Seria de autor a lui Lucian Boia de la Editura Humanitas continuă cu apariția cea mai recentă, prima din anul 2020, a eseului ‘Românii și Europa – O istorie surprinzătoare’. Cel mai puțin surprinzător este subtitlul, căci ultimul lucru pe care l-am aștepta de la o carte semnată de istoricul cel mai prolific al perioadei este să meargă pe cărări bătute, mai ales atunci când abordează o temă care a avut parte de destule eseuri culturale, dar de puține analize făcute cu uneltele istoricului de profesie. ‘Românii și Europa’ este o carte poate prea succintă, după cum voi argumenta în cele ce urmează, dar una care oferă o perspectivă istorică unei dezbateri dintre cele mai importante ale actualității românești.
Abordarea inedită cu care ne-a obișnuit Boia este vizibilă din primul capitol ‘Biologie sau cultura?’ care disecă afirmația aparent banală a originii latine a poporului român. Ce înseamnă latinitate pe un continent a cărui istorie poate fi scrisa și ca o istorie a migrațiilor și într-o zonă geografică aflată parca din totdeauna la intersecția imperiilor și la periferia unor puteri care au depășit aproape mereu organizatoric și numeric entitățile statele românești?
‘Românii sunt latini fiindcă vorbesc o limbă latină, nu fiindcă ar avea sânge roman (în fapt, poate n-au deloc sau aproape deloc). S-ar putea să aibă mai mult sânge slav (în ciuda faptului că nici nu vor să audă de o asemenea înrudire). Dar, încă o dată: să nu amestecăm biologia cu cultura. În ceea ce privește limba, în ciuda unor puternice influențe slave (și nu numai), româna aparține, categoric, familiei romanice, și asta e suficient pentru a marca decisiv identitatea lor ca unic popor latin din jumătatea răsăriteană a Europei. Să lăsăm așadar la o parte tot ce tine de biologie. Problema este strict de ordin sociocultural. Din această perspectivă, românii au dovedit de-a lungul istoriei o inepuizabilă receptivitate. Suntem rezultatul unui extraordinar amestec cultural. Aproape că nu lipsește nimic din civilizația europeană care, de la un secol la altul, să nu fi fost preluat și de români. S-ar putea, în termeni culturali, să fim cel mai amestecat popor al Europei. Am sorbit cam tot ce era de luat din cultura europeană. Să fim oare tocmai noi cei mai europeni dintre europeni?’ (pag. 9-10)
Excelentă mi s-a părut perspectiva lingvistică expusă în capitolul ‘Curioasa limbă română’. Conform lui Lucian Boia româna este cea mai influențabilă limbă din familia limbilor latine și cea care prezintă cel mai mare grad de diversitate. Spre deosebire de ceea ce poate era o prejudecată a mea, româna nu este cea mai apropiată dintre limbile familiei de matricea latină ci cea mai depărtată. Explicația se află în faptul că relatinizarea românei care s-a petrecut în secolul 19 după multe secole de influențe slavone, turcești, grecești, maghiare a avut loc în general nu direct ci prin intermediul celorlalte limbi latine, în special a francezei și a italienei. În vocabularul actual al limbii române cam 40% din cuvinte sunt neologisme provenite din franceză, dar în termeni de circulație (frecvența folosirii) procentajul lor este cam de 20%. Revoluția a avut loc intre anii 1830 și 1860, propulsată de burghezia și intelectualitatea pașoptistă. Un text fundamental cum este ‘În contra direcției de astăzi în cultura română’ scris de Titu Maiorescu în 1868 ar fi fost aproape ininteligibil unui boier muntean sau moldovean de pe la 1830. În ultimele decenii engleza a înlocuit franceza în rolul de sursă principală de neologisme. În cea mai francofonă țară a Europei ne-francofone, puțini tineri mai vorbesc limba franceză. Singura omisiune a acestui excelent capitol mi s-a părut absența filonului ardelenesc. Intelectualitatea românească ardeleană a trăit la sfârșitul secolului 18 și în secolul 19 o relatinizare diferită de cea de la sud și est de Carpați, și asta i-a scapăt lui Boia.
