Apărut în 2019, ‘Izgoniții’ este al treilea volum și cel care conclude ‘Mica trilogie a marginalilor’ pe care Vasile Ernu a publicat-o la Editura Polirom în colecția ‘Ego grafii’. După ce citisem (și scrisesem despre) precedentele volume dedicate ‘Sectanților’ și ‘Bandiților’ eram nerăbdător să țin în mâini această a treia carte, care știam că se ocupă de evrei. Pentru majoritatea cititorilor născuți și educați pe malul drept al Prutului, trilogia lui Vasile Ernu a oferit o imagine foarte diferită de ceea pe care ne-o formasem despre Basarabia pe baza foarte puținelor informații care erau accesibile în perioada comunistă, și acestea de fapt filtrate, deformate, și uneori șoptite. ‘Izgoniții’ este specială și puțin diferită de precedentele cărți ale ciclului pe care îl încheie, este o carte care mi-a răsplătit în parte curiozitatea și așteptările, dar m-a și luat în câteva direcții neașteptate. Trilogia se încheie aici (dacă autorul nu se va decide să o dezvolte sau să o revizuiască în viitor) dar dezbaterile continuă.
Cartea se deschide cu un excelent și foarte util capitol introductiv modest intitulat ‘Precizări’ care conține informații, statistici și un glosar de nume, locuri, și terminologii legate de subiect. Evreii care trăiau în secolul 19 și la începutul secolului 20 în Rusia erau obligați să locuiască în zona numită ‘Certa osedlosti’ situată în sud-vestul imperiului țarist, zonă din care făcea parte și Basarabia. Nu aveau voie să locuiască la sate și să cumpere pământ, și multe altele dintre drepturile economice și politice le erau limitate. Statisticile pot surprinde. În 1897 evreii reprezentau 11,8% din populația Basarabiei, fiind a treia categorie etnică după românii moldoveni și ucrainieni. Trăiau atunci în Basarabia mai mulți evrei decât ruși (care reprezentau doar 8% din populație)! La Chișinău, capitala guberniei, 45,9% din populație era de origine evreiască.
Nu stiu cât de cunoscute sunt aceste date și fapte în Republica Moldova de astăzi. Capitolul următor, ‘Memorie și uitare’ este scris frumos și impresionant și poate sta că un text de sine stătător. Dacă Vasile Ernu ar fi scris doar aceste câteva pagini el și-ar justifica în opinia mea titlul de mare scriitor. Pentru autorul povestitor, născut și crescut în Bugeac, evreii sunt în perioada copilăriei mai puțin decât o amintire, sunt umbre ale unui trecut neclar, marcate doar, poate, de pietrele cu forme ciudate de la marginea cimitirului pe care îl îngrijește cu devotamentul omului credincios mama sa.
‘Aici mai sînt cîteva pietre funerare, vechi. Foarte vechi. Plasate departe, în capătul cimitirului, separate cumva de celelalte două grupuri. Cînd eram mic, mă fascinau literele scrise acolo. Steaua care aducea cu cea comunistă, dar nu era comunistă. Erau atît de vechi, încît pină și culoarea pietrei lua culoarea pamîntului și a ierbii. Erau atît de vechi, încît aveam impresia că nu mai sînt morminte, ci fac parte deja din natură. Mi se părea că acele pietre funerare cresc direct din pămînt. Erau atît de diferite de celelalte, “ale noastre”, incit nu-mi puteam măcar imagina cui aparțin. Ele aparțineau unui trecut care aproape că nu mai avea memorie. Nu mai erau pietre de aducere aminte, ci mai degrabă pietre de uitare. Erau niște pietre funerare care ne aminteau că am uitat ceva important, dar nu știam ce.’ (pag. 32)
Plecat pe urmele mătușii îndepărtate, purtată de valurile vieții în Turcia, cea care încă mai ține minte secretele istoriei, autorul începe o călătorie în trecut, explorând lumea Basarabiei de cu mai bine de un secol în urmă, populația evreiască, structura ei sociala, limba idiș și interacțiunea care funcționează în ambele direcții cu limba oficială a imperiului, rusa:
‘Evreii din regiune vorbeau limbile locale și în special rusa într-un mod care păstra idiomul idiș. Fraza rostită de evreu în rusă nu era neapărat o traducere mot a mot, ci o calchiere. Însă o calchiere jucăușă, care cunoștea și nuanțele limbii ruse. Acest tip de joc lingvistic a dus nu doar la schimbarea stilisticii și gramaticii, ci și a sintaxei limbii ruse vorbite de comunități întregi. În foarte scurt timp, o mulțime de astfel de fraze au început să facă înconjurul imperiului, devenind un soi de citate. Acea limbă colorată avea să devina o marcă specifica a regiunii. Daca la Chișinău avea o culoare mai pala, la Odessa pur și simplu strălucea. Rusa odesită, care era de fapt un soi de idiș regional în carcasă rusească, avea să fie unul dintre cele mai spectaculoase fenomene lingvistice din secolele XIX-XX și avea să influențeze literatura, muzica, limbajul urban, că să nu mai vorbim de jargonul banditesc, care are o istorie mai complicată.’ (pag. 43)
Capitolul cheie al primei părți a cărții descrie pogromul din Chișinău din 1903. Evenimentul a reprezentat un moment traumatic în viața comunităților evreiești din Imperiul Țarist, dar nu a fost nici pe departe un eveniment singular. Dimpotrivă, este vorba despre culminarea unui șir de evenimente violente care se adăugau discriminărilor și inegalităților de tot felul la care fusese supusă minoritatea evreiască în cei peste 100 de ani care trecuseră de la desemnarea în timpul împărătesei Ecaterina cea Mare a zonei în care erau obligați să trăiască evreii. Acestea erau amplificate de calomniile și incitarea antisemită a naționaliștilor rusi în colaborare cu Ohrana, temuta poliție politică țaristă. În acest capitol facem cunoștință și cu familia Kalminovici, o familie evreiască din clasa mijlocie, ai cărei copii Sara și Aaron vor deveni eroii fictivi ai cărții. Descrierea scenei pogromului este zguduitoare.
‘În timp ce Aaron și Sara se pregăteau să fugă împreună cu mama lor prin curtea din spate, ca să ajungă la familia Sluțki pentru a fi în siguranță, l-au văzut pe tatăl lor în genunchi, lovit cu bestialitate de citiva inși din mulțime. În timp ce alergau au auzit cum sînt sfarîmate geamurile și ușile. Au mai auzit un ultim strigăt disperat al omului îngenuncheat în fața gloatei dezlănțuite:
– Nu vă atingeți de copii!
Aceea avea să fie ultima imagine pe care au văzut-o cei doi copii. Acela avea să fie ultimul strigat sfîșietor auzit. Un sentiment straniu de ură și dorință de răzbunare îi cuprinse și îi făcu să uite de frică pentru moment. …
În ziua aceea au decis că nu vor să mai treacă niciodată prin așa ceva și că vor alege cu totul altă cale. Au hotărît că nu vor îngenunchea asemenea tatălui lor. Au înțeles că drumul lor era diferit de cel al parinților și că ei vor raspunde altfel acestor violențe. Nu știau ce cale vor alege, unde-i va duce soarta, dar știau că vor reacționa diferit la asemenea drame.’ (pag. 64)
Nu era ușor a fi copil evreu în aceea perioadă. Chișinaul este descris ca un oraș segregat într-un sistem care seamănă cu apartheid-ul, populația evreiasca fiind limitată să locuiască într-un ghetou fără ziduri. O invizibilă linie de separare desparte cartierul evreiesc de restul orașului, o linie care înseamnă o interdicție dar și un mod de protecție pentru viața evreiasca și pentru siguranța locuitorilor cartierului. Aaron, băiețelul curios pur și simplu să explore lumea din jur, trăiește trauma intoleranței violente atunci când este descoperit aventurându-se în piața orașului, dincolo de zona ‘permisă’:
‘Era prima data când auzea acest cuvânt. Nu știa ce însemnă și cu atît mai puțin de ce i se spunea lui așa. Și de ce era lovit? Începu să devină confuz. Nu știa ce să creadă, nu știa ce să facă și pentru prima dată a simțit că-l cuprinde un sentiment straniu, un fel de neputință. Îi era, avea să priceapă mai tîrziu, frica. Dar o altfel de frică. Nu o frică concretă, de ceva anume. Nu frica aceea de cîinele din vecini, de nu știu ce alt animal sau lucru. Cum era frica de apa adîncă pe care avea să o încerce mai tîrziu. Era ceva mult mai profund. O spaimă care îi cuprinsese toată ființa, pentru că nu înțelegea nimic din ce se întîmpla. Spaima provocată de violenta îndreptată asupra ta fară că tu să înțelegi de ce. Iar dacă nu-i înțelegi cauza nu știi cum să reacționezi.’ (pag. 151)
De la un moment încolo, undeva spre mijlocul cărții, stilul și tehnica narativă se schimbă. Vasile Ernu abandonează eseistica istorică pe care a folosit-o în volumele anterioare și în prima parte din ‘Izgoniții’ și trece la ceea ce ar putea fi descris că ficțiune istorică. Într-o parte din capitole personaje reale (ministrul de interne al Rusiei, guvernatorul Basarabiei, revoluționari, ziariști) și personaje imaginare interacționează pe marginea evenimentelor declanșate de pogromul de la Odesa, urmărind de asemenea acțiunile diverselor curente revoluționare și anarhiste. Intercalat urmărim maturizarea lui Aaron și Sara, care caută căile de a ieși din ghetourile fizice și intelectuale în care fuseseră consemnați evreii până la generația părinților lor. Perspectiva se lărgește treptat și acțiunea se mută la Sankt Petersburg, capitala imperiului dar și centrul evervescent al împotrivirii intelectualilor și revoluționarilor, și apoi în exilul elvețian unde tinerii ruși și evrei, socialiști bolșevici și anarhiști se întâlnesc punând bazele ideologice a ceea ce peste nu multă vreme avea să fie revoluția din 1917. ‘Problema evreiască’, așa cum era numită și în imperiul țarist situația evreilor și relațiile cu cei din jur, se suprapune peste adâncile contradicții ale unei Rusii rămase în urmă din punct de vedere economic dar mai ales din cel al evoluției politice, un stat polițienesc și birocratic, dominat de corupție și cu decalaje socio-economice imense între clasele dominante și majoritatea rurală. Oprimarea la care erau supuși evreii este prezentată ca o justificare a angrenării acestora în număr mult peste proporțiile lor în populație în mișcările revoluționare, inclusiv în cele care propagau terorismul și revolta violentă. Din acest punct de vedere cartea lui Vasile Ernu intra în dialog cu lucrări ale istoriografiei ruse și cu cărți cum este ‘Două secole împreună’ a lui Alexandr Soljenitin.
Căile adoptate de cei doi tineri, Aaron și Sara sunt diferite. Ambii părăsesc Chișinăul natal pentru a-și continua studiile. Aaron se întâlnește cu Vladimir care îi admiră și îi idealizează pe evrei pentru că ar fi fost primii care au avut ‘o Idee și o Lege’. Căutările sale îl vor conduce la început spre apărarea activă împotrivă violenței antisemite și apoi spre mișcarea sionistă care milita pentru întoarcerea evreilor în țara lor. Sara va pleca la Sankt Petersburg și apoi la Zurich pentru a-și continua educația și se va înrola în mișcarea revoluționară. Pentru ea și tovarășii ei de luptă soluția ‘problemei’ constă în dărâmarea ordinii existente și contruirea unei lumi a egalității între toți oamenii, fară diferențieri după clase sociale, etnie sau religie. Femeie inteligentă, ea este însă conștientă și de primejdii și prevede într-un fel prețul acestei angajări politice a unei părți din intelectualitatea evreiască. Este amintită aici zicerea unui rabin către Leon Troțki născut Bronstein:
‘Stiti, Lev Davidovici, revolutia o face Troțki, dar va plăti cu capul pentru ea Bronstein!’. (pag. 256)
Sara și Aaron, fratele și sora, se vor întâlni pentru o ultimă dată la Odessa, luându-și rămas bun cu puțină vreme înainte ca Aaron să ia drumul Palestinei, alaturându-se pionierilor din ceea ce avea să se numească în istoria Israelului ‘a doua alia (imigrație)’.
