Pandemia cauzată de virusul COVID-19 ne-a dat tuturor sau cel puțin unei bune părți a populației Pământului ocazia de a primi câteva lecții în anumite discipline cărora le acordasem puțină atenție până cu un an în urmă, iar unora dintre ele nici măcar nu le cunoșteam existența. Cărți, reviste, capete vorbitoare la televiziuni, dar mai ales postările pe Internet ne-au instruit despre virusuri, epidemii, vaccinuri. Au făcut-o mai bine sau mai rău, și aici diversitatea calității informației accesibile pe Internet a fost pusă la grea încercare, căci nici toți cei care explică nu sunt la fel de bine informați, nici nivelul explicațiilor nu este întotdeauna potrivit publicului, și sursele – chiar și cele în care, de obicei, ne încredem – nu sunt ferite de poluare informațională. Un exemplu l-am găsit într-o lectură recentă, excelentă de altfel, și anume în capitolul final al cărții Soră lume a poetei, prozatoarei și activistei politice și culturale care este Ana Blandiana. Capitolul se numește „Apocalipsa second-hand”, este scris cândva la sfârșitul anului 2020 și încearcă să tragă învățăminte din experiența planetară comună a primului an de pandemie. Iată ce scrie autoarea descriind procesul de învățare prin care am trecut aproape toți:
Primul lucru uimitor și aproape imposibil de înțeles pe care l-am aflat despre virus a fost că este ceva care nu aparține lumii vii. Virusul nu este o ființă ca microbul, el este ceva ce nu există decât în măsura în care face rău. Fără să fie viu, el are capacitatea de a distruge celulele vii, iar această exclusivitate a răului, în numele, incomprehensibil de fapt, al non-vieții, dacă nu chiar al morții, pe fondul invizibilității care pendulează între inexistență și ubicuitate, îl transformă într-un personaj aproape mitologic. (Ana Blandiana – Soră lume, pag. 415, editura Humanitas, 2020)
Din păcate, poeta greșește aici. În primul rând, apartenența sau nu a virusurilor la lumea vie este o problemă încă dezbătută de specialiști, și nu există o concluzie unanim acceptată. Este adevărat că majoritatea experților în biologie susțin că virușii nu sunt ființe vii, ci ansambluri complexe de molecule, inclusiv proteine, acizi nucleici, lipide și carbohidrați. Nefiind formați din celule, ei nu se pot menține într-o stare stabilă, nu cresc și nu își pot produce propria energie. O minoritate dintre biologi sunt însă de altă părere, considerându-le o formă de viață, deoarece transportă material genetic, se reproduc și evoluează prin selecție naturală. În fapt, cam 8% din bagajul genetic înscris în ADN-ul speciei umane și al speciilor de primate înrudite provine de la virusuri. Se poate spune că trăim într-o lume a virusurilor. Peste 320 de mii de specii diferite de virusuri sunt găzduite de celulele mamiferelor. Sunt mai multe particule virale în oceanele lumii decât stele în Univers. Originea acestora este încă disputată. Există patru teorii aflate în discuție și două dintre ele situează virusurile la rădăcinile arborelui evoluției sau direct derivate din acestea. Dacă virusurile nu ar exista, întreg bagajul genetic al lumii vii s-ar prăbuși ca o clădire lipsită de structură de rezistență. Nu este exactă nici afirmația că virusurile ar avea o exclusivitate a răului. Într-adevăr, ei sunt paraziți, consumă energia celulelor vii și procesele lor reproductive nu ar fi posibile fără acestea, dar respectiva conviețuire este în multe cazuri mai mult o simbioză decât parazitism. Fenomene esențiale vieții cum este sarcina se datorează existenței virusurilor. Doar unele dintre virusuri au potențialul de a deveni patogeni, și doar o minoritate dintre aceștia afectează sau au potențialul de a afecta specia umană. Existența viusurilor, la fel ca cea a focului, de exemplu, poate avea efecte binefăcătoare sau dezastroase. O lume fără viruși ar însemna însă o lume fără viață.
