Articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD este dedicat unor eroi aproape întotdeauna anonimi și de multe ori ignorați ai epopeei explorării spațiale. Primele ființe vii care au fost trimise în cosmos, pionierii zborurilor suborbitale și orbitale precedând oamenii, au fost diferite specii de animale. Puține dintre ele s-au bucurat de faimă și le cunoaștem numele. Multe nu s-au mai întors. Vom face cunoștință în acest articol cu unii dintre acești eroi ai spațiului, din lumea celor care nu cuvântă.
Istoric, animalele au precedat oamenii în misiunile spațiale și motivele sunt ușor de înțeles. La mijlocul secolului XX, când au fost inițiate primele programe de explorare a spațiului, cunoștințele despre ceea ce ne așteaptă dincolo de atmosfera terestră erau sumare, și supraviețuirea însăși a organismului omenesc la condițiile din cosmos și la solicitările fizice ale zborurilor era pusă sub semnul întrebării. Animalele au fost trimise pentru a investiga diferitele procese biologice și efectele pe care lipsa de gravitație, radiațiile și alte condiții specifice zborurilor spațiale le-ar putea avea asupra lor. Așa a fost întemeiată bioastronautica, o ramură a bioingineriei care se ocupă cu studiul și susținerea vieții în spațiu. Până în prezent, șapte programe spațiale naționale au trimis animale în spațiu: Uniunea Sovietică (mai târziu, Rusia), Statele Unite, Franța, Argentina, China, Japonia și Iran. O mare varietate de animale a fost lansată în spațiu. Lista include (dar nu este limitată la acestea) câini, pisici, maimuțe, broaște țestoase, șoareci, șobolani, cobai, iepuri, păsări, broaște și insecte.
Folosirea animalelor în testarea capacității de rezistență a organismelor în zbor are o tradiție care datează din secolul al XVIII-lea, când în zorii explorării aeronautice, în 1783, frații Montgolfier au trimis întâi o oaie, o rață și un cocoș în zbor într-un balon cu aer cald, pentru a vedea dacă animalele care trăiesc la sol pot supraviețui, înainte de a se încumeta ei înșiși să devină pasagerii invențiilor lor. Începând cu 1947, americanii au efectuat o serie de zboruri sub-orbitale folosind rachetele germane V-2, capturate la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, și în paralel au trimis baloane în stratosferă, la altitudini de până la 44 000 de metri. Printre pasageri s-au numărat muște, șoareci, hamsteri, cobai, pisici, câini, broaște, pești aurii și maimuțe. A devenit celebră în istoria explorării spațiului cosmic cățeaua Laika, adunată de pe străzile Moscovei și selectată pentru a fi pasager al satelitului sovietic Sputnik 2, care a fost lansat pe orbită pe 3 noiembrie 1957. Ceea ce se știe și se menționează mai puțin este faptul că nu a fost planificată nicio capacitate de recuperare și supraviețuire și, ca urmare, Laika a murit de supraîncălzire sau asfixiere cam la a patra orbită a zborului efectual în jurul Terrei. Misiunea Sputnik 2 a fost prima care a declanșat o dezbatere în întreaga lume cu privire la aspectele etice ale folosirii animalelor în explorarea spațială, în contextul mai larg al maltratării animalelor pentru ca știința să avanseze. În Regatul Unit, Liga Națională de Apărare Canină a făcut apel la toți proprietarii de câini să păstreze un minut de tăcere, în timp ce Societatea Regală pentru Prevenirea Cruzimii față de Animale (RSPCA) a primit proteste chiar înainte ca Radio Moscova să fi anunțat lansarea. La acea vreme, grupurile pentru drepturile animalelor au chemat membrii publicului să protesteze la ambasadele sovietice. Pe 19 august 1960, Uniunea Sovietică a lansat misiunea Sputnik 5, care transporta câinii Belka și Strelka, împreună cu un iepure gri, 40 de șoareci, 2 șobolani, 15 sticle cu muște și plante fructifere. A fost prima navă spațială sovietică care a transportat animale pe orbită și le-a readus în viață pe Pământ. În acest timp, programul spațial american s-a concentrat pe maimuțe. Able și Baker au devenit primele maimuțe care au supraviețuit experiențelor spațiale, după zborul lor din 1959. Maimuțele au trecut zborul în stare bună. Able a murit însă la patru zile după revenire din cauza unei reacții la anestezie, în timp ce era supus unei intervenții chirurgicale pentru îndepărtarea unui electrod medical infectat. Baker a fost centrul atenției în următoarele câteva luni, fiind studiată cu atenție pentru orice efecte negative produse de zborul ei spațial. A fost chiar împerecheată în încercarea de a-i testa sistemul de reproducere. Baker a trăit până pe 29 noiembrie 1984, la Centrul Spațial și de Rachete din Huntsville, Alabama.
