După câte știu eu, nu s-a scris încă vreun studiu amplu despre contribuția istoricilor străini la istoriografia românească și în special la cea care se ocupă de ultimul secol. Aceasta mi se pare a fi foarte semnificativă în ultimele decenii. Căror factori le datorăm succesul lor? Accesul la arhive și surse de documentare este cam același de la 1990 încoace. Să fie vorba despre perspectivă? Despre o posibilă detașare profesională combinată cu o implicare emoțională mai redusă? Despre absența (cel puțin la suprafață) a oricăror influențe politice? Oricare ar fi răspunsurile sau combinațiile dintre ele, cert este că numeroase studii și cărți care se referă la istoria interbelică, la perioada celui de-al doilea război mondial, la Holocaust și la perioada comunistă din istoria României și care au fost scrise, publicate, și nu mai puțin important – discutate și subiecte de controverse, aparțin unor autori străini. Unor nume precum Dennis Deletant, Tom Gallagher, Grant T. Harward sau Oliver Schmitt li se pot adăuga și numele unor istorici și politologi români care au lucrat sau lucrează de multă vreme în afara hotarelor țării, fiind asociați cu universități și instituții de prestigiu de acolo, cum sunt regretatul Jean Ancel, Vladimir Tismăneanu sau Radu Ioanid. Lor li se alătură acum Cristina Adriana Bejan sau Cristina A. Bejan, așa cum apare numele ei pe coperta excelentului volum cu titlul ‘Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion’ apărut în 2025 în colecția Kronika a Editurii Litera. Autoarea, născută în 1982, a primit un doctorat în istorie modernă la Oxford, este expertă în istoria fascismului și a Holocaustului, a lucrat că cercetătoare la Muzeul Memorial al Holocaustului din Washington, a predat și predă la Sorbona și la Universitatea din Denver, și este și poetă și autoare de piese de teatru. Cartea este tradusă de Alina Pavelescu (ea însăși co-autoare a unui recent volum istoric de mare răsunet) și este însoțită de o introducere a lui Norman Manea și un Cuvânt înainte semnat de Vladimir Tismăneanu.
Cartea este organizată în nouă capitole urmate de o amplă bibliografie și de un indice. Obiectul principal al cercetării istorice îl reprezintă grupul de intelectuali tineri, formați în anii ’20 și la începutul anilor ’30, școliți mulți dintre ei în străinătate, care au dat naștere unui fenomen cultural unic în istoria culturii române și printre puținele ca intensitate, influență și diversitate în Europa dintre cele două războaie mondiale. Despre ceea ce unii cercetători au numit Generația ’27 și alții au aplicat eticheta ‘Tânăra Generație’ s-au mai scris studii și cărți. Cristina A. Bejan încearcă în cartea ei să explice evoluția care poate părea paradoxală de la o formă democratică de dezbatere și formare a profilului cultural al națiunii în România Mare postbelică la derivele totalitare, în special spre dreapta ultra-naționalistă și legionară spre care au evoluat mulți dintre membrii grupării. Succesul este remarcabil din punct de vedere documentar și din cel al sintezei istorice, chiar daca explicațiile nu sunt în toate cazurile total lămuritoare. Poate că ele nu vor fi niciodată.
