Evul Mediu trece printr-o perioadă de reabilitare. Istoricii dezbat în ultimele decenii însăși terminologia cu dihotomia Ev Mediu – Renaștere și pun sub semnul întrebării delimitările lor temporale. Printre aceștia s-a aflat Jacques Le Goff (1924 – 2014), unul dintre cei mai renumiți istorici francezi și un autor prolific, specializat în Evul Mediu și în antropologia istorică a Europei de Vest în perioada medievală. Era binecunoscut pentru că a contestat chiar conceptul de Ev Mediu și cronologia acestuia, evidențiind realizările acestei perioade și diversitatea ei, în special prin atragerea atenției asupra Renașterii secolului al XII-lea. Continuă să fie foarte popular în Franța și, la un deceniu de la plecarea sa, cărțile lui sunt re-editate, uneori în tiraje de masă, în format ‘poche’ (‘de buzunar’). A fost tradus și în limba română, iar cartea sa ‘Intelectualii în Evul Mediu’, a cărei primă ediție a fost publicată în Franța în 1957, a apărut în 2021 la Editura ART, într-o colecție cu un nume cu rezonanță editorială istorică – ‘meridiane’ – în traducerea impecabilă a lui Nicole Ghimpețeanu.
(sursa imaginii: www.editura-art.ro/info/carte/intelectualii-in-evul-mediu)
Cartea se ocupă de apariția intelectualului ca vocație și ca profesie și a instituțiilor de învățământ în care acesta își exercita funcțiile – universitățile. Conceptele acestea și descendentele lor sunt în centrul dezbaterilor contemporane, ele determinând direcțiile principale ale gândirii și educației la nivele naționale și internaționale. Cunoașterea acestora permite și înțelegerea mai completă a surselor și evaluarea direcțiilor de evoluție și dezvoltare, din istorie și până astăzi, cu privire spre viitor. Jacques Le Goff dovedea în cărțile sale un orizont larg și interdisciplinar, o metodă flexibilă, lipsa de teamă de a ieși din sau chiar a contesta unele canoane prestabilite și un talent al expunerii care atrage cititori din rândurile experților, dar și ale publicului mai larg. Nu doar conceptul de Ev Mediu este pus în discuție, ci mai ales separația acceptată de mulți istorici în Vest dintre o perioadă ‘întunecată’ până prin secolul al XIV-lea și Renaștere. Le Goff pare mai degrabă adeptul abordării holistice a întregii perioade a feudalismului, cam cum învățam noi în școli prin anii ’60. Prima Renaștere, pentru el, este cea care s-a petrecut în Evul Mediu în secolul al XII-lea, un secol deloc întunecat cultural.
(sursa imaginii: www.medievalchronicles.com/medieval-history/medieval-inventions-list/mechanical-clock/)
Este necesar, de asemenea, să semnalăm rolul mănăstirilor ca focare de cultură și al unor călugări iluminați ca inventatori de tehnologie și arhivari ai comorilor intelectuale ale antichității. În plus, trebuie subliniată contribuția esențială a culturii islamice, în general, și arabe, în special, care intre secolele al VIII-lea și al XII-lea a fost forța politică și spirituală dominantă în Orientul Mijlociu, nordul Africii și Peninsula Iberică, cu realizări deosebite în domenii diverse, de la arhitectură la astronomie, de la matematică la poezie, păstrând și dezvoltând și ea tezaurul culturii antice greco-romane și combinându-l cu tradițiile și realizările popoarelor Orientului. În articolul de astăzi ne vom ocupa însă în special de secolul al XIV-lea (anii 1300) și vom examina descoperirile tehnice care sunt considerate astăzi ca aparținând Renașterii timpurii, dar ale căror origini se află – așa cum vom vedea – în secolele care l-au precedat.