Dacă educația științifică era lacunară înainte de pandemie, iar în prezent ea suferă de exces de informație și de poluare politică, se poate aprecia că, pe plan științific, omenirea nu a fost – din fericire – găsită complet nepregătită. Dimpotrivă, comunitatea științifică – biologii, geneticienii, epidemiologii, cadrele medicale, industria farmaceutică – a beneficiat de experiența multor decenii de confruntare cu boli epidemice și de progresele spectaculoase, chiar dacă nu întotdeauna cunoscute publicului, în unele dintre disciplinele științelor și tehnologiilor. Ceea ce s-a petrecut nou și pozitiv în acest an – dacă poate fi folosit cuvântul pozitiv în context – a fost o mobilizare de fonduri fără precedent în istoria științelor medicale și colaborarea și comunicarea între specialiști din domenii diverse ale cercetării, tehnologiei, industriei. Rezultatele au fost pe măsură. A trebuit un deceniu pentru ca primul genom al unui virus numit MS2, compus din 3569 de litere ARN, să fie descifrat și făcut public în 1976. În 2020, au trecut doar câteva săptămâni de la detectarea primelor cazuri de pneumonie acută la Wuhan până când genomul virusului SARS-COV-2 (de 9 ori mai lung decât cel al MS2) să fie complet citit și pus la dispoziția cercetătorilor din întreaga lume, ceea ce a permis începerea activității pentru crearea și producția vaccinurilor. Faptul că Internetul a schimbat lumea nu este o noutate. Suntem acum martori ai unei noi revoluții care poate avea implicații similare în domeniul științelor biomedicale. Acumularea rezultatului muncii susținute și a dezvoltării unor tehnologii inovatoare din domenii diferite, colaborarea și schimbul de informații fără precedent, precum și fondurile puse cu generozitate (cel puțin deocamdată) la îndemâna cercetătorilor și a industriei duc la progrese remarcabile pe toate fronturile luptei cu pandemiile. Voi trece succint în revistă patru domenii semnificative: testarea, tratamentele, vaccinurile și prognoza.
La apariția oricărei noi boli, imediat se pune întrebarea, ca într-un roman polițist: ‘cine este vinovatul?’ Se știe astăzi că multe dintre bolile contagioase sunt zoonotice, adică boli care ajung la noi prin transmisie din mediul animal, multe ca rezultat al noilor variante ale unuia dintre sutele de mii de virusuri care conviețuiesc cu animalele de pe planetă. În 1976, a durat multe luni până când originea ‘bolii legionarilor’ a fost localizată într-un rezervor de apă în hotelul unde se întâlniseră membrii asociației ‘American Legion’. În anii ’80, a fost nevoie de ani de cercetări pentru ca epidemiologii și virusologii să stabilească originea teribilei epidemii de SIDA. Pentru COVID-19 detectarea virusului a fost aproape instantanee, deoarece virusuri din aceeași familie produseseră epidemiile SARS, în 2002, și MERS, în 2012. Chiar dacă nu a fost identificată încă exact veriga de transmisie, poate și din cauza lipsei de transparență a autorităților chineze, au existat suficiente informații pentru a implementa în puține săptămâni teste care să determine infectarea, și asta deoarece secvența virală era cunoscută. În cazul bolii SARS, crearea de teste fiabile durase șase luni. Ele permit și executarea de analize epidemiologice, extrem de importante pentru a înțelege propagarea bolii în comunități. Toate au ca punct de plecare progresele uriașe făcute în secvențierea genomului în ultimele trei decenii, bazându-se pe markerii generați de informația ARN a virusurilor.
COVID-19 nu are încă un tratament eficace. Este important ca acest fapt să fie știut și conștientizat. Este adevărat că rata de decese este în scădere, la fel și duratele de spitalizare pentru cazurile grave, dar aceste scăderi nu sunt spectaculoase, și ele se datorează, mai ales, experienței medicale acumulate și îmbunătățirii procedurilor. Antiviralele folosite pentru combaterea altor boli s-au dovedit a fi ineficiente. S-a vorbit mult în acest an despre Remdesivir, medicament care nu se luptă cu virusul, ci cu mecanismul folosit de acesta pentru a copia informația genetica și a se reproduce. Rezultatele reprezintă niște succese parțiale care nu reduc pericolul mortalității, dar pot reduce timpul de spitalizare. Se recomandă folosirea sa doar în spitale, mai ales că modul de administrare constă în injecții intravenoase. Programul britanic RECOVERY a demonstrat eficacitatea tratamentelor cu antiinflamatoare, care combat inflamațiile locale și permit accesul anticorpilor care se luptă cu boala. Ca urmare, rata deceselor dintre cei spitalizați a scăzut în Marea Britanie de la 31%, în mai 2020, la 12%. În fine, tratamentele cu anticorpi au dat rezultate promițătoare, două dintre medicamentele din această familie, ‘cocteiluri’ de anticorpi proiectate inițial pentru combaterea cancerului, fiind recent aprobate de FDA pentru administrare sub control medical în cazurile de COVID-19. Cercetările care au loc în acest domeniu se îndreaptă în două direcții principale: anticorpi generici pentru toată familia de coronavirus, care pot face față și noilor mutații care se vor produce în viitor, și anticorpi personalizați, de genul celor folosiți în tratamentele împotriva cancerului. Rezultatele anunțate de compania Vir Biotechnology, cu sediul la San Francisco, indica o eficiență de 85% în reducerea numărului de decese și a perioadelor de spitalizare.
