‘2001, O odisee spațială’ a împlinit cu câteva luni în urmă 50 de ani. Filmul, a cărui premieră a avut loc la Washington, DC la 2 aprilie 1968, regizat de Stanley Kubrick și scris de acesta împreună cu Arthur C. Clarke, reprezintă o realizare excepțională din punct de vedere cinematografic și al anticipației științifice prin intermediul artei. Aniversarea semi-centenarului a fost o ocazie de relansare a unei versiuni digitalizate și recondiționate a filmului, o foarte bună ocazie de a-l revedea din perspectiva timpului care a trecut pentru cei care au trăit epoca lansării, și o oportunitate pentru generațiile mai tinere să cunoască această operă fundamentală a genului de science-fiction. Viziunea lui Kubrick este uluitoare prin puterea sa vizuală și sonoră, prin capacitatea de a descoperi și propulsa în atenția spectatorilor filoanele cele mai prețioase și mai consistente ale unor teme perene cum ar fi contactul cu alte civilizații, identitatea și unicitatea speciei umane, inteligența artificială și interacțiunea acesteia cu logica omenească. Probabil că ați ghicit – este unul dintre filmele mele preferate.
sursa imaginii: scrapsfromtheloft.com/2017/08/09/2001-a-space-odyssey-review-by-dilys-powell/
‘2001, O odisee spațială’ a fost realizat într-o perioadă în care cercetarea cosmosului și eroii săi se aflau în atenția întregii omeniri, în contextul unei lumi împărțite în două blocuri dirijate de ideologii opuse și al războiului rece. El a precedat cu un an aselenizarea lui Neil Armstrong și victoria americană în cursa spre Lună. Au trecut de atunci 50 de ani. Omenirea își îndreaptă din nou atenția spre explorarea spațială. Ar fi greșit să spunem că, din momentul lansării primului satelit artificial al Pământului de către Uniunea Sovietică în 1957, cercetarea spațiului cosmic a încetat pentru vreun moment, dar nu se poate nega nici faptul că după entuziasmul și înflăcărarea cu care a fost urmărită cursa spațială între supraputeri în anii ’60 și ’70 și după perioada de stabilizare dar totuși marcată de investiții considerabile care a dus în anii ’80 la crearea navetelor spațiale și a stației internaționale permanente cu orbită circumterestră, ritmul investițiilor, numărul lansărilor, și mai ales interesul opiniei publice au scăzut toate considerabil în ultimul sfert de secol. Avem acum de-a face cu ceea ce am putea numi în termeni astronomici o relansare. Care sunt cauzele? Ce lecții a învățat omenirea în primele decenii de ieșire din atmosferă, și cum le aplică în planificarea fazelor următoare ale aventurii cosmice a speciei umane?
sursa imaginii: reviewjournal.com/news/science-and-technology/emergency-space-walk-planned-on-international-space-station/
Primul dintre motivele relansării îl constituie avertismentele unora dintre oamenii de știință și antreprenorii cu nume și cu viziune, care susțin că explorarea spațiului cosmic este o necesitate critică pentru supraviețuirea în timp a omenirii. Regretatul Stephen Hawking a pus elocvent în cuvinte argumentele sale într-unul dintre ultimele texte pe care le-a scris înainte de plecarea sa spre eternitate: viața pe planeta noastră este supusă unui risc existențial și nu va mai putea continua mai mult de câteva secole, poate doar decenii. Resursele limitate, schimbările climatice, poluarea, conflagrațiile pun toate sub semnul întrebării continuitatea vieții pe Terra. Omenirea are nevoie de un Plan B care să poată fi activat în orice moment. Explorarea și colonizarea spațiului nu este un lux, ci o necesitate vitală.
Al doilea argument este geopolitic. Cu jumătate de secol în urmă, doar cele două supra-puteri aveau capacitatea și resursele de a explora spațiul cosmic. Astăzi Uniunea Sovietică nu mai există, dar urmașa sa, Rusia, și încă câteva țări cum ar fi China, India, Japonia, Israelul și Iranul s-au alăturat cursei pentru a-și asigura o prezență în spațiu. Uniunea Europeană își asumă și ea ambiții similare. La fel ca în perioada războiului rece, scopurile multora dintre aceste puteri cosmice, actuale sau potențiale, nu sunt doar științifice. Statele Unite au încă un avantaj tehnologic, dar acesta nu mai este nici abisal și nici exclusiv. Conflictele geopolitice au fost un catalizator pentru cercetarea spațială acum 50-60 de ani, și ele revin să exercite acest rol și în lumea de astăzi.