Dimensiunea lingvistică este dezvoltată și completată în capitolul intitulat ‘Caruselul modelelor’. De-a lungul secolelor românii au adoptat nu numai limba vecinilor care uneori erau și stăpânitori ci și elemente de organizare a administrației, instituții de învățământ, și curente și instituții religioase. Doar spre mijlocul secolului 19, ca urmare a influenței imperiilor napoleonene, privirile s-au îndreptat spre vestul Europei, în special spre Franța, dar și spre Germania în curs de formare dar foarte influentă cultural. Este paradoxal faptul că primul contact consistent al culturii românești cu civilizația occidentală a avut loc prin intermediul Rusiei, cu ocupația rusească din timpul războaielor ruso-turce. Românii s-au dovedit însă în opinia lui Boia mult mai maleabili și mai buni imitatori.
‘Este tentantă comparația cu Rusia. Și în Rusia s-a declanșat un proces de occidentalizare, chiar mai devreme, de pe la 1700. A fost însă din voința unui singur om, țarul Petru cel Mare. El a introdus în chip autoritar tot felul de reforme, și mai presus de orice i-a obligat pe boieri să-și taie bărbile. În țările române nimeni n-a întrebat pe nimeni. Cum s-ar zice, boierii și-au tăiat singuri bărbile, de bunăvoie, din proprie inițiativă. A fost elanul unei întregi generații, faimoasa generație care a făcut Revoluția de la 1848 și Unirea Principatelor din 1859, marile reforme din vremea lui Cuza, instalarea pe tron a lui Carol I și Războiul de Independență din 1877-1878.’ (pag. 28-29)
Dacă influențele slavone, turcești, grecești, franceze și germane s-au succedat în mod aproape natural și au fost îmbrățișate de elitele locale în diferite momente istorice, influența rusă din perioada scurtă a orientării pro-sovietice a fost singura excepție, și singurul moment istoric în care influența a venit de la Răsărit. Într-o țară care în interbelic fusese dintre cele mai puțin atinse de comunism, rusificarea, pe cât a fost de intensă și de violentă (combinată fiind cu o schimbare aproape totală a elitelor) a fost și de scurtă durată, curmată fiind de reorientarea naționalistă a politicii lui Ceaușescu. Cu atât mai paradoxal a fost faptul că ideologic Romania a păstrat dogmatismul stalinist cel mai persistent din Europa, Ceaușescu ajungând la un moment dat să-i predice până și lui Gorbaciov. În fapt este și acesta un tipar istoric – românii au preluat și aplicat la ei în țară de multe ori modele importate din imperii muribunde, de la Bizanț și Imperiul Slav Bulgar până la cel sovietic. Putem doar spera că aderența la politicile europene și americane din ultimul sfert de secol nu se încadrează în același tipar. Care este caracteristica unificatoare? Poate adaptabilitatea, cea care ne permite să ‘ne descurcăm’ ca individuali oriunde ajungem în lume? Romanii sunt maeștri în ‘Arta amestecului’ (alt titlu de capitol) și asta se reflecta în bucătărie, în băuturi (unele popoare preferă vinul, altele berea, noi le apreciem pe ambele și adaugăm șprițul), în arhitectura de o dezordine desăvârșită a Bucurestilor, în admirabila dezorganizare pe care o observa cu un secol în urma generalul Berthelot.
Lucian Boia dedică două capitole minorităților și unul, intre ele, întrebării ‘Suntem buni sau răi?’ în care încearcă să se ia la trântă cu stereotipul toleranței românești. Creat după modelul statului național unitar francez, statul roman a respins cu înverșunare orice influență a modelelor federaliste, care sunt totuși răspândite într-o mare parte a Europei. Au existat desigur motive istorice și mai exista chiar și astăzi, dar până și deschiderea unei discuții care să evalueze opțiunea federalistă este considerată o blasfemie. Și totuși, Romania a beneficiat enorm de pe urma aportului minorităților în economie și comerț, în industrie și meșteșuguri, în cultură și artă. Instructive sunt statisticile aduse de Boia despre componența națională a diferitelor provincii românești în diferitele epoci istorice. Câteva exemple ale contribuției chiar și a minorităților importate (serviciul medical înființat de Davila, presa pluralistă promovată de Cazzavilan) sunt extrem de interesante. Aceste capitole suferă însă din cauza vitezei de scriere și a economiei de cuvinte. Influența minorităților evreiești și germane a avut o componentă importantă în legăturile cu comunitățile naționale și culturale de peste granițe, și cred că acest aspect își avea locul în carte. Este omis complet aportul regalității, importanța înscăunării ‘domnului străin’ și a existenței unei case regale înrudite cu casele regale ale restului Europei. Reacția naționalistă extremă a fost mult mai răspândită și mai diversă decât prea des citatul exemplu al ‘Doinei’ lui Eminescu. Relațiile dintre români și țigani au și ea o istorie îndelungată, care devine din ce în ce mai relevantă și mai actuală. În fine, discuția despre opțiunea federalistă, care începe cu observația justa că astăzi ea nu mai este legată neapărat de problema minorităților, pare a se termina când abia începuse. Cine altcineva decât Lucian Boia ar putea deschide astăzi o asemenea dezbatere cu implicații istorice și politice, cu lecții din trecut care ar putea fi aplicate în viitor?