Vaccinarea se află în centrul atenției întregii planete și al unor controverse cu ramificații politice în care, desigur, nu voi intra. Vaccinurile implică cercetare, testare, aprobare, producție și distribuire. Fiecare dintre ele este un proces complex în sine. Primul vaccin, cel contra variolei, despre a cărui istorie am discutat într-un articol al acestei rubrici, cu câteva săptămâni în urmă, a fost transportat peste ocean spre coloniile spaniole din America în anul 1803, prin intermediul unor adolescenți care s-au contaminat în lanț unul pe celălalt de-a lungul celor câteva săptămâni ale călătoriei peste Atlantic, cu formele mai ușoare ale variolei bovine, aducând astfel în lumea nouă mecanismele de apărare naturală produse de vaccinul descoperit de Edward Jenner cu numai câțiva ani înainte. Astăzi distribuirea de la fabricile de vaccinuri în orice punct din lume se face prin transporturi aeriene, în mai puțin de 24 de ore. Culturile organice de virus atenuat au reprezentat metoda folosită mai bine de două secole și până astăzi vaccinurile anti-gripale pe care doctorii ni le recomandă anual se bazează pe acest principiu. Tehnologiile de producție a vaccinurilor contra Coronei se bazează însă pe alte metode. Ele nu folosesc antigenii specifici, ci copiază mesajele care informează organismul despre posibilitatea unei viitoare infecții. Adenovirusurile care transmit aceste mesaje în vaccinurile fabricate de companiile Astra Zeneca, Johnson & Johnson și Sputnik V sunt deci anvelope proteice sau, în termeni informatici, o platformă care poate transmite mesaje conforme informației genetice specifice. În tehnologia folosită de Pfizer și de Moderna, sunt produse direct cantități de ‘mesageri ARN’ (mRNA), transportați în mici capsule de lipide. Ambele sisteme sunt modulare, în sensul că schimbările mesajului sunt posibile pe aceeași platformă de transport, ceea ce permite o rapidă adaptare la mutații, foarte importantă în situația actuală, în care COVID-19 produce permanent noi variante cu proprietăți impredictibile. Munca cercetătorilor de vaccinuri se apropie din ce în ce mai mult de cea a programatorilor IT. Testarea și aprobarea vaccinurilor au trecut și ele printr-o revoluție, prin scurtarea procesele de testare și aprobările regulatorii în regim de urgenta. Încă este disputat faptul că poate s-a mers prea repede, dar nu se află întreaga planetă într-o situație de urgență?
Ultimul domeniu care merită explorat este cel al predicției pandemiilor. Pot fi sursele și focarele viitoarelor pandemii prevăzute și localizate, și în acest fel izbucnirile evitate? În definitiv, se cunosc 264 de specii de virusuri care infectează specia umană, toți ar putea fi descifrați genetic, iar apariția și evoluția lor urmărite. Este doar o problemă de tehnică și putere de calcul și de stocare a informațiilor și știm că și progresele în acest domeniu sunt remarcabile. Dar de ce să ne oprim aici? Numărul total al speciilor de virusuri care ar putea, potențial, face saltul din regnul animal în oameni este estimat la peste opt sute de mii. De ce să nu încercam să-i identificam și să-i urmărim pe toți? Este doar o problemă de numere. Este exact ceea ce propune proiectul Global Immunology Observatory, conceput de Jessica Metcalf, ecologistă la Universitatea Princeton, și de Michael Mina, epidemiolog la Universitatea Harvard, care sugerează și testări statistice de sânge, pentru detectarea preventivă a infecțiilor. Un alt proiect numit PREDICT se bazează pe analiza datelor de mediu, inclusiv a deșeurilor organice, din 35 de țări și propune permanentizarea acestor teste pentru a construi un fel de hartă globală a situației epidemiologice și virologice în orice moment. Inițiatorii ei, Jonna Mazet de la Universitatea Davis, California, și Dennis Carroll estimează că epidemiologia globală s-ar afla în acest moment în același stadiu în care se afla meteorologia cu un secol în urmă. Predicția izbucnirii viitoarelor epidemii ar putea deveni la fel de banală peste câteva decenii ca prognozarea de astăzi a uraganelor și a altor fenomene meteorologice. Este încă un domeniu pe care merită să-l urmărim cu atenție în viitor.
Până atunci, sănătate tuturor!
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)