dr. Gica Manescu – Semn de Carte

O noua contributie a doctorului Gica Manescu ne aduce de aceasta data o emotionanta marturie personala si o ocazie de a-l cunoaste mai bine pe acest minunat prieten si coleg de liste internetice, tanar in spirit si totdeauna dornic de comunicare si de impartasirea amintirilor si trairilor vietii sale.

sursa teosimhouseart.blogspot.com

Nu de azi, de ieri,imi place sa citesc. La Biblioteca oraseneasca de langa mall, am gasit si gasesc multe romane, istorie, povestiri, de diversi autori, in limba originala sau traduceri. In rafturi se gasesc cartzi in ebraica, pentru adultzi si copii, in franceza, engleza si de catva timp, in ruseste.

Era intr-o zi de joi si teminasem ultima din cele trei cartzi, la care am dreptul ,o luna, daca nu prelungesc. Cum zilele ce urmau trebuia sa ma duc acolo, apoi vineri si sambata e inchis,le-am pus de o parte si am pus semnul de carte, intr-un volum imprumutat de un prieten. Dupa cateva zile, am venit acasa cu 3 volume noi. Am intrerupt cartea pe care o citeam, si am pus semnul. Nu era ceva de uitat inceputul. Ce semn de carte voi folosi  acum? Stiam ca am undeva, unul de carton, primit de la o librarie. Deschizand un sertar, intr-un coltz,  am dat de cel folosit al sotziei mele, Paula,decedata in urma cu aproape 3 ani. Surpriza, bucurie, amintiri. In 1969, proiectam in septembrie,un concediu in Israel. Eram in corespondenta cu Paula si sotzul ei, Puiu, medic stomatolog. Ne-au invitat sa locuim la ei. Cand am stiut data plecarii, primitul pasapoartelor se facea fara dificultati si repede, i-am anuntzat, stiind ca fiul lor, student la Politehnica din Haifa, era concentrat  la armata, pentru o luna.Ei erau cei mai buni prieteni ai nostri. Beatrice, prima mea tovarase de viatza ( din 41 pana in 85) se cunostea cu Paula de la varsta de 10 ani. Ambele erau eleve la Notre Dame . Eu am cunoscut-o in 37, odata cu altzi adolescentzi, fete si baietzi, care veneau la Beatrice si in cercul carora, intamplator, m-am alaturat. Pe Puiu, l-am cunoscut mai tarziu   -1939- cand “ se tzinea” de Paula ,ca mine din 38, de Beatrice. Dar nici domnisoarelor nu le-a displacut. Ne-am casatorit in 1941, noi in aprilie, ei in  iunie. A venit urgia, pogromul din Iasi, ( tatal Paulei ,decedat in “trenul mortzii ) si vietzile noastre s-au despartit, pana dupa razboi. Ei  la familie la Craiova, noi, la Focsani. In 45, ne-am reintalnit in Bucuresti. Am fost mereu unii cu altzii, si mai apoi in concedii, si cu baietzii nostri. Fiecare cuplu cu cate un copil. Si asa a ramas. In 1962, ei au emigrat in Israel si i–am condus la gara. Ne unea corespondenta. Banalitati si povestiri anoste. Stiam unii de ceilalti. Am sosit in Israel, intr-o seara placuta si asteptati la gardul de despartzire. Ne-am revazut si imbratzisat cu caldura prieteniei vechi.  Locuiau in  Bat Yam , intr-unul  din blocurile pentru noi veniti. Erau multzi “ romani “ in vecinatate. Printre ei o matusa de a mea ( sora mica a mamei mele, cu sotzul, parintii muzicologului ( nu stiu daca este si un feminin), Dr. Ruth ben Zvi- Gutman. Mai erau farmacistul Carniol, ziaristul Randa,s.a.  Cladire simpla,  locuiau la parter, si au avut de facut unele adausuri : usi intre camera, ceva la baie,si altele. Erau 3 camere si anexele necesare. Dupa 1-2 ani, au cumparat un apartament, dupa planuri,cu modificarile dorite, intr-un bloc mic, la 5 minute de mare. Revin la povestire. Intr-una din zile , barbatii la mare, nu era la doi pasi, si doamnele acasa, la palavre, amintiri, fara sfarsit. S-au asezat pe canapeaua din salon ( mi-a povestit ulterior Beatrice) ,cand  cartea ce o avea Paula in mana, s-a deschis unde era un semn de carte. O frumusetze, De vreo 20/4  cm., din fire de atze multicolore, impletite si niste franjuri subtziri, pa marginile inguste. Paula ii spune, ca in 67, dupa Razboiul de 6 zile (n-au fost 7,ca atunci Dumnezeu se odihneste si cei ai lui ), au plecat la Ierusalim, Capitala intregita, si l–a cumparat, cu o nimica, in bazarul arabesc. “Ti-l daruiesc “ ii spune. Imbratzisari, sarutari, multzumiri. A avut semnul, pana cand m-a lasat, ducandu-se cred eu intr-o lume mai buna.L-am luat sa-l folosesc. Cand in 1986, Paula cu mine, ne-am apropiat si am facut planuri de viitor, ca parteneri de viatza si a vazut la mine semnul de carte, l-a primit inapoi, cu bucurie si dragoste. Nu s-a despartzit de el, pana in preajma mortzii. Acum il folosesc eu. Deschid cartea, si am amintirile din anii de fericire, bucurii si placeri, cu doua femei, exceptionale, pentru mine, mame exagerate pentru baietzi si prietene sincere pentru cei apropiatzi. Uitandu-ma la fotografiile lor si cu semnul de carte, ros,decolorat cu franjurile mititele si totusi prezente, mi-au dat lacrimile. Gandul la cei  65 de ani petrecutzi cu ele, si la bine si la rau, gandul ca fiecare dintre ele, mi-a spus, la nevoie “ Gica, sa nu ma parasesti “, am avut, ca sa spun asa, ,multzumirea ca nu le-am parasit , le-am indeplinit dorintzele si ambele au plecat, dupa ce le dadusem sarutarea de “  Noapte buna “ . E greu pentru mine, dar sunt constient, ca ele mai suferinde, s-ar fi chinuit. Invidia este felul cum s-au stins. E un noroc al soartei.

____________

Dr.G. Manescu

Iulie 2010