Capitolele finale abordează istoria recentă și în special ‘Experimentul Dragnea’ în care identifică o continuare a unei alte nefericite tradiții istorice românești, cea a formelor fară fond. O Românie ieșită din coșmarul dictaturii dar fară lustrație și fară să se debaraseze de o mare parte din structurile vechi, de oamenii vechii noi elite, și mai ales de mentalitățile bizantino-comuniste a reimportat structuri politice din Europa și din propriul ei trecut, fară a le putea da consistență. Au fost condamnarea comunismului sau recunoașterea episodului românesc al Holocaustului tot forme fară fond, texte cu cuvinte juste dar fară acoperire? Exista o tradiție a injustiției în Romania? (alt subiect minunat pentru o viitoare carte). Întrebarea cum a fost posibil ‘fenomenul Dragnea’ este la fel de justificată ca și cea despre ‘fenomenul Ceaușescu’. Eseul istoric aluneca în aceste pagini finale spre comentariu politic de actualitate. Putem fi de acord sau nu cu opiniile pe care Boia nu ezita să și le expună, dar nu putem nega faptul că pune întrebări incitante și deschide drumul spre dezbateri importante. Avem create însă condițiile unor dezbateri civilizate și constructive în societatea românească de astăzi? Alta întrebare deschisă. Macar o concluzie oarecum optimistă poate fi trasă, dar ea este combinată cu un avertisment:
‘În tot răul a fost o parte buna. Oamenii au început să se dezmeticească și să înțeleagă că democrația trebuie apărată în fiecare zi (și cu atât mai mult democrația atât de tânără și de imperfectă precum cea românească). Grație lui Dragnea, spiritul civic, aflat multă vreme la o cotă foarte joasă în Romania (unde fiecare înțelege să se descurce pe cont propriu), a început să prindă consistență, dovadă marile manifestări de protest din București și din multe alte orașe, împotriva unei guvernări corupte și abuzive, anti-justiție și antieuropene. Experimentul Dragnea s-a încheiat în chip lamentabil; și acesta e un punct câștigat pentru democrația românească. Însă faptul că omul acesta a reușit să confiște România trebuie să dea de gândit. Nu suntem încă imunizați împotrivă derivelor autoritare.’ (pag. 71-72)
Lucian Boia a scris o carte de vreo 70 de pagini. Ar fi putut fi cu ușurință o carte de 300 de pagini. Prin multitudinea subiectelor abordate și densitatea ideilor chiar merita să fie o carte de 300 de pagini. De multe ori am avut impresia de cititor că am în fata mai degrabă rezumatul sau planul de lucru al unei cărți importante, dar nu cartea însăși. Citez doar doua fraze din încheiere care ar merita discuții separate: ‘Românii sunt însă ceva mai puțin occidentalizați decât România.’ și ‘Occidentul crede în reguli (chiar dacă nici occidentalii nu le respectă întotdeauna). Romanul este destul de sceptic în privința regulilor‘. Astăzi românii sunt pretutindeni în Europa. Influența românilor pe continent crește nu neapărat datorita vreunei spectaculoase evoluții politice, ci datorită valului de migrație economică. Ne îndreptam spre o Mare Schimbare? Lucian Boia încheie cartea cu aceste două cuvinte dar nu spune mai mult. Poate o va face în viitoarele cărți. Este un autor care nu ezită să șocheze și să contrazică consensuri comode, să abordeze subiecte tabu. Putem fi de acord sau ne putem declara consternați, dar nu și plictisiți. Tocmai deoarece Boia scrie cursiv și interesant, mi-aș dori să citesc lucrări mai consistente și mai dense ale sale. Poate chiar mai puține titluri, dar cu mai multă adâncime.