Numele Cleopatrei Lorințiu îmi era cunoscut de multă vreme. Aproape că îmi vine să folosesc expresia mult prea erodată de folosințe mai mult sau mai puțin potrivite – ‘dintr-o altă viață’. O știam din paginile revistelor culturale și din ședințele cenaclurilor literare din Bucurestii anilor ’70 și ’80, deși nu îmi amintesc să ne fi întâlnit personal în acele vremuri. Au urmat ani și decenii de schimbări mai mult sau mai puțin revoluționare în viețile noastre și în țările în care am trăit și prin care am trecut. Întâlnirea adevărată s-a petrecut între 2018 și 2022, când dânsa a deținut funcția de directoare adjunctă a filialei Tel Aviv a Institutului Cultural Român. O perioadă complicată în care s-au combinat cultura și pandemia, activități și personalități interesante și intrigi și dezbinări, din păcate existente și în comunitățile românești și în cele israeliene. Pentru cei care, ca mine, preferă de multe ori să filtreze amintirile bune și să păstreze în memoria – limitată în capacitate, ca orice memorie – ceea ce merită să fie păstrat, au rămas câteva seri memorabile la sediul ICR din Bulevardul Regele Saul din Tel Aviv, alte câteva evenimente Zoom în perioadele în care viețile noastre se transformaseră în virtuale și noi în propriile noastre avataruri, precum și câteva remarcabile interviuri cu personalități ale artei, culturii, științei din Israel care sper că au fost păstrate și sunt încă accesibile pe undeva. Și acum, la mai puțin de un an de la despărțirea cauzată de finalizarea unicului ‘mandat’ în Israel al ambasadoarei culturale Cleopatra Lorințiu, a apărut această carte.
Volumul ‘Zboruri secrete’ publicat în 2022 de editura ‘Ecou Transilvan’ este o culegere de texte care aparține unui gen pe care l-aș numi ‘miscelaneu’. Sunt adunate intre copertele cărții ‘frânturi de gânduri, interviuri, contemplații, însemnări sau chiar scurte notații aruncate în eter’. Am citat din introducere și aș adăuga – last but not least – și cele câteva poeme. Fiecare text are și un subtext și bănuirea ‘secretelor’ face parte din plăcerea lecturii acestei cărți. Cleopatra Lorințiu nu este singura poetă sau scriitoare care folosește acest procedeu, considerând adunarea textelor disparate într-o carte drept o formă mai sigură de păstrare a acestora în memoria colectiva decât – să zicem – postările pe rețele sociale sau întreținerea unui blog personal. Mărturisesc de la început că m-au interesat în mod deosebit notele, portretele și amintirile legate de perioada petrecută în Israel, dar în totalitatea sa, volumul oferă o imagine mai larga a preocupărilor poetei, jurnalistei și activistei culturale care este Cleopatra Lorințiu, a amintirilor despre perioade trecute și despre oameni care au fost semnificativi și pentru ea, dar și pentru literatura și cultura română.
Două dintre aceste persoane și personalități au fost semnificative în biografia ei și au staturi publice importante în literatura noastră. Ștefan Augustin Doinaș a fost unul dintre cei care i-au descoperit talentul și i-au susținut debutul. Câteva decenii mai tărziu, în perioada în care lucra pentru Televiziunea Romana, poeta i-a luat un amplu interviu filmat. Textul acestuia este preluat în volum împreună cu o colecție de amintiri și sentimente despre legăturile complexe cu Doinaș și cu soția acestuia, fosta mare balerină Irinel Liciu. Au trecut încă mai bine de două decenii de la acel moment și reașezarea valorilor ca și judecarea trecutului după normele prezentului par a fi o temă recurentă. În cuvintele lui Doinaș:
‘În 1964 am debutat editorial cu o parte din poeziile pe care le scrisesem înainte. Volumul meu de poezii fusese prezentat în 1947, când eram student la Cluj, la un concurs de poezie de către Negoițescu. Din juriu făceau parte Mircea Damian, Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu și am primit Premiul “E. Lovinescu” pentru volumul “Alfabet poetic”. Atunci au mai fost premiați: Petru Dumitriu, Radu Stanca, Horia Lovinescu; toți eram scriitori tineri, ne-am dat seama foarte curând că trebuie să facem niște concesii ca să ne realizăm. Ajunsesem la concluzia că ori facem lucrul acesta, ori facem fiecare lucrul de la care am venit, iar la țară, și facem pe dascălii de țară. Dar boala noastră era literatura. Și atunci am făcut compromisurile pe care le-au făcut o mulțime de oameni, nu mă laud cu ele, dar nu mă pot justifica altfel decât că nu voiam să dispar pur și simplu din literatură. Și atunci am scris și lucruri care se cereau a fi scrise pe vremea aceea, poeziile progresiste.’ (pag. 29)
Ar fi multe de glosat pe marginea acestor afirmații, a deciziei de ‘a scrie și lucruri care se cereau a fi scrise’ pentru ‘a nu dispare pur și simplu din literatură’. Cleopatra Lorințiu nu judecă, nu în spațiul acestei cărți în orice caz. Tema re-evaluării trecutului revine însă în mai multe locuri. Un alt capitol îi este dedicat artistei în sculptură monumentală Gabriela Manole Adoc, autoarea între altele al unuia dintre reperele semnificative ale Iașiului, monumentul Independenței României, inaugurat festiv în perioada ceaușistă. În cazul acesteia, autoarea nu ezita să compare ‘demolarea’ personală și artistică pe criterii ideologice practicată în perioada post-revoluționară cu cea din vremurile de început ale dictaturii comuniste:
‘Tot mai multe voci care se pretind a fi “îndreptățite”, pasămite, de conjuncturi politice, încep să “atingă”, să denigreze, să ironizeze ori chiar să puna la colț mari artiști contemporani. Când la un moment dat citeam despre abuzurile de acest fel săvârșite în anii cincizeci la adăpostul “vigilenței” sovietice ilogice, aceste excese ni se păreau fie ceva de coșmar (cum și erau, au existat procese celebre de punere la colț a marilor artiști!), fie ceva atât de desuet încât părea irepetabil. Ce forță politică ar fi putut să vină cu atât primitivism încât să repete acele greșeli grobiene? Ce acoliți și-ar fi putut asuma orobila funcție de “lichidatori”, comisari infatuați și incapabili de ceva ei însuși, biete cozi de topor în slujba unui sistem desuet, penibil și incult, rușinos și inadvertent cu sfârșitul de mileniu. Și uite că sunt. Demolarea a devenit unul dintre felurile meniului politic de astăzi. “Demolarea” celor care sunt, care au operă, vii sau morți, n-are importanță.’ (pag. 132)
În alte pasaje, legate de alte personalități, aprecierea activității lor trecute este făcută dintr-o perspectivă care poate părea că lunecă spre nostalgism. De exemplu în textul dedicat Anei Aslan:
‘Sigur, s-a mai scris și se va mai scrie despre cercetările și tratamentele efectuate de Ana Aslan, despre aventura vieții sale, despre șansa ca aceste cercetări să fi avut suportul unui stat, al unui mecanism instituțional (de remarcat câtă lume azi, din lașitate sau comoditate, trece sub tăcere totală eforturile, lucrurile bune dintr-un trecut istoric, cultural și științific nu prea depărtat, doar de hatârul acelui captatio benevolentiae în fața unor judecători de circumstanță care și-au făcut din negare și denigrare trambulina carierei lor …)’ (pag. 183)
Sau în textul dedicat lui Vasile Nicolescu:
‘Critica de interese partizane, oamenii răi nu stiu decât să puna etichete, reproșându-i că avea o poziție importantă în cultură. Când existenta lui ar putea pur și simplu dovedi faptul că acel regim știa ce înseamnă accesul la cultura universală și profunzimea.’ (pag. 212-213)
Această ultimă afirmație obligă la distanțare. Cred că este evident că nimic nu este dovedit și că asemenea concluzii nu pot fi trase dintr-un singur caz sau din câteva cazuri personale. Fără îndoială, au existat și valori care au reușit să se afirme și în perioada dictaturii, dar multe dintre ele au făcut-o nu datorită ci în pofida regimului. Dacă regimul comunist va fi știut ce înseamnă cultura universală, accesul la aceasta în condițiile cenzurii și a comunicațiilor supravegheate a fost permanent selectiv, limitat și controlat ideologic.