Una dintre paginile interesante și mai puțin cunoscute ale explorării spațiale cu ajutorul animalelor a fost scrisa în anul 1968 de… două broaște țestoase. Povestea lor este cu atât mai interesantă cu cât ele au participat la unul dintre succesele cele mai semnificative ale Uniunii Sovietice, într-un moment în care rezultatul cursei pentru a pune primii astronauți pe Lună nu era încă decis. Pe 18 septembrie 1968, două țestoase, care cu numai vreo două luni în urmă mâncau fericite iarbă în stepele din Kazahstan, deveneau primele organisme terestre care înconjurau Luna, la bordul navei spațiale Zond 5. Misiunea reprezenta încă un episod în cursa spațială dintre cele două supraputeri ale celei de-a doua jumătăți a secolului XX, care era la rândul ei o parte din competiția strategică dintre cele două mari blocuri politice care reprezentau lumea comunistă și cea capitalistă. Americanii recuperaseră în decursul anilor ’60 o mare parte din decalajul care îi avantaja pe sovietici și le permisese acestora să trimită primii sateliți extratereștri și primii oameni în spațiu. Programele spațiale Mercury și Apollo beneficiau de avantajele cercetării științifice americane și, paradoxal, le depășeau pe cele rusești tocmai în organizarea centralizata și coordonarea diferitelor subasamble. Serghei Korolev, proiectantul șef al programului spațial sovietic, avea un concurent formidabil în persoana lui Vladimir Celomei, inventatorul unui sistem de propulsie de rachete foarte eficient, care se baza însă pe folosirea unor gaze extrem de toxice. Celomei se bucura de protecția lui Nikita Hrușciov, și abia după înlăturarea acestuia de la conducerea Uniunii Sovietice în 1964 a fost posibilă comasarea celor doua programe de rachete (care aveau și scopuri militare). Rezultatul a fost programul Zond, echivalentul sovietic al programului Apollo. Primele încercări au fost marcate însă de o serie de eșecuri. Două rachete nu au reușit să ajungă pe orbită. A treia s-a plasat pe orbită circumlunară și a revenit spre Pământ, în 1967, dar a eșuat la reintrarea în spațiul terestru, când era clar că unghiul de intrare nu permitea evitarea distrugerii. Au explodat pe rampa de lansare în 1968 încă două rachete din aceeași misiune, așa încât în momentul lansării lui Zond 5, pe 15 septembrie 1968, era vorba despre o misiune a ultimei șanse pentru acest program. Se știa deja că americanii testaseră cu succes rachetele programului Apollo și pregăteau prima misiune cu astronauți în jurul Lunii.
