainte de episodul moldovean. Si cand eram deja adolescent,  tot in stanga bunicului sedeam si intrebam.

La Iasi am mai fost in  doua cazuri de ingrijire a sanatatii. In August 1927, inainte de a intra in clasa I-a de liceu, am avut o apendicita care trebuia operata. Cum in oras, medicul – Dr. Iancu- era capabil, dar conditiile de spitalizare neprielnice, am plecat la Iasi. Internat la Spitalul de copii Dr. Ghelerter, pe strada Ghica Voda, am fost operat de Prof. Hortolomei, ca invitat pentru efectuarea interventiei chirurgicale. Tata i-a fost recunoscator prin plicul inmanat si cu restul femiliei, ca totul a decurs normal.

O mica intrerupere destul de nostima, dar interesanta. Profesorul,un barbat voinic, avand parul blond-roscat, crescut intre evrei, vorbea idish. Avea in cabinetul lui multi pacienti evrei si era Seful unei Clinici chirurgicale la Spitalul Sf. Spiridon. Unii evrei iesenii, il socoteau de ai lor si-l numisera “Ortolomeier.” Cand am intrat eu in Facultate, el fusese transferat la Clinica spitalului  “ Coltea“, din Bucuresti. Am avut ocazia sa-l cunosc  in anii 57-58, cand am fost trimis de spitalul unde lucram, la un curs de perfectionare, timp de 6 luni, langa alti 9 colegi din diverse spitale. Am invatat metode noi, acolo s-au facut primele operatii pe inima. El a fost Presedintele comisiei de examinare, la incheiere. El a semnat certificatul de absolvire.

Reiau povestirea, care se apropie de sfarsit. La inceputul lui septembrie am plecat sanatos acasa si in buzunarul jachetei, un stilou Waterman, printre primele aparute, cadoul bunicilor. Am inceput scoala la 15 septembrie si peste incheietura mainii stangi, purtam cu mandrie, ceasul “Omega“ cadoul bunicilor de acasa. L-am purtat ani multi, doar introducand in alta gaurica,  acul de inchidere al curelusei, inoita din cand in cand.

La 16 ani,  vara lui  1932,  muscat de un caine, am plecat din nou la Iasi, pentru tratamentul antirabic, neexistand  la noi.

Din anul 1934, am fost mai mult la Iasi decat in Focsani sau alte locuri.  Bunicii se mutasera mai spre centru, intr-un apartament mai confortabil, la etaj. La parter era magazinul si depozitul-atelier. Iacob, omul de nadejde si de ajutor, tot in putere, era prezent.Ne-am salutat. Scara numai a lor, si usa de la intrare se putea incuia. Fratele cel mic al mamei devenise tovaras cu tatal lui, care mai imbatranind, a redus din activitatea manuala. Verisoara mea cu care ma jucasem cu “Diabolo“ si altele, daduse si ea bacalareatul. Alta lume, dar totusi aceiasi. A amintirilor. Alta moda feminina, alte coafuri, barbatii fara mustati, daca le aveau. Automobile pe strazi, dar tramvaiele, alunecau pe aceleasi sine, scartaind si cu aceleasi numere, dupa directii: Pacurari, Copou, Gara,Tatarasi  sau in retur, unele se intorceau  si se putea  citi : Nicolina, Socola.

Facultatea de Medicina din Iasi - sursa calificativ.ro

Eu, cu un sentiment deosebit,de studiu si cu gandul la viitorul medic ce voi deveni, am pasit la 1 octombrie, in amfiteatrul mare al Facultatii de medicina. Ne-a salutat Decanul si am inceput sa cunosc colegii. Dupa numele citite din catalog, de secretarul in functie, intorceam capul, ca fiecare, catre cel care se rdica, spunand “ prezent”, pentru reperare cine e, ca sa ma alatur. Asa am cunoscut cativa, cu care am ramas prieteni, chiar in Bucuresti, fiecare medic cu specalitati deosebite. Au murit toti. Nici unul in Romania. In Israel sau USA. Eu sunt supravietuitorul.

Acolo mi-am  gasit viitoarea sotie si tot acolo, la doua luni dupa casatorie,  am trait pogromul din iunie 1941.

Gica.