Prima mea întâlnire cu Saviana Stănescu a fost cea dintre un spectator de teatru și un dramaturg. Anul era, cred, 2008 și mă aflam la New York, căutând spectacole de teatru interesante de văzut. Ca de obicei, încercam să alternez succesele de pe Broadway (musicaluri sau nu) cu spectacole la teatrele mai mici și de multe ori mult mai interesante, ceea ce americanii numesc off-Broadway sau off-off-Broadway. Frunzărind revista ‘Time Out’, pe acea vreme principala mea sursă de orientare culturală în marile orașe ale lumii, mi-a atras atenția un nume românesc pe care nu-l cunoșteam. Era Saviana Stănescu și o piesă ei se juca la Teatrul Julia Miles. Aveam să aflu că acel teatru off-Broadway, acum permanent închis după ce fondatoarea și cea care l-a condus aproape jumătate de secol a murit în 2020, promova dramaturgia feminină pe scena teatrală new-yorkeză. Piesa se numea ‘Aliens with Extraordinary Skills’ (‘Străini cu talente excepționale’) și era în același timp o dramă despre destinul și drumul presărat cu spini al imigranților și un text despre fascinația și intensitatea New York-ului, orașul tuturor pericolelor și șanselor în țara tuturor posibilităților. Spectacolul mi-a plăcut mult, am fost fascinat de text și am devenit un fan al autoarei.
Saviana Stănescu a scris teatru și poezie în limba română înainte de a trece oceanul și a se stabili în Statele Unite, scriind și publicând în ultimele două decenii mai ales în limba engleză. Piesele sale de teatru au fost puse în scenă de câțiva dintre cei mai reputați regizori din România și au avut parte de numeroase versiuni scenice în Statele Unite și Europa, atât la teatre profesioniste cât și în mediul universitar și la festivaluri. Ele au fost publicate și la edituri americane de prestigiu. ‘Pentru o femeie barbară’, apărută în 2023 la Editura Tracus Arte în traducerea și cu un studiu introductiv al Dianei Benea, aduce publicului iubitor de teatru din România o colecție din dramaturgia sa scrisa în limba engleză și reprezentată pe scene americane.
Volumul include trei piese (aș scrie într-un act, dar dramaturgia Savianei Stănescu evită organizarea clasica în acte a textelor dramatice) și două schițe sau texte de teatru scurt. Temele centrale ale textelor ei sunt evidente în toate: exilul și emigrația cu traumele, oportunitățile și prețurile care se cer plătite și locul femeilor în societate și în relații.
Exilul este o o preocupare și o temă recurentă a teatrului românesc din ultima jumătate de secol. În primul rând, desigur, câțiva dintre cei mai mari dramaturgi născuți în Romania și-au continuat activitatea în alte spații geografice, culturale și lingvistice. Mă gândesc la Eugen Ionesco și la Matei Vișniec, deveniți stele ale dramaturgiei franceze. Iată, o avem acum pe Saviana Stănescu, din ce în ce mai bine integrată în universul teatral nord-american, fără a părăsi însă nici tematic și poate nici sentimental, spațiul est-european. Și pe scenele românești însă, tema exilului este aproape permanent prezentă. O inaugura – cu toate diferențierile necesare -, Paul Everac, care în 1972 aducea pe scena Teatrului National spectacolul ‘Un fluture pe lampă’, care avea măcar meritul de a supune luminii reflectoarelor tematica emigrării, în pofida balasturilor propagandistice. Spectacolul era regizat de Horea Popescu, iar excepționala echipă de actori îi includea pe Victor Rebengiuc, Emil Botta, Mircea Albulescu, Cella Dima, Florin Piersic și mulți alții într-o distribuție all-stars. Exact cu jumătate de secol mai târziu, pe aceeași scenă, era montată piesa ‘Exil’ al Alexandrei Badea și în regia acesteia, tot o lucrare care reflectă experiență de viață a unei autoare a cărei biografie are destule elemente comune cu cea a Savianei Stănescu.
