Sofia Gelman Kiss trăiește din 1986 în Israel, unde își continuă activitatea de muzicolog și cadru didactic în domeniul muzicii începută la Conservatorul din Cluj, fiind și o colaboratoare permanentă a publicațiilor israeliene în limba română. Culegerea ei de articole, interviuri, schițe și mini-eseuri cu titlul ‘Meditații subiective’ a apărut în 2019 în editura SAGA, editură care sprijină în mod consecvent publicarea cărților scriitorilor, intelectualilor și publiciștilor israelieni de limba română, în formate tipărit și electronic. Este o carte interesantă și incitantă, care invită la lectură și dialog.
Colecția celor 30 de articole ale cărții acoperă o gamă diversă de formate și tematici. Găsim în carte mini-eseuri despre muzică, biografii și note despre lucrările unor muzicieni cunoscuți dar și ale unor contemporani cu care autorea ne prilejuiește o întâlnire mai apropiată, interviuri, portrete și schițe de ficțiune cu tentă mai mult sau mai puțin personală. Firul comun care străbate capitolele cărții este dragostea față de artă și în special față de muzică, evident profesie și pasiune pentru Sofia Gelman Kiss. Interacțiunea cu scrisul ei confirmă ceea ce am simțit auzind-o vorbind în câteva ocazii – ea este nu numai o cunoscătoare in profunzime a domeniilor cu care se ocupă ci și o pasionată care își molipsește publicul cu dragostea ei pentru muzică și alte arte.
Mi s-a părut că Sofia Gelman Kiss se simte cel mai confortabil atunci când scrie despre muzică. Trei dintre articolele ei abordează concepte fundamentale ale muzicii moderne și exprimă și crezul ei de cunoscătoare și educatoare în aceste domeniu: ‘Quo vadis’ care încearcă să dea un răspuns întrebării ‘încotro te îndrepți tu MUZICĂ?’, ‘Rolul dirijorului’ în care găsim o explicație frumoasă și accesibilă oricui despre istoria și scopul dirijoratului în muzica simfonică, și ‘Timpul și muzica’, un mini-eseu care abordează în mod interesant relația dintre referința temporală inerentă oricărei creații muzicale și armoniile (sau tăcerile) care umplu intervalele de timp. Am fost în mare parte în perfect acord cu explicațiile și pozițiile autoarei, cu o singură observație. Critica ei la adresa ‘muzicii concrete’ din ‘Quo vadis’ (‘Este vorba despre muzică? După opinia noastră răspunsul este NU!‘) mi s-a părut în contradicție cu aprecierea celor 4 minute și 33 de secunde de tăcere din lucrarea lui John Cage menționată în ‘Timpul și muzica’. Câteva articole abordează relația dintre muzică și alte aspecte ale vieții într-o abordare ceva mai lejeră, cum ar fi ‘In vino veritas’ sau ‘Pisicile și muzica’.
Se poate deduce din lectura cărții care sunt compozitorii preferați ai Sofiei Gelman Kiss și cei care au preocupat-o din punct de vedere profesional. ‘Requiemul masacrat’ oferă o frumoasă analiză a ultimei creații a lui Mozart și a soartei acestei lucrări în eternitate, prilejuită de un concert la care a fost interpretată aceasta. Articolul dedicat lui Richard Wagner descrie concis punctele forțe ale creației acestui mare și controversat compozitor, fără a ocoli umbrele din biografia acestuia. Mi-ar fi plăcut să aflu cu această ocazie și opinia autoarei despre ne-cântarea lui Wagner în Israel. Cel mai expresiv însă mi s-a părut următorul pasaj din articolul dedicat unei alte lucrări care a stârnit la lansare și la primele interpretări publice virulente controverse – ‘Le sacre du printemps’ a lui Stravinsky:
‘Obârșia inspirației este timpul păgân care de fapt constituie pretextul pentru o muzică barbară. Barbară în sensul sonorității nu totdeauna plăcute pentru auzul fin al auditorului: este vorba despre o muzică sălbatică plină de disonanțe neauzite până la ora respectivă, sonoritate înveșmântată într-un ritm alert care frizează uneori o tensiune de o violență (aproape) intolerabilă pentru ascultător. Trecutul îndepărtat, descrierea unei perioade preistorice, proiectează un rezultat sonor purtător de multiple semnificații în care dramatica izbucnire a forțelor întunericului se izbește de paradoxul narațiunii, acela al sacrificării unei tinere nevinovate cu scopul asigurării renașterii naturii.’ (pag. 116)
Mi s-au părut foarte interesante și notele biografice suplimentate în unele cazuri și de interviuri cu muzicieni și oameni de muzică contemporani din România sau Israel. Dialogul cu Ioan Holander care a avut loc cu ocazia vizitei acestuia în Israel cu aproximativ un an în urmă dezvăluie câteva date biografice inedite din viața celui care a fost timp de 19 ani directorul Operei din Viena și ne oferă câteva opinii autorizate și pertinente legate de construcția repertoriilor de operă. Compozitorului Sergiu Natra (născut la București în 1924) îi este dedicat un extins interviu și analiza unora dintre creațiile sale. Personal nu îl cunoșteam pe acest muzician și lectura cărții mi-a dat ocazia să-mi completez lacuna de informație. Cred că ar fi interesant ca autoarea să continue să lucreze în direcția studiului și publicării biografiilor și analizelor operelor muzicienilor evrei stabiliți în Israel în ultimii 70 de ani. Nimeni nu a abordat, după câte știu, acest domeniu în mod sistematic și Sofia Gelman Kiss îmi pare a fi autorizată și competentă pentru a-și asumă scrierea unei cărți despre istoria intersectarii în Israel a spațiilor muzicale ale celor două țări.
Volumul este completat de câteva schițe care nu aparțin preocupărilor artistice sau muzicale ale autoarei. În unele dintre ele este vorba despre amintiri personale și note al propriei biografii, cu trimiteri nostalgice spre copilăria și prima tinerețe petrecute în România (‘Zăpada’, povestirea care închide volumul). Desigur, cam pentru oricine din generația ei, nostalgia este invadată de amintirile vicisitudinilor vieții din ‘Epoca de Aur’. În alte schițe găsim experimente în ficțiune (ca în ‘Fraza cea mai lungă’) sau schițe de portrete. Se întrevede un talent de scriitor de ficțiune, cu tente de umor și exactitate în portretistică, dar este prea puțin material aici pentru a mă putea aventura in vreo apreciere critică.
Autoarea și editorul au ales să înșiruie creațiile din carte într-o ordine a cărei logică doar ei o cunosc, în așa fel încât niciodată nu știi, ca cititor, la ce să te aștepți de la următorul capitol. Cred că o reorganizare a materialului la o viitoare ediție în două sau trei secțiuni distincte care să se ocupe separat de muzică, alte arte, și ficțiune ar fi mai potrivită. De asemenea, ar ajuta, în special în cazul articolelor critice și al interviurilor, să fie menționată data la care au fost scrise sau data primei publicari dacă este vorba despre preluarea unor articole publicate inițial în reviste. O viitoare ediție va trebui să corecteze și minorele probleme editoriale, totuși prea dese pentru o carte cu un asemenea conținut și nivel. În pofida acestor mici scăpări, ‘Meditațiile subiective’ prezintă publicului contribuțiile unei intelectuale de ținută, pasionată de domeniile ei de activitate, care își invită cititorii la meditații și dialoguri rodnice.