Cealaltă personalitate apropiată autoarei, căruia îi sunt dedicate pagini frumoase și pline de sensibilitate este Gheorghe Tomozei, Tom, cel care i-a fost primul soț și tovarășul de idei și poezie. În opinia Cleopatrei Lorințiu, succesul evocării într-o carte de mare succes a lui Nicolae Labiș, prietenul și colegul de generație și de școală de literatura, umbrește în mod nedrept poziția lui Tomozei ca unul dintre poeții importanți ai generației sale.
‘Puțini scriitori români contemporani au fost atât de preocupați, de frământați de gândul posterității, al imaginii publice, de statutul și rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era “noua lume” de după război, cu avânturile, utopiile, naivitățile, contradicțiile și constrângerile ei, cu simțul datoriei și al responsabilității în “cetate”, cu influența benefică și respectată a înaintașilor, o lume care cocheta uneori cu idei noi, dar și cu speranța înlăturării unor opreliști. O lume scriitoricească trăind cu obișnuința unui statut câștigat în societate prin literatură, mai mult sau mai puțin subordonată cerințelor politice ale vremii. Nu are rost să judecam noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm să o înțelegem și să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puține au fost lucrurile de valoare care s-au scris și s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic și civic vor fi din ce în ce mai greu de înțeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărțile acelor vremi.’ (pag.41-42)
‘Cineva va scrie, sper, până la urmă ‘Viața lui Gheorghe Tomozei’. Sper să fie cineva de bună credință, iubitor de literatură și de poeți, cineva care să știe să se scufunde într-un timp și să îl înțeleagă așa încât paginile superbe scrise de el să ajungă la cititor, iar viața sa, dedicată numai și numai literaturii, să nu fie uitată. Cred că asta și-ar fi dorit.’ (pag. 50)
Cleopatra Lorințiu scrie din suflet, și de cele mai multe ori subiectele notelor, amintirilor, interviurilor ei sunt oameni pe care îi apreciază și pe care de multe ori îi iubește. În contrast cu evocările pozitive putem găsi însă și expresii ale traumelor și frustrărilor personale. Acestea tot din suflet vin, și prezentarea lor în contrapunct se întâmplă de câteva ori în textul volumului. Principala sursă de dezamăgire sunt conflictele și persoanele cu care autoarea a avut de-a face în cadrul activității sale de ‘funcționar cultural’ (exprimarea îi aparține). Nu sunt menționate nume, dar frustrarea este evidentă. Aflându-se la Muzeul Janco-Dada, din satul artiștilor Ein Hod, acolo unde Marcel Iancu, ajuns în Israel și devenit unul dintre artiștii importanți ai tinerei țări a întemeiat o exemplară comunitate a artiștilor, ea compară entuziasmul tinerilor care au revoluționat arta punând bazele revoltelor modernismului secolului 20 cu închistarea birocratica în care ea însăși activează cu un veac mai târziu:
‘Confruntată cu disperarea funcționărească, dar kafkian-funcționărească de a “organiza” întâmplări așa-zis culturale, nu cu mintea și gustul meu, ci cu maniera impusă prin prisma unui angajament social … un fel de exercițiu la sol cu figuri impuse. Tipul acesta de evoluție te face să te gândești mereu la ceva de felul “las’, că voi spune eu la un moment dat ce vreau, ce pot, ce trebuie, ce merita, atunci când voi fi Liber” … Așa să fie?’ (pag.71)
În alta parte, contrapunctul este oferit de prietenia cu minunatul intelectual care este profesorul Jean Jacques Askenazy, care a început ca o colaborare și a devenit mult mai mult decât atât:
‘Prietenia a debutat cu discuții înflăcărate, cu un front comun al nostru împotrivă stupidității și mărginirii unor personaje care se bucurau de girul “autorității”, reprezentanți ai unei atitudini culturale în derivă din Romania căreia nu îi pasa de cultură și profunzime, ci doar de trocuri politice și interese jalnice. Timpul îi va judeca, viață le va cere socoteală.’ (pag. 106)
Frontul comun la care se referă autoarea se confruntă cu problemele interne ale reprezentanței culturale românești, dar și cu dezbinările micii (și în descreștere numerica) comunități a intelectualilor de limbă română în Israel, o comunitate care pare uneori că are în rândurile sale mai mulți scriitori decât cititori. Echidistanța față de aceste disensiuni, greu uneori de înțeles chiar și pentru cei care trăim aici, este de dorit dar foarte dificil de păstrat.