‘Inutil’, primul text din volum, aduce în discuție, pe lângă temele enunțate mai sus, încă o problematică de actualitate în lumea occidentală – traficul de organe pentru transplant, uneori legal, alteori dincolo de limitele permise, dar întotdeauna ridicând întrebări etice. Kora și Chris sunt o pereche de imigranți stabiliți în New Jersey care sunt complici la una dintre verigile lanțului în care oameni din țările sărace ale lumii sunt aduși în America pentru a dona, contra cost, organe din corpurile lor. Lucrurile se încurcă atunci când donatorul este un tânăr, pe nume Omy, cu dizabilități. Pe lângă complicațiile medicale și legale, Kora începe să dezvolte sentimente pentru tânărul care abia poate vorbi și nu cunoaște limba și nici nu înțelege de ce se află acolo. Există diferite grade de subordonare și control și printre categoriile de imigranți. Imposibilitatea lui Omy de a comunica și de a avea un cuvânt în deciziile despre propria soartă îi amintesc femeii despre propriile ei limitări:
‘Nu, nici mie nu-mi place să renunț … dar a trebuit să spun „da” de multe ori când îmi venea să le scuip un NU în față … Uneori trebuie doar să spui „da” cu voce tare și NU în sufletul tău. Cuvintele din sufletul tău contează, nu ce spui cu voce tare. (pauză)
Da, sunt oameni privilegiați în lumea asta care spun cu voce tare tot ce le trece prin cap și toți ceilalți îi ascultă. Noi nu suntem ca ei. Noi n-avem nimic. Trebuie să spunem ,,da” când e nevoie să spunem „da”. Spune DA. DA. DA. DA. DA. DA. DA. DA…’ (pag. 53)
‘Furnici’, a doua piesă de teatru din volum, prezintă spectatorilor tot un triunghi de personaje, format de data aceasta din două femei și un bărbat. Kara și Mia sunt surori. Kara a muncit mulți ani pentru a putea să o aducă pe sora sa mai mică în Statele Unite, aceasta fiind o strălucită cercetătoare în domeniu biologiei, și mai exact în viețile, organizarea socială și comportamentele reproductive ale furnicilor. Atunci când Kara, după 17 ani de muncă în același loc, își pierde serviciul, siguranța economică și statutul personal al celor două femei se află brusc în pericol. Printre compromisurile pe care fusese obligată Kara să le accepte era și legătura amoroasă cu Adam, bărbat însurat și îndrumătorul științific al Miei.
‘KARA: Eu am venit aici singură, fără să ştiu o iotă de engleză. A trebuit să mă bazez pe un salariu stabil. Să trimit bani acasă. Pentru TINE. A trebuit să lucrez. Într-o fabrică. La o linie de producție… Știi ce e o linie de producție? Muncești la un loc cu 80 de oameni, aceleași fețe, aceleași gesturi… încerci să te gândești la ceva drăguț, sau inteligent, sau sexy, sau creativ. Dar nu poți. Creierul tău se oprește. Devii tu însăți o mică piesă metalică în maşinăria aia.
MIA: Creierul nu se oprește decât când mori.
KARA: Şi cum ai numi viața asta: alarmă, duş, cafea, ou fiert, maşină, fabrică, muncă, muncă, pauză de prânz – respiră o secundă – muncă, muncă, maşină, înapoi acasă, duş, cină, TAROT, TV, pat, somn? Când să am eu timp de întâlniri? Şi întâlnirile astea ce sunt până la urmă? Încă o rutină. Iubirea adevărată, pasiunea, toate astea au dispărut din viețile noastre. Trăim într-o lume pentru roboți, nu pentru oameni… Mai bine ai crea niște clone în laboratorul ăla al tău, clone de oameni adulți care nu-și doresc să râdă, să iubească, să se joace… Asta nu e o lume pentru copii. (pag. 84-85)
‘Furnici’ are o structură dramatică interesantă. Avem de-a face cu două planuri – cel în care se petrece intriga cu interacțiunile dintre cele trei personaje și cel al comunicărilor științifice ale Miei, care își descrie cercetările către public, spărgând ceea ce se numește în teatru al patrulea perete și deschizând un canal de comunicare paralel între scenă și spectatori. Experiențele echipei de oameni de știință formată din Adam și Mia încearcă să spargă diferențele sociale din lumea furnicilor ridicând – prin tertipuri științifice – o parte dintre furnicile lucrătoare la rang de regine. Trecerea barierelor sociale se dovedește însă a fi la fel de dificilă în lumea furnicilor ca și în societatea umană.
‘MIA: (către public) Marx şi Engels, ați avut dreptate. Cu Manifestul vostru Comunist. „Luptele de clasă… Exploatarea unei părți a societății de către alta”… Mai demult uram citatul ăsta, credeam că e doar propagandă. Acum îl înţeleg mai bine. Văd cum se aplică peste tot.
Dar în lumea furnicilor pot schimba lucruri, chiar pot. Cuibul pe care l-am creat în laborator e un cuib capitalist. Cu tot tacâmul: exploatare, nedreptate, conflict… Cel de aici e un cuib comunist, toți sunt egali.
