Doi scriitori francezi din secolul 19 mi-au dominat lecturile adolescenței. Unul dintre ei privea cu predilecție spre viitor și îmi înflăcăra imaginația cu mașini zburătoare și călătorii spre Lună, în apele oceanelor și spre centrul Pământului. Celalalt mă purta în trecutul Franței și îmi făcea cunostință cu regi și regine, cu cardinali și curtezane, cu intrigile și aventurile care m-au transformat pentru o viață într-un pasionat al istoriei. Amândoi îmi propuneau eroi curajoși și inteligenți, curioși și fară odihnă, gata să se sacrifice pentru idealuri nobile și pentru inimile femeilor frumoase. Este vorba desigur despre Jules Verne și despre Alexandre Dumas. Credeam că am citit tot sau aproape tot ceea ce au scris aceștia, așa încât lectura volumului ‘Cele o mie una fantome’ de Alexandre Dumas publicat în 2016 de Editura Paralela 45 în colecția ‘cercul de lectură & scriere creativă’ a fost pentru mine o dublă surpriză. Nu numai că am făcut cunoștință cu texte pe care le ignoram ale romancierului meu iubit, dar le-am și găsit aparținând unor genuri care de asemenea mă pasionează dar în care nu știam că Dumas a scris și chiar a excelat. Iată-mă deci descoperindu-l prin intermediul acestui volum pe Dumas cel fantastic, autor de proză gotică frizând stilul ‘horror’ dar și dezbaterea filosofică și de actualitate pentru mijlocul secolului 19 francez.
‘Cele o mie una fantome’ a fost publicată în 1849, dar acțiunea este plasată cu aproape doua decenii înainte, imediat după revoluția din iulie 1830 care dusese la răsturnarea regelui Carol al X-lea, descendent al dinastiei Bourbon și la ascensiunea la tron a vărului său Louis Philippe, ducele de Orléans, care avea să fie răsturnat și el în 1848, după 18 ani de domnie instabilă. Este un fals roman, care deghizează o colecție de povestiri fantastice în stilul ‘Decameronului’ și al multor astfel de creații în care personaje diferite își împărtășesc în jurul unei mese, de-a lungul unor lungi ore de conversații amintirile personale legate de teme comune. Ediția românească prezintă primul volum din ceea ce avea să fie un ciclu de povestiri și culegeri adunând în mod special teme romantice și de fantastic sumbru. Deja această primă carte include relatări despre fantome, vampiri, execuții capitale, viața de dincolo de moarte, și comunicarea dintre tărâmurile viilor și ale morților. Introducerea furnizează pretextul narativ sub forma unei mini-intrigi polițiste, o crimă cu mobil rămas misterios, în care un bărbat a cărui viață nu este ușoară își ucide nevasta prin decapitare. Notabilii orașului – primarul, medicul, un preot – și vizitatorii mai mult sau mai puțin misterioși au fiecare de împărtășit câte o poveste legată de sumbre evenimente asemănătoare. Relatarea este la persoana I, Alexandre Dumas însuși fiind povestitorul și unul dintre personajele cărții. Efectul inserează fantasticul în realitatea imediată și, chiar dacă nu poate garanta veridicitatea relatărilor, autentifică mărturisirile eroilor.