‘Înfiinţarea Asociației Criterion a avut loc la momentul de apogeu al modernității liberale experimentate în România Mare. Această perioadă de la începutul anilor 1930 a fost ultimul moment dinaintea colapsului şi a pregătit terenul regimurilor autoritare (regele Carol al II-lea şi Antonescu), iar ulterior al regimului totalitar (comunist). Dat fiind că activitatea ei s-a desfăşurat într-un moment crucial de convertire ideologică a multora dintre propriii membri şi al concurențelor în jurul unei răsturnări dramatice a discursului public despre libertatea cuvântului şi a asocierii, Asociația Criterion merită o analiză aprofundată şi investigații detaliate. Influența indiscutabilă a membrilor ei marcanti ar putea fi în sine un argument suficient în favoarea unei cercetări şi a unui studiu comprehensiv asupra vieții culturale şi intelectuale româneşti din perioada interbelică, ba chiar pe perioada întregului secol XX. Luând în considerare ambițiosul program cultural al grupului (şi felul cum a reflectat acesta preocupările intelectuale atât din România, cât şi din Europa începutului anilor 1930), curajul de care a avut nevoie pentru a pune în aplicare un astfel de program, meteorica sa popularitate în Bucureşti, succesul răsunător, apoi rapida şi prematura sa destrămare, eşecul, convertirea membrilor săi importanți la Garda de Fier în timpul activității Criterion şi în spațiul asociației, o astfel de investigație asupra originilor, activității, membrilor şi disoluției grupului apare ca esențială.’ (pag. 59)
Primele două capitole includ o descriere a contextului istoric de după Marea Unire din 1918 și felul în care mulți dintre tinerii intelectuali au fost atrași de mirajul nefast al carismaticului profesor Nae Ionescu. Sunt descrise în detaliu primele formate de dezbatere intelectuală și sunt articulate elementele comune dar și diferențele, precum și evoluția conferințelor Forum spre formele organizatorice ale grupării Criterion și publicațiile care exprima ideile diverse ale Tinerei Generații. Este subliniată în mod special prietenia care îi unea la începutul anilor ’30 pe mulți dintre tinerii intelectuali veniți din colturi diferite ale României și din medii sociale diferite. Unii dintre ei cunoscuseră lumea. Câțiva călătoriseră și studiaseră în universități occidentale (Franța, Germania și Statele Unite), în timp ce Mircea Eliade, atras de mirajul Orientului, trăise o vreme în India. Activitățile asociației au început ca reuniuni sociale ale unui grup de prieteni culți, inteligenți, majoriatea bărbați, cu formații diverse și idei politice divergente. I-a unit scopul comun de a propune o alternativă culturală progresistă și cosmopolită la ceea ce percepeau ei ca formele închistate ale culturii promovate de generația precedentă (pe care o numeau ‘Generația Pierdută’). Dar atenție – cosmopolitismul lor avea o altă nuanță decât cea pe care avea să o primească mai tărziu acest termen. El includea și atracția spre polii existenți sau în dezvoltare ai totalitarismului în Europa: Italia fascistă și Germania cu nazismul în ascensiune pe de-o parte, Uniunea Sovietica și mirajul comunismului de cealaltă parte. Concepte precum acesta sau ca ‘experiență’ sau ‘revoluție’ căpătaseră înțelesuri diferite de cele pe care le vor avea mai târziu. Chiar și originea numelui ales pentru asociație este un subiect interesant de studiat:
‘Însuşi numele ales pentru asociație,,,Criterion”, arată care era obiectivul principal al acestui model cultural. În engleză ,,criterion” se referă la un standard pe baza căruia se elaborează o judecată sau o trăsătură caracteristică. Dacă luăm în considerare şi semnificaţia echivalentului frantuzesc, ajungem la o explicație și mai complexă. Franţuzescul critère înseamnă ,,test” sau „critică”. Rădăcina grecească e krinein, care înseamnă a-ți forma o judecată critică. Este exact ceea ce Asociația Criterion a intenționat să facă în spațiul cultural al României interbelice: să testeze prin prezentare obiectivă, să analizeze critic o paletă de noi idei politice, economice, din muzică, artă, cultură, filosofie, arhitectură, literatură şi altele, din România și din afara ei.’ (pag. 129)
Alaturi de scriitori și eseiști tineri și străluciți, Asociația Criterion a atras în jurul ei și artiști plastici, actori și oameni de teatru, coreografi dintre cei care aveau să marcheze istoria acestor arte în perioadele complexe care se întrevedeau la orizont. Liderul organizației și promotorul principal al activităților a fost Petru Comarnescu, intelectual cu vederi moderate de stânga, dedicat creerii și păstrării unui nivel valoric ridicat. Rolul său a fost determinant și în perioadele de succes ale Asociației și atunci când un scandal în care a fost implicat personal avea să ducă la căderea și destrămarea acesteia. Mai târziu, Comarnescu a ales să rămână în Romania, a făcut destul de multe compromisuri (inclusiv colaborarea cu Securitatea) pentru a scăpa de închisoare și a trăit pentru a vedea și juca un rol (cel de critic și expert în arta) în scurtul dezgheț ideologic din anii ’60, la mijlocul perioadei comuniste.