Primul exemplu al rezultatelor acestei sinteze tehnologice și spirituale care face un salt calitativ semnificativ în secolul al XIV-lea este legat de măsurarea timpului – ceasurile mecanice. În perioada Evului Mediu târziu, Europa s-a ocupat intens de măsurarea zilei, organizarea timpului și diferența dintre diversele segmente de timp. Necesitatea măsurării exacte a timpului are o origine religioasă. Atât programul riguros de viață și rugăciuni al mănăstirilor creștine, cât și ritualurile Islamului cer timpi preciși pentru rugăciuni și ceremonii. Intră aici în joc progresele tehnologiei prelucrării metalelor. La începutul secolului al XIV-lea, oamenii de știință europeni au reușit să creeze eficient o roată dințată care – cu o greutate mare și mașini masive – învârtea câte un dinte pentru a indica ore. Se crede că primele ceasuri mecanice din lume au fost ceasuri-turn construite în regiunea care se întinde din nordul Italiei până în sudul Germaniei, între anii 1270 și 1300. Aceste ceasuri încă nu aveau cadrane sau arătătoare, dar indicau ora bătând clopotele. Ceasurile foloseau greutățile suspendate pentru a-și mișca roțile. Erau două astfel de greutăți, una pentru a mișca ceasul și cealaltă pentru a suna clopotul. După ce a fost inventată această formă timpurie de ceas, oamenii din secolul al XIV-lea au început să împartă și să numere timpul în ore.
(sursa imaginii: https://en.wikipedia.org/wiki/Glasses)
A doua invenție la care mă voi referi sunt ochelarii. Aceștia au permis intelectualilor – acea categorie căreia îi era dedicată cartea citată a lui Jacques Le Goff, dar nu doar lor ci și altor categorii precum preoții sau oamenii de finanțe – să-și lărgească baza de recrutare și să-și prelungească viața activă. Deși istoricii dezbat timpul și locul în care au fost inventați ochelarii, cei mai mulți sunt de acord că unii oameni au început să poarte ochelari de vedere la sfârșitul secolului al XIII-lea sau începutul secolului al XIV-lea. Tot un progres tehnologic legat de prelucrarea materialelor stă și la baza acestei invenții – este vorba despre prelucrarea și șlefuirea cristalelor și a sticlei. Ochelarii au fost construiți din cristale cu suprafețe curbate care serveau drept lupă. În jurul anului 1287, picturile au început să înfățișeze oameni purtând sau ținând ochelari și, deoarece pentru multe dintre aceste picturi provin din Italia, mulți cercetători susțin că italienii au inventat ochelarii de vedere. În jurul anului 1300, au fost stabilite reglementări cu privire la lentilele de sticlă la Veneția, iar în jurul anului 1352 ochelarii erau purtați în mod obișnuit de nobilii bine educați și bogați și de clericii italieni.
(sursa imaginii: www.wired.com/2009/08/0826crecy-cannon/)
Din păcate, pe lângă invențiile utile, s-au înregistrat progrese semnificative și în domeniul militar. Secolele precedente secolului al XIV-lea au fost cele ale Cruciadelor, iar începând din secolul al XIV-lea, Europa a fost teatrul unor conflicte prelungite de la unele locale și regionale până la cele pe scara întregului continent – Războiul de 100 de ani, Războiul de Succesiune, până la războaiele napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. Aceste conflicte au fost posibile în mare măsură în urma unor invenții bazate pe importul prafului de pușcă din Orientul Îndepărtat. Așa au luat naștere armele de foc, de la tunuri la flinte și pistoale. De la descoperirea sa în jurul anului 850, praful de pușcă a fost una dintre cele mai influente invenții dezvoltate vreodată. Praful de pușcă a modificat permanent modul în care oamenii purtau războaiele. Chiar și noua tehnologie a războiului modern este posibilă în urma extinderii, prin procese chimice, a calităților distrugătoare ale acestei pulberi, care probabil va continua să fie relevantă mult timp în viitor. Deși era folosită inițial în scopuri medicinale, chinezii și-au dat seama rapid de potențialul prafului de pușcă ca armă. La început, praful de pușcă a fost folosit pentru a aprinde incendii. Chinezii l-au utilizat și pentru a orbi, a arde, a otrăvi dușmanii și a crea o cortină de fum pentru propriile forțe. Mai târziu, a fost o componentă a săgeților în flăcări. Scurt timp după aceea au fost inventate și rachetele folosite pentru a trage proiectile. Aceste lansatoare de proiectile reprezintă primele tunuri. Bombele erau o altă utilizare a prafului de pușcă în China, la fel ca și minele terestre, care au devenit comune în secolul al XIII-lea. Tehnologia prafului de pușcă și a proiectilelor a ajuns în Europa în secolul al XIV-lea și a fost rapid adaptată pentru a face tunuri. Din nou este vorba despre tehnologia prelucrării metalelor, mult mai avansată în Europa acelor vremuri. Folosind tehnologia de fabricare a bronzului utilizată anterior pentru a turna clopotele, europenii au creat tunuri de asediu capabile să distrugă zidurile fortificate ale castelelor și ale orașelor. Unii istorici datează precis prima salvă de tun din istoria Europei pe data de 13 august 1346, atunci când armata regelui Philippe al VI-lea a folosit noua invenție împotriva mercenarilor genovezi în bătălia de la Crécy în cadrul Războiului de 100 de ani. Dezvoltarea artileriei de câmp și a armelor de mână la sfârșitul secolului al XV-lea a însemnat că acei cavaleri împovărați de armuri care nu opreau gloanțe au devenit vulnerabili. Drept urmare, soldații călare s-au adaptat rapid călătorind fără armuri, ceea ce a condus la dezvoltarea armatei de cavalerie, forța militară de șoc a secolelor următoare.
