Am descoperit o editură. Se numește Black Button Books și se prezintă pe pagina ei de Web ca fiind ‘prima editură fondată și condusă de femei din România’, ceea ce pentru mine poate fi doar încă o garanție de calitate și un motiv de interes. Despre aportul editoarelor și conducătoarelor de edituri în peisajul cărții din România (aport imens!) merită să discutăm însă separat. Ceea ce pot spune privind repertoriul editorial de la BBB este că oferă o selecție foarte interesantă de traduceri ale cărților unor autori contemporani din toată lumea, inclusiv autori de best-sellers și laureați sau candidați la premii literare de prestigiu, care sunt complet sau aproape complet necunoscuți cititorilor de limbă română. Printre ei se află Aleksandar Hemon, unul dintre autorii americani cei mai intriganți și de succes ai ultimului deceniu, care are deja traduse și publicate aici 4 cărți și este prezent încă în 3 antologii. Dintre acestea, ‘Proiectul Lazarus’ este cea mai cunoscută. Romanul, apărut în 2008 și finalist al premiului ‘National Book Award’, a fost publicat în România pentru prima dată în 2019, în traducerea lui Dan Sociu. (Traducerea mi s-a părut excelentă, editarea cărții ar putea beneficia de o revizuire pentru a elimina erorile tipografice și de paragrafiere mult prea dese.)
Născut la Sarajevo în 1964, Aleksandar Hemon și-a făcut debutul în ceea ce încă era Iugoslavia. Ajuns în Statele Unite în 1992, în perioada în care orașul său natal se afla în centrul conflictelor balcanice, a publicat prima sa povestire în limba engleză în 1995 și prima carte în anul 2000. Vladimir Brik, eroul romanului ‘Proiectul Lazarus’ împărtășește câteva dintre datele biografice ale scriitorului. Profesor de limba engleză, ajunge ca turist în America în același an 1992 și decide să nu se întoarcă în țara sa sfâșiată de război. Studiază, scrie, lucrează ca profesor și o întâlnește pe Mary la o petrecere pentru singuraticii din campusul universității. După un an se căsătorește cu fata provenită dintr-o familie catolică și tipic americană, care devine neurochirurg de succes. Căsnicia este dezechilibrată economic (soția câștigă banii, în timp ce soțul este concediat și cărțile întârzie să-i apară) dar și cultural și ca mentalități:
‘Vorbeam rar cu Mary (cu oricine, de fapt) despre asemenea lucruri, despre metafizică, singurătate existențială, despre căile ființei. Ea salva vieți; repara viața, cum îşi repară oamenii maşinile, era un mecanic al vieţii. Mă înhămam la monologuri interminabile despre finitudinea ineluctabilă a existenţei şi îi vedeam distanţa în privire; n-avea nimic filozofic în ea, așa că după un timp am renunțat la discursurile plictisitoare. Dar îi plăcea să-i citesc. De atâtea ori, înainte de culcare, îi citeam din cartea sprijinită pe piept sau, uneori, din editorialele mele de imigrant. Obosită de atâtea ore în care desfăcuse cranii şi răscolise în materia cenuşie, adormea imediat, dar când mă din citit, se trezea şi mă implora să continuu. Iubeam opream liniştea de pe chipul ei, mişcarea paletelor ventilatorului, zumzetul traficului în depărtare, logica senină a tuturor lucrurilor, făcându-mi, pentru o clipă, universul întreg şi rotund. Şi totuşi, când stingeam lumina şi îi ascultam respirația, o procesiune sabatică de gânduri chinuitoare şi îndoieli îmi trecea prin suflet. Nu mă puteam sprijini pe amintiri; nu mă puteam baza pe visele mele ca să scap de suferinţă. Și ea era în altă parte, undeva unde nu ajungeam, la mii de leghe distanță de mine, distanţă despre care nici nu-i puteam vorbi.’ (pag.215)
Ambiția eroului cărții este să scrie Marele Roman al Imigrației Americane, o carte care să prezinte trăirile noilor veniți, confruntările lor cu mentalitățile Lumii Noi, sentimentele față Lumea Veche pe care au părăsit-o și să prezinte America văzută din perspectiva imigranților. Este una dintre temele majore ale literaturii americane din totdeauna, care a fost însă de multe ori abordată din perspectiva celor care au reușit și mai puțin din cea a celor care au eșuat sau care încă își caută calea. Iată-l, de exemplu, pe erou relatând cu umor întâlnirea unui grup de imigranți din Bosnia, adunați pentru a celebra Ziua Națională. Pentru cititorii români care trăiesc în emigrație, atmosfera și chiar și unele detalii vor părea foarte familiare:
‘Americanii, stabilim noi, ies afară după ce se spală pe cap, cu părul încă ud – chiar şi iarna! Suntem cu toții de acord că nicio mamă bosniacă întreagă la minte nu i-ar permite copilului ei să facă așa ceva, toată lumea ştie că dacă ieşi afară cu părul ud, poți să răceşti la cap şi să mori. Aici, de regulă, intervin eu şi spun că soția mea, americancă, deşi e neurochirurg – un doctor de creiere, atenție – face același lucru. Toți cei de pentru sănătatea la masă clatină din cap, îngrijorați nu numai ei, dar şi pentru dubioasa mea căsnicie interculturală. Cineva menționează obligatoriu şi enigmatica absență a curentului în Statele Unite: americanii își țin toate ferestrele deschise şi nu le pasă că sunt astfel expuşi la curent, deși se ştie foarte clar In că expunerea la curent poate provoca o răceală la cap. tara mea, oamenii se feresc de curent.