Aici n-avem nevoie de masculi, nici măcar pentru reproducere. Furnicile mele pot decide când vor să emane parfumul fertilității, să înceapă să procreeze și nimeni nu se amestecă în asta. Furnicile mele nu se atacă una pe cealaltă. Trăiesc ca niște surori. Își trăiesc viața intens, din plin, în siguranță.
Comunism, fă cunoștință cu Amazoanele!’ (pag. 108)
A treia piesă, cea care dă și titlul volumului are și cea mai interesantă structură dramatică. Alternează dialogurile a două cupluri care sunt despărțite în timp de două milenii, dar se află geografic în același loc: orașul Tomis din antichitate, adică orașul Constanța de astăzi. Primul cuplu este format din poetul exilat Ovidiu și femeia barbară care îi este sclavă și care va deveni confidentă, curieră pentru scrisorile sale spre Roma și, în cele din urmă iubită. Poemul pe care Ovidiu îl dedică femeii barbare este sigilat într-o sticlă și aruncat în Marea Neagră, pentru a fi găsit două mii de ani mai tărziu de un arheolog, tatăl lui Theo, o tânără româncă, translatoare la o bază militara americana. Theo, la rândul ei, se îndrăgostește de un ofițer american – și el aflat într-un fel de exil, departe de America natală. Marea Neagră este nu doar decor al celor două drame sentimentale despărțite de timp ci și personaj. Marea, împreună cu trei muze vestale ,vor juca rol de cor și de regizor de destine, precum în tragediile antice. Pot diferențele culturale și istorice dintre exilați și femeile localnice ‘barbare’ fi depășite prin dragoste? Ce rol joacă dorul de țară și sentimentul exilului care face parte din experiențele celor doi bărbați în aceste relații? Tânără româncă exprimă ceea ce sclava getă nu avea forța sau dreptul să exprime – sentimentele nu lipsite de ambiguitate fata de străinii de tot felul.
‘ THEO: (bând) Aveam doar 6 ani când a murit tata, dar îmi amintesc foarte bine cum vă aștepta, cât de sigur era că o să veniți: „americanii ne vor scoate din rahatul ăsta de comunism, ne vor scăpa de Ceauşescu”. Dar nu ați făcut-o! V-a aşteptat până în ziua în care a murit, asculta în fiecare noapte Radio Europa Liberă, deși știa că poate fi arestat din cauza asta, risca totul ca să audă vești despre voi… dar nu ați venit să ne salvati, nu ați făcut-o. Și iată-vă acum aici …
VERBA: Prea târziu!
THEO: Prea târziu. Mult prea târziu… De-a lungul secolelor, am avut de-a face cu grecii, romanii, turcii, fasciştii, britanicii, sovieticii, și nu i-am vrut pe nici unii. Dar pe voi v-am vrut, v-am aşteptat, și iată-vă aici, prea târziu, când nici măcar nu mai avem nevoie de voi… ‘ (pag. 183)
Sunt foarte interesante și cele două texte scurte, care, poate, împreună pot crea masa critică pentru un spectacol incitant. ‘Nu / Visa’ descrie oră cu oră, ca într-un jurnal, rutina zilnică a unei femei imigrante care muncește din greu, 21 de ore pe zi, pentru a ține casa unei familii americane. ‘Distrus’ aduce în scenă încă un triunghi format din două femei (una americană, cealaltă tânără imigrantă din Balcani) care interacționează cu un același bărbat într-o manieră care combinând neînțelegerile culturale, rigiditatea corectitudinii politice și greutățile în comunicare, duc intriga, în câteva pagini, de la o comedie de relații la o tragedie care se poate afla a doua zi pe prima pagină a ziarelor.
Diferite în structură și variate în stil, toate aceste piese pot constitui punctul de plecare al unor spectatole foarte interesante. În dramaturgia română, Saviana Stănescu aduce o fațetă nouă, care dezvoltă tema exilului și adaugă personaje feminine interesante și complexe. Pentru scena teatrală nord-americană, autoarea venită din România oferă o fereastră spre o parte a Europei mai puțin cunoscută publicului de acolo și adaugă noi elemente genului literar foarte popular al literaturii de imigrație. Lectura pieselor din volumul ‘Pentru o femeie barbară’ este o experiență literară și teatrală cât se poate de satisfăcătoare, care trezește curiozitatea și interesul pentru versiuni pe scene, care sper că nu vor întârzia să apară.