Îmi îngădui aici o observație personală, ca participant și asistent din public al unora dintre activitățile pe care doamna Cleopatra Lorințiu le-a organizat aici, în Israel. Chiar dacă din cele scrise în carte reiese că dânsa a plătit un preț personal și a trebuit să lupte cu obstacole invizibile participanților, aceasta nu s-a simțit nici în calitatea sau profunzimea dezbaterilor și nici în tonul cald cu care le-a însoțit în comentare sau moderare. Paginile în care evocă persoanele și personalitățile cunoscute de aici sunt însoțite de aceiași empatie. Am citit cu plăcere mini-portretele unor intelectuali și artiști de excepțională calitate cum sunt Moshe Idel, Jean Jacques Askenazy, Vladi Aron, Bella Rosenbaum, Arie Lamdan.
‘Mă opresc aici, căci numărul plasticienilor pe care i-am cunoscut, de a căror expoziție m-am ocupat în felul meu și despre care am scris și publicat texte e mult mai mare. Am visat împreună cu Editura Saga o carte-album despre ei, în română și ebraică, tradusa de entuziastul Avi Magid. Dar nu a fost să fie. Impresiile s-au risipit ca un abur frumos de funigei într-o seară de toamnă și au mai rămas doar aceste frânturi de amintiri.’ (pag.171)
Nu cred că este prea târziu pentru această carte să vadă lumina tiparului și să ajungă în bibliotecile iubitorilor de artă și cultură din Israel și România. Ar fi o extraordinară contribuție care ar deveni un document pentru un moment de întâlnire dintre școlile artistice din România și Israel, care continuă o tradiție simbiotică începută la mijlocul secolului al 19-lea de pictorul Constantin Daniel Rosenthal. Adunarea frânturilor de amintiri și aducerea lor între paginile cărților reprezintă o activititate demnă de tot respectul. Este ceea ce a făcut deja Cleopatra Lorințiu și în acest volum. Ca pasionat și profesionist al comunicării internetice, nu pot să nu recunosc și valoarea culegerii, prelucrării și sintetizărilor textelor create inițial pentru spațiul virtual al blogurilor și al rețelelor sociale.
Sunt inserate în carte câteva frumoase poeme, ale Cleopatrei Lorințiu și ale altora. Îmi permit să-l preiau aici pe cel intitulat ‘Peste briza de seară’, care surprinde excelent atmosfera și vibrația locurilor de pe acest mal al Mediteranei. Îndrăznesc să-l definesc ca pe o contribuție a poetei la poezia israeliană de limbă romana.
‘Oraș de Mediterană!
palmierii / curmalii / măslinii tăi
îmbătătoare verbina-nflorita și luna
pe jumătate în noapte
picură un ceva în firea mea.
Și peste briza de seară
aduce-mplinirea
unor visuri de tinerețe.
Căci oleandri-nfloriți mă-nconjoară
acum. (O, nu spune din ceruri că-i prea târziu…)
Spune din adâncul făpturii mele
din pozele gălbenite, din freamătul
acestor oameni tineri
ce-și cer dreptul la clipă.’ (pag.201 – 202)
Câteva observații despre ediție. Este vizibilă, din păcate, graba alcătuirii cărții și faptul că au fost sărite etape de corectură. Deranjează, desigur, numărul mare de erori tipografice, dar apar și câteva gafe mai grave. De exemplu, în capitolul ‘Kastenbaum Saga’ numele eroului din text este transcris în patru ortografieri diferite. Tot acolo Ministerul Absorbției este rebotezat ca Ministerul Emigrării (ori absorbția și emigrarea sunt procese antagoniste). Cea mai stridentă dintre greșeli este însă transcrierea eronată (la pagina 43) a frumosului nume al volumului publicat în 1981 de Gheorghe Tomozei – ‘Manuscrisele de la Marea Moartă’ în loc de ‘Manuscrisele de la Marea Neagră’.
Mărturisesc că am citit ‘dintr-o suflare’ cartea Cleopatrei Lorințiu. În paginile ei am cunoscut-o mai bine pe poetă, pe ambasadoarea culturală, pe omul de calitate cu care am avut șansă să mă întâlnesc. Sunt convins că mulți dintre prietenii ei din Romania, Israel și alte parti ale lumii vor dori să-i împărtășească ‘zborurile secrete’ și sper că această carte va fi punctul de plecare al altor cărți la fel de consistente și de interesante, care vor dezvolta în profunzime multe dintre subiectele abordate.
Lectură recomandată!