Inevitabil, la desert se vorbeşte despre război, mai întâi despre ciocniri armate şi masacre de neînțeles pentru cineva (ca mine) care n-a trăit acele orori. Până la urmă, se discută despre scheme comice prin care să eviți moartea. Toată lumea râde în hohote, iar invitații noştri care nu vorbesc bosniaca habar nu au că amuzamentul pornește de la povești despre mâncărurile pe bază de urzici (plăcintă cu urzici, budincă de urzici, friptură de urzici) sau despre un oarecare Salko, care a scăpat de o haită de cetnici ucigaşi prefăcându-se mort, iar acum uite-l colo, e viu şi dansează-şi cineva îl arată cu degetul: supraviețuitorul slăbănog, dar puternic, a cărui cămașă e îmbibată cu sudoarea binecuvântatei învieri. În partea oficială a serii, se celebrează diversitatea culturală, toleranța etnică şi Allah, şi mai tot timpul primim o serie de discursuri făloase, după care urmează un program artistic și cultural specific poporului Bosniei- Herţegovinei, curat și tradițional, fără vreun risc de inflamare a creierului. Un cor de copii, cu greutăți și înălțimi diferite (care îmi amintesc întotdeauna de clădirile din Chicago), se luptă cu un cântec tradițional bosniac, urechea lor muzicală și accentul fiindu-le pe veci alterate de adolescența trăită printre americani.’ (pag. 20-21)
Procesul de documentare pentru marele roman îi prilejuiește lui Vladimir Brik ocazia de a cunoaște un caz petrecut cu un secol înainte la Chicago. Imigrantul evreu Lazarus Averbuch fusese împușcat în casa șefului poliției orașului. Venise să transmită un mesaj despre o viitoare întâlnire a anarhiștilor, însă fizionomia și îmbrăcămintea sa treziseră suspiciunile șefului poliției, familiei sale și șoferului acestuia, care l-au ciuruit cu gloanțe pe tânărul sărăntoc. Polițistul fusese rănit în schimbul de focuri. Cauzele morții lui Lazarus nu numai că sunt prezentate deformat de poliție și de presă, dar incidentul reprezintă o bună ocazie pentru declanșarea unei campanii calomniatoare care are drept țintă grupurile socialiste și anarhiste, dar și populația săracă de imigranți din Europa, majoritatea evrei. Teama de străini alimentează isteria și furnizează ocazia de a găsi țapi ispășitori pentru problemele economice și contradicțiile sociale.
‘Voiam ca viitoarea mea carte să fie despre emigrantul care a scăpat de pogromul din Chişinău şi a ajuns în Chicago, ca să fie împuşcat de şeful poliției. Voiam să mă cufund în lumea de la 1908, să-mi imaginez cum trăiau imigranții în acele vremuri. Îmi plăcea la nebunie să mă documentez, să scotocese prin ziare vechi, prin cărți și fotografii, să caut, la întâmplare, date interesante. Recunosc că mă identificam uşor cu acele personaje: joburi prăpădite, gazde şi mai prăpădite, lupta cu o limbă nouă, logistica supravieţuirii, noblețea reconstrucţiei identităţii. Mi se părea că înțeleg din ce era făcută acea lume, ce era important pentru ea. Dar când am început să scriu despre asta, tot ce am reuşit să produc a fost o paradă de gesturi simbolice, adunate din articolele de ziar decupate: lacrimi la vederea Statuii Libertății, aruncarea hainelor din Vechea Lume, infestate de paraziti, pe rugul sacrificial al noii identități, accese de tuse cu cheaguri grele de sânge. Am păstrat acele pagini, dar mi se făcea rău numai la gândul de a le reciti.