‘Se văzuseră foarte rar în ultimii zece ani. Fiecare știa despre activitatea celuilalt, pentru că aveau mulți prieteni comuni, iar numele lor erau importante. Amîndoi erau cunoscuți și respectați în grupările lor atît de diferite. Era greu să nu afle unul despre celalalt. Dar se detestau. Sau, mai degrabă, fiecare-l ura nu atît pe celălalt cît alegerea pe care o făcuse, pentru că din cauza acestei alegeri ei erau în război. Căile lor erau două răspunsuri radical diferite la aceeași problemă crucială. Pozițiile lor nu erau compatibile. Într-o teacă poate încăpea o singura sabie. Ei erau doua săbii ale aceleiași lupte. Una îndreptată împotriva celeilalte.’ (pag. 286-287)
Aici ne despărțim în narațiune de cei doi eroi, care fiecare dintre ei simbolizează una dintre căile active alese de tineretul intelectual evreu pentru a sparge barierele fizice și spirituale ale ghetourilor. Despre Sara vom afla doar că va pieri cu decenii mai tărziu, în anii terorii staliniste, acuzată probabil de vini imaginare și eliminată fizic împreună cu majoritatea tovarășilor de drum ai lui Stalin. Despre Aaron și soarta sa în țara nouă veche nu ni se spune nimic. Povestea ‘Izgoniților’ se încheie în pragul revoluțiilor de la începutul secolului 20, și asta este încă o diferență fata de felul în care sunt tratați ceilalți marginali în volumele precedente, în care povestea lor continuă până în perioada comunistă, și după aceea, în zilele noastre. Dispariția ‘izgoniților’ din spațiul basarabean s-a petrecut mai tărziu decât perioada descrisă în carte, și ea a inclus multe alte evenimente istorice semnificative și traumatice: reunirea Basarabiei cu România și ascensiunea mișcărilor legionare și a dictaturilor, al doilea război mondial, deportarea evreilor peste Nistru și Holocaustul, revenirea în URSS și emigrarea masivă la sfârșitul perioadei comuniste. Am fost puțin surprins nu numai deoarece mă așteptam ca aceste perioade să fie reflectate în carte, dar și deoarece în partea a doua a ‘Izgoniților’ lărgirea perspectivei duce la o acoperire a unor problematici mai mult legate de Rusia în general, și mai puțin de Basarabia și zona Odessei unde se se petrec cele mai multe dintre evenimentele din restul trilogiei. Tocmai vremurile când a avut loc izgonirea nu sunt acoperite.
Utilizarea ficțiunii istorice permite celor doi frați eroi ai cărții să întâlnească personaje diferite, foarte bine creionate, care exprimă poziții diverse și prin intermediul cărora sunt adăugate informații și atitudini semnificative. Prezența majorității acestor personaje nu depășește însă limitele unui capitol. Am avut de câteva ori senzația că Vasile Ernu ar fi fost tentat să continue povestea câte uneia sau alteia dintre legăturile Sarei și ale lui Aaron, dar că scriitorul a rezistat cu brio (daca tentația a existat în realitate). Poate se va elibera de aceasta restricție într-o viitoare carte, căci exista aici destul material și destule personaje interesante pentru un roman-fluviu.
Apar în carte și unele erori de documentare. Câteva sunt minore: expresia în ebraica de la pagina 146 este scrisă invers (în ebraică ordinea literelor este de la dreapta la stânga), Theodor Herzl avea 44 de ani când a murit deci imaginea ‘bătrânului Herzl’ transmițând tinerilor moștenirea sa spirituală nu poate fi exactă. Mai stridentă este folosirea repetata în text a numelui explicit al lui Dumnezeu, acesta fiind rostit în carte de evrei și chiar de rabini, un lucru care este evitat de orice evreu, chiar și de cei laici, și cu atât mai mult de rabini. Acestea sunt desigur însă doar detalii, ușor de corectat la o viitoare ediție.
‘Izgoniții’ a încheiat în mod oarecum neașteptat pentru mine ‘Mica trilogie a marginalilor’ a lui Vasile Ernu. A plecat de la niște premize excelente, la fel ca și volumele precedente, și prima parte a cărții este construită în același stil de eseu istoric, documentat și scris cu pasiune și culoare. Schimbarea de ton și de stil și recurgerea la personaje fictive care poartă fiecare o încărcătură simbolică îi reușește în opinia mea doar parțial. Imaginea despre spațiul basarabean, cu frontierele și cu marginalii săi se îmbogățește, dar mai rămâne încă suficient loc pentru continuarea explorărilor. Le aștept cu interes în cărțile sale viitoare.