O parte dintre relatări au ca temă evenimentele sângeroase ale Revoluției Franceze petrecute între 1789 și 1793. Plasând acțiunea în 1830, la distanță de una sau două generații de epoca terorii revoluționare, Alexandre Dumas poate aduce ca martori și povestitori participanți direct la evenimente. Aceștia la rândul lor evocă și perioade mai vechi ale istoriei Franței, și cel puțin unul dintre personaje este (sau pretinde că este) unul dintre aceia cvasi-nemuritori care străbat veacurile:
‘Ei bine, Aliette este un fel de personaj al lui Hoffmann. Toată viața a încercat să-și ghicească viitorul cu ajutorul cărților de joc și al numerelor. Cheltuiește tot ce are pe loterie, unde a avut noroc o singură dată. I-a cunoscut pe Cagliostro și pe contele de Saint-Germain: pretinde că face parte din specia lor și că deține elixirul nemuririi. Vârsta lui reală este, dacă o să-l întrebați, de două sute șaptezeci și cinci de ani. A trăit mai întăi o sută de ani, fară să fie vreodată bolnav, din timpul lui Henric al III-lea până în timpul lui Ludovic al XIV-lea; apoi, grație elixirului său secret, a trecut prin alte trei existențe, de câte cincizeci de ani fiecare. Acum tocmai a început-o pe a patra și, prin urmare, n-are decât douăzeci și cinci de ani. … Primii săi doua sute cincizeci de ani contează numai ca amintire și spune fără nicio reținere că o să trăiască așa până la judecata din urmă. În secolul XV-lea Aliette ar fi fost ars pe rug …’ (pag. 40)
Nu stiu dacă Alexandre Dumas a fost regalist, dar personajele sale din ‘Cele o mie una fantome’ par a fi cel puțin simpatizanți și nostalgici regaliști, admiratori ale Vechiului Regim, deplângând soarta regilor decapitați și ale celorlalte victime ale violenței revoluționare. Domnul Ledru povestește despre povestea sa de iubire pentru Solange, fiica unor nobili persecutați de teroare, poveste curmată de ghilotină. O evocare extrem de puternică, poate cel mai bine scris capitol al cărții, se ocupă de distrugerea sanctuarului de la Saint-Denis, necropola regilor Franței, ale căror morminte și rămășițe pământești căzuseră victime furiei revizioniste a revoluționarilor doritori să șteargă amintirea acestora din cărțile istoriei. Alte teme de actualitate ale vremii cum ar fi pedeapsa cu moartea sau metodele ‘umane’ de a o exersa își găsesc oglindirea în relatările și disputele povestitorilor. Unele dispute par actuale după mai bine de un veac și jumătate cum ar fi perenul conflict dintre abordarea științifică sau cea spirituală pentru explicarea fenomenelor supranaturale. Un schimb de replici ca acesta ar putea avea loc în orice epocă:
‘– Cred pe deplin tot ce ne-ai povestit, draga Ledru, zide el; dar cum iți explici acest fapt, așa cum le place materialiștilor să spună
– Nu mi-l explic, doar povestesc și atât, zise domnul Ledru.
…
– La naiba! Frumoasa poveste! Printr-o halucinație. Domnul Ledru a crezut că vede, domnul Ledru a crezut că aude. Și a fost ca și cum ar fi văzut și auzit cu adevărat. Organele care transmit percepția la sensorium, adică la creier, pot fi tulburate de împrejurări ce le influențează.‘ (pag. 82-83)
Se repetă, aproape la fiecare dintre povestiri același tipar. Sunt înregistrate fenomene care sfidează logica, cu tente supranaturale și macabre. În multe cazuri frontierele dintre viață și moarte se estompează și sfârșiturile, chiar și cele violente sau mai ales cele violente, nu pun capăt existenței. Știința este este chemată în ajutor pentru a explica ceea ce văd eroii cărții, dar reușita este cel mult parțială. Misterele rămân de cele mai multe ori nerezolvate și cititorul nu poate decât să recurgă la referințele fantasticului. Sunt invocați maeștrii romantici ai fantasticului și ai povestirilor de ‘horror’ gotic – uneori chiar explicit (E.T.A. Hoffmann, Walter Scott). Prin aceasta culegere de povestiri deghizată în roman, Alexandre Dumas se încadrează perfect în această tradiție a literaturii europene.