… După ce Shippy l-a împuşcat pe Averbuch, Chicago a intrat în vrie, fiindcă oamenii încă îşi mai aminteau de Masacrul din Haymarket şi de procesul şi execu- tia presupuşilor anarhiști, care chipurile erau responsabili pe tru vărsarea de sânge. Și mai fusese şi asasinarea preşedintelui McKinley, de către un ungur care se declarase anarhist. America era obsedată de anarhism. Politicienii dădeau declarații sforăitoare împotriva Emmei Goldman, liderul anarhist, o numeau Regina Roșie, cea mai periculoasă femeie din America, o în- vinuiau de asasinarea capetelor regale europene; predicatorii patrioți băteau câmpii pe tema pericolului păcătos al acceptării necondiționate a imigranților și despre subminarea libertății americane și a creştinismului. Editorialele deplângeau legile slabe care permiteau pestei anarhiştilor străini să paraziteze corpul politic american. Războiul împotriva anarhismului semăna cu războiul actual împotriva terorismului – e amuzant cum supraviețuiesc vechile obiceiuri. Legile imigrației au fost schimbate; cei suspectați de anarhism erau persecutați și deportați; s-au înmulțit studiile ştiinţifice despre degenerescență și criminalitate în rândul anumitor grupuri etnice.’ (pag.50-51)
Formula planurilor narative paralele este foarte frecvent utilizată în literatura americană (și nu numai în cea americană) a ultimelor decenii. Un eveniment din trecut trezește interestul unor cercetători din prezent. Două fire narative evoluează în paralel. Cititorul descoperă detaliile trecutului, de multe ori aduse la lumină de ‘ancheta’ istorică, iar descoperirile influențează concepțiile și uneori chiar și soarta celor care le cercetează din perspectiva prezentului. Formula aceasta este folosită și în ‘Proiectul Lazarus’ dar este și extinsă și i se adaugă câteva nuanțe noi. Destinele lui Lazarus Averbuch (al cărui nume simbolic amintește alte evenimente, petrecute mult mai adânc în trecut) și cele ale povestitorului și al prietenului sau bosniac, fotograful Rora, au multe elemente comune. Cu toții au trăit experiența emigrării din Europa sfâșiată de conflicte violente și au căutat în America mai mult decât un refugiu sau oportunități economice. Limanul promis al libertății și demnității umane nu a fost însă găsit imediat și, dacă el există, poate fi atins doar prin noi lupte, învingând alte bariere și prejudecați. Rora însuși, deși bosniac și el, are altă origine etnică și religioasă, dar mai ales altă experiență de viață. Este musulman, este aventurier și își împărtășește aventurile reale sau imaginare în mod picaresc, presărând relatările cu glume care îi au ca eroi pe Mujo și Suljo, un fel de Iţic şi Ştrul bosnieci musulmani.