Următoarele trei capitole ale cărții descriu în detaliu activitățile Asociației Criterion – în special simpozioanele din anii 1932-34 și numerele revistei care purta același nume deși nu mai era o expresie directă a activității acesteia, publicată în 1934-35. Formatul și diversitatea simpozioanelor sunt impresionante. În seria “Idoli” au fost discutate personalități marcante ale vremii, diverse ca profil și ca orientare. Dezbaterile permiteau exprimarea unor puncte de vedere diferite. Perspectivele erau dezbătute cultural, dar politicile străzii nu au întârziat să-și facă simțită prezența, inclusiv prin intruziunile huliganilor legionari. Două exemple sunt edificatoare. Este vorba despre două simpozioane, desfășurate la câteva zile distanță unul de celălalt. Primul îl avea ca erou pe Charlie Chaplin, iar extremiștii aflați în sală nu au pierdut prilejul ca la apariția lui Mihail Sebastian să vocifereze despre presupusa origine evreiască a lui Chaplin (o legendă urbană de altfel). Răspunsul scriitorului a fost:
‘Aveam de gând să vă vorbesc despre un anumit aspect al artei lui Charlot, a spus. Dar cineva dintre dumneavoastră mi-a adus aminte de ovrei. Şi am să vorbesc, ca evreu, despre evreul Charlot.
Auditoriul a reacționat cu un ropot de aplauze. Eliade a numit acea prelegere de 20 de minute ,,cea mai emoționantă și mai inteligentă” pe care a ascultat-o vreodată şi a explicat că Sebastian a revelat o fațetă a lui Chaplin pe care numai cineva din Europa de Est o putea înțelege. El a comparat singurătatea omului din filmele lui Chaplin cu singurătatea din ghetou. Când a terminat, Sebastian a fost ovaționat în picioare de o parte a publicului şi a primit aplauze răsunătoare.’ (pag. 149)
Următoarea conferință i-a fost dedicată lui Mussolini.
‘Primul simpozion Criterion despre Mussolini a avut loc pe 3 noiembrie 1932 (a doua oară s-a ținut pe 4 decembrie, la Ploieşti). Criterioniştii îl vedeau pe Mussolini ca un om ancorat în aceleaşi probleme revoluționare care îi interesau şi pe ei, un om de litere (profesor de şcoală calificat, jurnalist care îi citise pe mulți dintre filosofii pe care îi admirau şi ei), un lider charismatic şi un politician isteț. Alegerea lui Mussolini demonstrează şi înrudirea naturală dintre extremismele epocii. Anticomunismul lui Mussolini, analizat în aceeaşi serie cu doctrina lui Lenin (ambii erau admiratori ai lui Sorel şi convinşi de argumentul violenței revoluționare), ilustrează afinitatea intelectuală a celor două: extrema stângă şi extrema dreaptă. Această fascinație confirmă şi demonstrează deziluzia crescândă față de democrație și căutarea criterioniştilor (o căutare onestă intelectual) a unor potențiale căi politice alternative, căi posibile, fe- zabile şi de succes adoptate de marile națiuni europene.’ (pag. 150)
Alăturarea celor doua personalități în simpozioane succesive poate părea paradoxală. Ea exprimă însă, în opinia mea, tocmai diversitatea opiniilor membrilor Asociației, convingerea lor – poate naivă – că orice subiect poate fi dezbătut și orice personalitate analizată. Sunt însă deja detectabile tendințele centrifuge care aveau să ducă la dezmenbrarea Asociației și încetarea activității după doar câțiva ani. Disputele ideologice nu au fost însă singura cauză, poate nici cauza principală.
Criza economică mondială a avut repercusiuni dramatice și pentru economia și societatea românească. Mișcările naționaliste extremiste și-au intensificat activitățile și și-au mărit influența, în sincronism cu ascensiunea fascismului în multe țări din Europa. Extrema stângă dirijată de la Moscova prin intermediul Internaționalei Comuniste a folosit și ea ocazia pentru a genera și exacerba conflicte economice și sociale, care au explodat violent la începutul anului 1933 la Atelierele Grivița. Radicalizarea politică și-a găsit expresia și în ideile multora dintre criterionisti. Diferențele de opinii nu erau noi. Nouă era abandonarea dezbaterii intelectuale, adoptarea de idei totalitare politic și mesianice religios, înrolarea fățișă a unora dintre criterionisti în Legiune. Evenimentul conjunctural care a determinat definitiv destrămarea Asociației ai fost însă unul care aparține mai degrabă rubricilor de cancan jurnalistic. El a fost declanșat de altfel de o campanie purtată de un ziar numit ‘Credința’, condus de doi fost membri Criterion – Sandu Toader și Zaharia Stancu (romancierul proletcultist și președintele Uniunii Scriitorilor din perioada dictaturii comuniste), pe care astăzi l-am putea încadra în categoria de tabloid de senzație. Aceștia preluau criticile fostei secretare a Asociației, dansatoarea Floria Capsali, la adresa unui spectacol de balet în care aceasta detectase tendințe homosexuale pentru a le amplifica și transforma într-o campanie de denigrare personală la adresa lui Petru Comarnescu în special dar și a ramurii liberale a asociației în general, cu acuzații de promiscuitate și de corupție morala. Autoarea dezvoltă acest incident într-un capitol întreg care constituie o fină analiză a moravurilor societății românești a acelor timpuri, a atitudinii fata de homosexualitate și a relațiilor de prietenie dintre membrii Asociației.