(sursa imaginii: https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_the_harpsichord)
Lista invențiilor acestei perioade mai cuprinde subiecte importante. O scurtă enumerare ar mai include, de exemplu, bancnotele și alte titluri de valoare care, sub formele lor fizice, erau tot un import din China, import care sosește oportun în spațiul european într-o perioada de stabilizare și un început de regularizare și legiferare a sistemelor bancare, inclusiv la scară continentală. Invenția și răspândirea tiparului le va generaliza în mai puțin de un secol. Tot de atunci datează și inventarea clavecinului, atribuită medicului, astrologului și muzicianului austriac Hermann Poll care, în 1397, a inventat instrumentul pe care el l-a numit clavicembalum. Poll a luat tastatura unei orgi și a adaptat-o pentru a cânta note prin lovirea coardelor. Clavecinul a devenit în curând unul dintre instrumentele cele mai cântate și auzite în mare parte din Europa și a condus la dezvoltarea pianului.
Secolul al XIV-lea a fost un secol de mari transformări politice, economice, sociale. Parafrazându-l pe Camil Petrescu, putem spune că a fost ultimul secol al Evului Mediu și primul secol al Renașterii. Începuse cu procesele și arderea pe rug a Templierilor și se încheiase cu inventarea clavecinului. Evenimentul cel mai marcant a fost, fără îndoială, Moartea Neagră – pandemia de ciumă bubonică, care a lovit Europa între 1346 și 1353. A fost fără îndoială una dintre cele mai fatale pandemii din istoria omenirii, în care au murit până la 50 de milioane de oameni, poate 50% din populația Europei din acel secol. Știința medicală a început și ea să facă progrese, și omenirea a început să învețe să se confrunte cu pandemiile. Introducerea carantinei, așa cum o știm, a început în secolul al XIV-lea, într-un efort de a proteja orașele de coastă de epidemiile de ciumă. Navele care soseau la Veneția din porturile infectate au fost obligate să stea la ancoră timp de 40 de zile, înainte de a li se permite accesul la sol. Această practică, numită carantină, a fost derivată din cuvintele italiene ‘quaranta giorni’ care înseamnă 40 de zile. Consecințele imediate ale pandemiei au fost devastatoare pentru economie și întreaga societate. Moartea Neagră a avut atât efecte imediate, cât și pe termen lung asupra populației umane din întreaga lume, inclusiv o serie de răsturnări biologice, sociale, economice, politice și religioase, cu impact profund asupra cursului istoriei mondiale, și în special a istoriei europene. Pe termen lung însă, pentru supraviețuitori, pandemia a avut consecințe pozitive. Reducerea masivă a forței de muncă a însemnat o cerere mai mare pentru munca claselor de jos. Pentru mulți europeni, secolul care a urmat, secolul al XV-lea, a reprezentat o perioadă de aur. Pământul era abundent, salariile erau mari și iobăgia dispăruse aproape complet. Începea epoca marilor descoperiri geografice, a globalizării comerțului, ideilor, artei. Renașterea se apropia de apogeu.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)