Reîntoarcerea lui Vladimir și a lui Rora în Europa îi va purta, ca într-un fel de ‘road movie’ prin Ucraina, Moldova, România, și se va sfârși la Sarajevo. Din nou, este vorba despre întâlnirile – și în acest caz și reîntâlnirile – dintre culturi. Cei doi eroi au în urmă doar vreo 15 ani de experiență americană, destul timp însă pentru a fi ‘americani’ în ochii tuturor europenilor. Descrierile lui Hemon sunt extrem de interesante și de expresive. Iată prima ieșire în Liov (Lviv) imediat după aterizarea în Europa:
‘Când am ieşit din oficiul poștal de unde o sunasem pe Mary, tristețea se întinsese, vâscoasă, peste întregul Liov: doi băieți spălau o Lada albă în mijlocul străzii; un bărbat cu o pălărie veche a Armatei Roșii pe cap stătea pe trotuar pe o pătură, înconjurat de operele complete ale lui Charles Dickens; un preot ortodox care semăna cu Darth Vader aluneca pe stradă, roba neagră acoperindu-i picioarele. Clădirile cu ferestre înalte, austro-ungare şi ornamente simple erau mânjite cu un strat gros de disperare.’ (pag.83)
Deși cei doi eroi nu sunt evrei, căutările lor îi vor purta pe urmele istoriei evreiești în Europa, care în secolul care trecuse de la evenimentele din Chicago din 1908, fusese scena ororilor Holocaustului. Dialogul acesta are loc la Cernăuți, unde cei doi americani se întâlnesc cu funcționarii comunității evreiești. Pe vizitatori îi interesează istoria și evenimente pe care puținii supraviețuitori evrei ar dori să le cam uite, în timp ce funcționarii au ca prioritate îngrijirea bătrânilor, câți au mai rămas:
‘Voi, străinii, veniți să vă căutați strămoşii şi rădăcinile, a spus Șaim. Vă interesează numai morții. Dumnezeu are grijă de morți. Noi trebuie să avem grijă de cei vii. I-am promis o donație pentru cei vii, dar nu puteam să-mi abandonez morții: l-am întrebat dacă sunt bătrâni evrei care îşi amintesc poveşti despre refugiaţii din Chişinău, poveşti pe care le-au transmis părinții și bunicii lor; poate că unii erau chiar descendenții refugiaţilor.
N-a rămas nimeni aici, a spus Şaim. Şi dacă ar fi rămas, s-ar fi grăbit să uite ce s-a întâmplat în Chișinău.
Poate îşi aminteşte cineva.
Sunt bătrâni și bolnavi, muribunzi. Viețile li se umplu cu moarte, nu-şi amintesc nimic. De ce ar vrea să mai aducă nişte moarte la suprafață, moarte de dinainte de a se naşte ei?
…
Au fost multe pogromuri în Rusia înainte de Șoah şi apoi a fost și Șoahul. Orașul ăsta a fost mereu plin de refugiaţi din Chişinău sau din alte locuri, goniți de ruşi, de români şi de nemţi. Cei care au supraviețuit s-au dus în altă parte, numai câțiva au rămas. Dar până acum n-au mai rămas mulți și aceia sunt pe moarte.’ (pag. 166-167)
Pentru cititorii români, va fi foarte interesantă acea parte a traseului eroilor care îi poartă întâi în Moldova și apoi la București. Se poate spune că episoadele cele mai semnificative și mai dramatice ale călătoriei lor se petrec în spațiul geografic românesc. Iată, pentru început, întâlnirea și impresiile lui Vladimir la intrarea în Moldova și apoi la Chișinău:
‘Ah, Moldova! (Cum am ajuns în Moldova?) Dealurile încărcate de floarea-soarelui; satele pustii, ulițele acoperite cu ierburi şi buruieni; țăranii înghesuindu-se unul în altul ca să marcheze prezența unei stații de autobuz; oraşul Bălți, o locație bună pentru turnarea unui film postapocaliptic; un grup de oameni care încercau să urce în autobuzul nostru deja plin până la refuz. Moldova nu mai avea acum nimic, decât independența, şi toţi moldovenii visau să se înscrie în echipa de hochei subacvatic.’ (pag. 196)
‘În dimineața următoare am ieşit să explorăm Chişinăul, un peisaj izbitor de diferit față de satele depopulate moldoveneşti. Ne-am plimbat pe Ștefan cel Mare, cel mai larg bulevard al oraşului, flancat de castani străvechi şi vitrine cu telefoane mobile fitoase şi amintiri Kodak. Erau magazine care vindeau bomboane, ciocolată şi vin moldovenesc, cândva cel mai popular vin din U.R.S.S., pe care acum nu-l mai bea nimeni, nici măcar noi doi, după sticla de sânge acru de noaptea trecută. Peste tot vedeai chioscuri de schimb valutar şi fiecare era prevăzut cu câte un haidamac cretin cu trening italienesc pe el: responsabilul cu spălatul banilor. Oamenii îşi făceau încet drum către restul zilei, în timp ce păsările din copaci completau frumusețea dimineții: soare, căldură, pace. Am simțit că mă încearcă un strǎnut de fericire profundă la vederea unui cuplu de tineri ținându-se de mână, efervescenți și supli în treningurile lor roşii stridente. Eram convins, nu știu de ce, că se duc undeva să joace tenis de masă împreună; m-a înviorat gândul că sufletele lor sunt mingi de ping-pong levitând, fiecare în centrul său.’ (pag.214)
Cititorul va observa că pe măsură ce călătoria se aproprie de Balcani, sentimentele devin contradictorii. Pe de-o parte este vorba despre un șoc cultural reflex, destul de natural pentru vizitatorii din ‘Vest’ când întâlnesc o regiune a lumii rămasă puțin în urma istoriei din perspectiva lor. Pe de altă parte, Vladimir și Rora se aproprie de casă, de rădăcinile lor, de spațiul în care s-au format, cu nostalgiile și cu pericolele sale, cu tragediile din cauza cărora l-au părăsit. Este o întoarcere dureroasă, dar totuși acasă.
