Prietenul meu din Bat Yam, dr. Gica Manescu mi-a dat permisiunea sa preiau pe blog inca un episod din amintirile sale. Ii multumesc din nou pentru osteneala de a-si asterne pe hartie amintirile si intamplarile prin care a trecut si pentru placerea pe care ne-o face de a le impartasi.
———–
Daca am inceput sa scriu cate ceva despre “ lumea inconjuratoare “ care ne ajuta sa traim mai bine si poate mai usor, am gasit, de mai mult timp, intr-o sradutza ce uneste doua strazi paralele, tot un emigrant rus, un cizmar. Trecand acum catva timp prin ea, mi-au venit in minte amintiri, din anii copilariei . Ce frumos a fost!
sursa: www.geschichteinchronologie.ch
Parca eram in orasul meu natal, Focsani, in care candva, Milcovul facea granitza intre Muntenia si Moldova. Acolo a fost strabunicul meu, un fel de vames. Dar amarat, cu 4 copii si fara “ ciubuc “ Nici n-ar fi luat. A fi “Cohen “ era o cinste, in Comuntatea evreiasca, cat de mica era. Pentruca n-a vrut sa ia bacsis de la un turc, traficant de tutun (bacsisul era introdus de ei de peste 100 ani), a urmat o tragedie. Sub coviltirul carutei, Efraim ,strabunicul meu, a gasit foi de tutun, interzise, fara unele taxe. Nevoind sa plateasca, turcul“ l-a achitat” pe vames cu un glontz mortal. Asa a ramas strabunica, vaduva tanara, saraca si cu casa grea. Parca-l vedeam pe domnul Schwartz, care repara incaltzamintea, doar cu materialul clientului. Intr-o camera la un demi-sol, cu un bec atarnand deasupra mesei de lucru, pe un scaunel cu trei picioare,cu ochelarii pe varful nasului si un zambet in coltzul gurii. Scuipa din gura cateva cuie, din lemn sau fier, si-mi raspundea la salut. Trebuiau pingelite ghetele mele. Lua in mana bucata de crupon, cumparata de tata la domnul Zilberman, si incepeea prima operatzie. Punea o foaie de ziar pe o talpa si cu o pila speciala – rashpel- lua modelul si marimile. Avea tiparul cu care taia din crupon, ce ii era necesar,imi dadea restul si sa vin dupa patru zile. Nu intrebam de pretz si nici el nu-mi spunea. Eu ridicam ghetele talpuite si tata ii trimitea banii.Acum aveam o reparatie mica, la pantofi. Se tocisera putzin, marginile tocurilor. Trebuiau indreptate, sa pot calca bine. Am ntrat in strada de trecere. Acum, in fatza mea, la umbra unui pom, sedea el, pe un scaunel, in spatele unei mesutze cu unelte de cizmarie. Un barbat de vreo 60 ani, cu ochelari cu rame de metal, cu o sapca pe cap, un pulover in carouri . Potrivea niste flecuri, dintr-o foaie groasa de cauciuc, la niste pantofi scalciatzi. S-a oprit si m-a privit. Shalom – shalom. I-am dat sa intzeleaga ca nu vorbesc limba lui. Am trecut la ebraica si ne-am intzeles, cu ce stiam fiecare. Surpriza mea,a fost cand l-am intrebat de unde vine. N-a intzeles. Cu aratatorul spre el am spus: Kiev ? Moskva ? Leningrad ? A raspuns: Bender. Deci Cetatea Alba, in Moldova – Basarabia. Ciupea ceva pe romaneste. Venise de 3 ani, cu sotzie si 3 copii. Tatal lui fusese responsabil la o cooperativa de reparat incaltaminte, in locul unde bunicii, au avut-o inainte de revolutzie. El a invatat si a ajuns institutor la o scoala din oras. Nu le este usor, locuintza gasita, mica, dar spera la mai bine. Una din fete,pianista, este “ozeret “ – ajutoare- la o famile si mai are cateva lectii de pian. El cu cizmaria, mai aduce un ban. Ia pretzuri modeste. Lucru de maestrie, nu face. Stie ce a mai apucat sa vada si chiar sa incerce, pe langa tatal lui.Mici reparatii si el are tot de ce e de nevoie. Tot ca domnul Schwartz, tzine in gura cateva cuie, cu o sula face gaurile si cu un ciocan special, bate cuiele. Are si o solutzie de lipit, cam indoelnica.
sursa judaica-art.com
Langa el pe banci, concetateni isi povestec intre ei ( parca e ceva specific rusilor, de a se aduna prin parcuri, gradini si a sta de vorba ) .
Am scris titlul dupa cum ati vazut. De fapt, omul meu, ca sa spun asa, nu e cizmar adevarat cu calificarile necesare. As fi scris “ sandalar “ termen folosit in ebraica, dar in romaneste, n-ar fi fost corect. Exact ar fi fost poate “ carpaciul “,dar m-am oprit. E o expresie prea pejorativa si nu vreau sa jignesc pe nimeni.
Cand ploua si trec prin gradinitza, nimeni sub copac, nimeni pe banci.E rece, e umed, pe jos, baltoace. Sunt trist.Eroul meu din povestire, sta prin casa si nu-si poate imbunatati traiul zilnic. Noroc insa, ca suntem in Israel si nu in Republica Moldova, ca aici, soarele e mai mult pe cer, decat dupa nori.
Dr.G.Manescu
Iulie 2010