Capitolul 7, cel care expune și dezvoltă tema centrala a cărții, se află sub semnul ‘Rinocerilor’, piesa care, scrisă cu peste două decenii mai târziu din Franța care îi devenise patrie, avea să-i permită lui Eugen Ionescu devenit Ionesco să privească înapoi la anii Criterion și la destinul colegilor sai de generație, să analizeze, să sintetizeze și să ridice concluziile sale la nivel de artă. Majoritatea foștilor săi prieteni (cu unii a rămas în relații cel puțin de amiciție și după ani) se rinocerizaseră, atrași de mirajele naționalismului fascist (majoritatea) sau ale extremismului comunist (câțiva). Ce a determinat diferențele? Cum de puțini au reușit să reziste moral și să nu se implice în curentele centrifuge ideologic, complet opuse ideilor de pluralism și democrație a dezbaterii care îi aduseseră împreună la început? Exista câteva răspunsuri, niciunul concludent sau complet elucidant.
‘De-a lungul cărții am explorat motivele specifice din spatele fiecărui caz individual, inclusiv antiliberalismul, antisemitismul şi anticomunismul. Ionesco a sugerat câteva motive generale care i-au determinat pe prietenii lui să cadă victime rinocerizării, într-o scrisoare în limba franceză scrisă către un interlocutor neidentificat: naționalism, sadism, credință în renaştere şi ,,mândrie prostească”. Piesa lui ‘Rinocerii’ sugerează un alt răspuns, potrivit lui Matei Călinescu. Mirajul puterii a fost ceea ce i-a convins pe oameni să renunţe la individualitatea lor şi să se alăture turmei de rinoceri. Potrivit lui Ionesco, ,,niciodată nu a existat atâta voință de putere ca în epoca noastră. Omul liber nu are nevoie de putere. Așa cum a scris Ionesco, ,,oamenii liberi nu sunt dominaţi şi nu domină”. Dotat cu acest tip de libertate, individul îşi păstrează şi își protejează creativitatea.’ (pag. 350)
Concluziilor lui Ionesco preluate de Matei Călinescu și de autoarea cărții le-aș mai adaugă un element. Mișcarea Criterion și toate formele ei de exprimare (simpozioane, jurnalism, cărți publicate) se adresau unei elite intelectuale și nu majorității. Chiar și când simpozioanele au fost deschise (o vreme chiar s-au bucurat de patronajul Casei Regale și al Fundației care-și oferise ca gazdă sediul din București), publicul țintă erau studenții și intelectualitatea consacrată sau în formare și nu masele mai largi. Comparațiile cu lumea contemporană nouă sunt inevitabile. Chiar și astăzi, în epoca în care Internetul permite o expunere mult mai largă și o circulație fără restricții a ideilor, există o separare prin ziduri invizibile uneori a dezbaterilor care au loc în cercurile intelectuale de curentele profunde ale culturii populare, de problemele sociale și economice ale unor categorii însemnate de cetățeni, de tendințele mistice și naționaliste manipulate de populisme și extremisme. La fel se întâmpla și atunci. Când zgomotul străzii a pătruns în aulele dezbaterilor intelectuale, tinerii criterioniști, chiar și cei cu tendințe democratice și intenții dintre cele mai bune, nu au știut și nu au putut să se confrunte cu violența irațională. Mulți dintre membrii mișcării au ales să se lase luați de val, au încercat chiar să-l călărească și au devenit trâmbițele ideologice ale fascismului și naționalismului mistic romănesc.
Prăpastia dintre elite și majorități este extrem de periculoasă. Exista ne-șansa ca istoria să se repete și nu totdeauna sub forma de farsă, chiar daca așa o fi spus Karl Marx.
Cartea Cristinei A. Bejan aduce o contribuție importantă la înțelegerea unei epoci complexe din istoria României secolului 20 și oferă o bogăție de informații și detalii despre rolul intelectualității și destinele unei generații care a influențat profund cultura și societatea acestei perioade. Chiar daca nu conține toate răspunsurile, este o lucrare temeinic documentată, scrisă atractiv și care deschide sau continuă dezbateri importante, cu implicații în prezentul politic și cultural al României. Din acest punct de vedere o putem considera ca o contribuție semnificativă, în tradiția intelectuală Criterion.