Până atunci însă ei vor trăi întâlnirea cu istoria răului la rădăcină, cu evenimentele care-i determinaseră cu un secol în urma pe Lazarus Averbuch, pe sora sa Olga și pe prietenul lor Isodor să fugă din Rusia și Europa pogromurilor. Narațiunea istorică paralelă va explica destinul acestora. Istoria pentru ei nu se repetă – precum in celebra zicere a lui Karl Marx – ca o farsă, ci ca o nouă tragedie. Noul Lazarus nu va reînvia pentru o nouă viață, nu se află în jurul său niciun Mântuitor. Chiar și odihna sa veșnică va fi ciuntită. Sursa răului se afla însă pe străzile Chișinăului, acolo unde se petrecuse în 1903 cumplitul episod al pogromului. Rezonanța ororii o va simți și Vladimir în muzeul dedicat evenimentului și mai ales în cimitirul evreiesc al orașului.
‘Cealaltă încăpere era dedicată în întregime pogromului; Rora era deja acolo, examinând fotografiile de pe perete: cadavrele unor oameni bărboși, chinuiți, întinse pe podeaua spitalului, cu ochii sticloși fixând tavanul; un morman de trupuri strivite; un copil cu gura întredeschisă; o ceată de viețuitori înfăşurați în bandaje, înspăimântați; Cruşevan [D.R. – Pavel Crușeveanu], antisemitul turbat, cu bărbuța lui ascuțită, mustața răsucită şi expresia calmă, încrezătoare a unuia care dispune de putere asupra vieții şi morții. În vitrina de sticlă de sub fotografii era expus facsimilul primei pagini a ziarului lui Cruşevan, Basarabeanul, iar lângă acesta se afla un şal de rugăciune jerpelit.
…
A fost o izbucnire a antisemitismului sau un atac bine ticluit? Cum s-a putut ca niște oameni ce cu doar o zi înainte încă mai aveau relații de respect şi pace cu vecinii lor să-şi uite deodată umanitatea şi să-i măcelărească? De ce şi-au întors privirea în altă parte cei care se considerau oameni deschişi la minte şi de ce poliţia nu a intervenit în niciun fel?’ (pag. 239-240)
Finalul romanului subliniază absurditatea conflictelor. Suferințele par la început ‘silozate’, fiecare comunitate își deplânge morții sai și refuză să înțeleagă durerile celor din jur. Odată declanșată însă, violența generează alte violențe.
‘La început, fiecare război are o logică clară: ei vor să ne omoare, noi vrem să nu murim. Dar în timp devine altceva, războiul devine un spațiu în care oricine poate omorî pe oricine, oricând, fiindcă ştii sigur că rămâi în viață numai dacă restul sunt morți.’ (pag. 195-196)
‘Proiectul Lazarus’ aduce cititorilor români proza unuia dintre cei mai interesanți scriitori americani contemporani. În spațiul literar nord-american literatura despre imigranți este scrisă în ultimele decenii și de scriitori nou sosiți sau din prima generație. Viziunile acestora îmbogățesc și extind limitele genului. Din perspectivă europeană îl putem citi pe Aleksandar Hemon ca pe un scriitor care a trăit și descrie tranzițiile personale, economice și sociale pe care le reprezintă emigrarea. În ‘Proiectul Lazarus’ ne sunt descrise situații conflictuale și conflicte între culturi care sunt despărțite de geografie și de istorie. Stilul în care scrie Hemon este accesibil și plin de umor, cartea este și ilustrată în stilul unei anchete documentare, dar această lejeritate nu trebuie să inșele. Prin intermediul ei ne sunt transmise povestiri tragice, care nu se termină cu happy-end-uri hollywoodice. Vă invit să intrați în universul său, dar fiți avertizați.