Inițial, planurile savanților sovietici constau în a trimite cosmonauți la bordul misiunii Zond 5, dar ținând cont de eșecurile precedente repetate, cu câteva săptămâni înainte de lansare, s-a decis ca aceștia să fie înlocuiți de animale. De ce însă broaște țestoase? Savanții sovietici au făcut, cred, o alegere bună în acest caz. Din punct de vedere biologic, țestoasele sunt dotate cu organele principale care sunt prezente și în corpul omenesc – inimă, plămâni, ficat etc. Sunt ușor de trimis în spațiu, nu se mișcă prea mult, și pot fi imobilizate fără probleme într-o sondă spațială. Cel mai important argument este însă faptul că rezistă mai ușor decât majoritatea celorlalte animale fără mâncare sau apă, pentru perioade îndelungate de timp. Au fost alese țestoase din specia rusească (Agryonemis horsefieldii) care se găseau din belșug în zona din jurul cosmodromului de la Baikonur. Din lotul de 6 țestoase cântărind fiecare între 340 și 400 de grame, au fost alese cele care purtau ‘numele’ sau numerele 22 și 37. Două ‘colege’ au constituit echipa martorilor, fiind fixate în cuști și legate în mod similar țestoaselor cosmonaute, dar rămânând pe Pământ. Savanții au comparat la sfârșit parametrii celor două grupe de animale.
Spre deosebire de lansările precedente, cea a lui Zond 5 a decurs perfect. La 67 de minute de la lansare însă, atunci când racheta urma să se desprindă de orbita terestră și să intre în cea lunară, unul dintre instrumentele de orientare după stele s-a defectat. A fost nevoie să fie folosiți senzori mult mai puțin preciși, care estimau traiectoriile după poziția fata de Soare și Pământ, dar până la urmă totul a decurs bine. Pe 18 septembrie 1968, Zond 5 s-a plasat pe orbită în jurul Lunii la 1950 de km altitudine, acolo unde niciun om și nicio țestoasă nu ajunseseră înainte. Apoi, folosind gravitația Lunii s-au reîncadrat în orbita pentru întoarcerea spre Pământ. Misiunea fiind deja un succes, sovieticii, știind că sunt ascultați de americani, au făcut o glumă emițând presupuse comunicații între Zond 5 și centrul de comandă terestru. Se spune că cei de la NASA, panicați, au apucat să-l scoale din somn pe președintele Johnson cu vestea că sovieticii au ajuns aproape de Lună, înainte de a-și da seama că este vorba despre o farsă. Reintrarea în atmosferă nu a fost însă simplă. Un al doilea senzor de altitudine s-a defectat, așa încât calculul unghiului de reintrare a fost destul de aproximativ. În timpul reintrării, ‘pasagerii’ au fost supuși unor accelerații de 20G, cărora cosmonauții umani nu le-ar fi supraviețuit, și nici majoritatea altor animale. Decizia sovieticilor de a trimite țestoase în spațiu s-a dovedit inspirată. Modulul a amerizat în Oceanul Indian și, la deschiderea capsulei, s-a constatat că pasagerii erau vii și nevătămați, poate puțin însetați și înfometați. Testele medicale făcute în săptămânile următoare au demonstrat că efectul călătoriei fusese neglijabil.
Se poate spune că Zond 5 a fost ultimul mare succes al programului spațial sovietic pentru explorarea lunară. Cu trei luni mai târziu, de Crăciunul lui 1968, misiunea americană Apollo-8 avea să parcurgă un itinerar similar, cu echipajul format din Frank Bormann, James Lovell și William Anders la bord. În iulie 1969, odată cu aselenizarea misiunii Apollo 11, cursa spre Lună se încheia cu victoria clară a americanilor. Programul spațial sovietic, deja marcat și de morțile lui Korolev, în 1966, și a lui Iuri Gagarin (care pregătea viitorii cosmonauți), în 1967, a renunțat la zborurile spre Lună cu cosmonauți, înlocuindu-le cu misiuni automate. Până astăzi, țestoasele 22 și 37 sunt ființele născute în Rusia sau URSS care au ajuns cel mai departe de Terra. Problemele etice rămân deschise. Unii savanți și activiști estimează că nu este corect să trimitem animale nevinovate în spațiu, în condițiile în care există șanse foarte mari ca ele să moară la scurt timp după sau pe durata misiunii spațiale. Este o dovadă de egoism din partea oamenilor să facă acest lucru animalelor care nu au de ales în acest sens. Colonizarea spațiului implică însă și repopularea viitoarelor lumi în care vor locui oameni cu animale și vegetație terestră. Aspectele științifice ca și cele etice trebuie luate în considerare cu precauție. Bioastronautica are, cred, un viitor foarte promițător.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)