Cititorului român îi mai este rezervată o surpriză. Ultima povestitoare este o eroină din estul Europei care își începe astfel relatarea:
‘Sunt poloneză, născută la Sandomir, adică într-un ținut unde legendele devin articole de credință și unde credem în tradițiile noastre de familie poate mai mult decât în Evanghelie. Nu există niciun castel care să nu-și aibă spectrul său, nicio cocioabă fără un spirit ocrotitor. La bogați ca și la saraci, în castele ca și în colibe, sunt cunoscute atât principiile faste cât și cele nefaste. Uneori aceste principii intră în luptă și încep să se confrunte. Atunci se aud zgomote atât de misterioase pe coridoare, răgete atât de cumplite prin vechile turnuri, tremurături atât de înspăimântătoare în ziduri, încât trebuie s-o iei la goană din cocioabă, cât și din castel, iar țăranii, ca și gentilomii, aleargă la biserică, după crucea sfințită și sfintele moaște, singurele ce ne pot ocroti de demonii care ne chinuiesc.‘ (pag. 143)
Tânăra povestitoare, descendentă unei familii de nobili din Polonia sfâșiată va găsi refugiu nu în altă parte decât în ținutul Neamțului din Moldova, în castelul unei contese care este ultima descendentă a Brâncovenilor. Fugara poloneză vă deveni subiectul rivalității celor doi fii ai contesei. În structura cărții este vorba despre mai mult decât o schimbare de decor, este o schimbare de stil și chiar de substanță. Din raționala Franță burgheză post-revoluționară ajungem în Moldova încă neieșită dintr-un feudalism îmbibat de legende. Concepția lui Dumas este o variantă a orientalismului vest-european, doar că spre deosebire de orientalismul de sud al Arabiei și Nordului Africii avem aici de-a face cu un orientalism european romantic, undeva intre Mary Shelley și Bram Stoker. Moldova cu codrii săi deși și castelele în semi-ruină este un imperiu al umbrelor, legendelor și vampirilor. Meritul autenticității revine și documentarii destul de riguroase pe care a făcut-o Alexandre Dumas dar și traducerii excepționale a cărții. Nu mă așteptam de la mai puțin de altfel atunci când am văzut că traducerea este semnată de Octavian Soviany, poet și prozator de mare expresivitate și versatilitate. Citirea textului presărat cu referințe culturale și istorice, și adnotat discret dar eficient cu note explicative exact cât este nevoie pentru a explica și largi orizontul fară a deveni excesiv, este o bucurie de-a lungul întregii cărți. Ultima secțiune a volumului, cea care se petrece în Moldova, solicită mai mult decât arta traducerii textuale, provocând la o translație culturală compexă. Soviany alege să localizeze numele (care aveau nevoie de o dublă transcriere, deoarece ortografia românească cu litere latine nu era încă stabilizată) și adaptează un poem descântare într-un autentic stil folcloric romanesc. Îndrăznesc să afirm că rar a avut Dumas parte de o traducere atât de selectă.
Lectura volumului ‘Cele o mie una fantome’ m-a delectat. Aș adaugă doar un singur avertisment. Cartea pare să fi apărut într-o colecție care, după nume și după alte titluri care apar în același raft virtual pe Web site-ul editurii, este destinată copiilor, adolescenților, tinerilor care visează să devină scriitori. Ca stil, și includ aici calitatea traducerii, este un material didactic și literar excelent. Din punctul de vedere al conținutului însă, cred că acesta carte ar trebui marcată PG-12 sau 14 (ca să folosesc stilul american de etichetare al conținutului filmelor), adică cititorii pe la aceste vârste ar fi bine să citească sub îndrumarea sau însoțiți de părinți sau profesori, datorita densității episoadelor sumbre și sângeroase, presărate cu execuții și alte morți violente, cu fantome și cu capete vorbitoare desprinse de trupuri. Totul este, desigur, ficțiune, dar cititorii, mai ales cei foarte tineri, este bine să fie avertizați și ghidați. Altfel, reîntâlnirea cu proza lui Alexandre Dumas, calitatea textului și a traducerii, surpriza regăsirii unui scriitor iubit într-un gen în care nu-l cunoșteam – toate acestea au făcut din ‘Cele o mie una fantome’ o experiență de lectură dintre cele mai satisfăcătoare.