În fine, este vorba despre argumentul economic. Tehnologia a avansat și costurile lansării obiectelor în spațiu, ca și ale menținerii activității astronauților, sunt în continuă scădere. Asta înseamnă că explorarea spațială devine atractivă pentru un număr crescând de factori economici, și sectorul privat începe să se intereseze și să investească în acest domeniu. Modelele economice trec și ele printr-o revoluție semnificativă.
sursa imaginii: upi.com/Trump-orders-NASA-to-send-US-astronauts-back-to-moon/8551513018655/
Schimbarea cea mai spectaculoasă în domeniul politicii spațiale este cea care se petrece în Statele Unite în ultimele 18 luni, de la inaugurarea administrației Trump. Este cunoscut faptul că Donald Trump nu este adeptul unor modele economice care să se bazeze pe o intervenție și investiții masive în programe guvernamentale. Nu ne putem deci aștepta la o creștere spectaculoasă a investițiilor în explorarea spațială, în orice caz nu la nivelul de 4% din bugetul național, cât se investea în anii programelor Gemini și Apollo. Dar nici nu este nevoie de o asemenea investiție, căci viziunea susținută de Directivele de Politică Spațială ale administrației (primul a fost semnat de președintele Trump în decembrie 2017) trasează obiective clare și definește și modul în care acestea sunt preconizate să fie atinse. Mijloacele economice reprezintă o combinație a investițiilor de la buget cu cele particulare, la care se adaugă colaborarea internațională. Scopurile pe termen scurt includ colaborarea între NASA și companii particulare cum sunt SpaceX sau Boeing pentru a realiza zboruri comerciale și științifice, începând nu mai târziu de 2019. În termen mediu vor fi perfecționate sistemele de propulsie și va fi proiectată și trimisă în spațiu până spre mijlocul deceniului viitor o nouă generație de stații spațiale, cu ajutorul cărora va fi explorată în mod mai intens Luna, atât de pe orbită, cât și prin aselenizări și explorări pe suprafața satelitului natural al Pământului. În fine, pe termen lung, Marte rămâne ținta pe care astronauții americani speră să o atingă în jurul anului 2030.
sursa imaginii: space.com/39985-nasa-lunar-orbital-platform-gateway-science-plan.html
‘De ce Luna?’ este o întrebare care era valabilă și în 1969, și astăzi. Din anumite puncte de vedere răspunsul era mai simplu în 1969. Luna era astrul cel mai apropiat de Terra, și singurul care putea fi atins de om cu tehnologia existentă atunci. Astăzi argumentul tehnologic nu mai este valabil, și există și precedentul abandonării plimbărilor lunare la mijlocul anilor 70, când costul acestora nu justifica beneficiile care păreau că pot fi aduse de deșertul arid și înghețat care este suprafața lunii. Și totuși, planurile recente ale agenției NASA includ Luna ca primă stație în drumul spre Marte. Unul dintre motive este legat mai mult de Pământ și, deși nu este totdeauna declarat în mod explicit, este foarte probabil să fie primordial în mintea planificatorilor și a factorilor de decizie. Dacă americanii nu își stabilesc o prezența vizibilă și continuă pe Lună, riscă să lase terenul liber concurenților, iar aceștia sunt astăzi Rusia, China, și poate India. Al doilea motiv este economic. Explorarea care va avea loc în deceniul al treilea al secolului nu se va limita la suprafața vizibilă a lunii și la zona ecuatorială, ci va include regiunile polare ale Lunii, acolo unde au fost descoperite rezerve de apă cristalizată în minereurile de rogolit. Apa este un element necesar și primordial pentru continuarea explorării spațiale, și sursă pentru hidrogenul și oxigenul necesare combustibilului de propulsie. Luna va deveni deci stația de aprovizionare cu apă și combustibil în drumul spre Marte, și alte ținte spațiale mai târziu.
sursa imaginii: moon.nasa.gov/news/46/nasas-exploration-campaign-back-to-the-moon-and-on-to-mars/
Noul program schițat de NASA, și aflat în dezbatere și negocieri între savanți, administratori și politicieni se numește deocamdată ‘The Gateway’ (‘poarta spre drum’) și include câteva elemente tehnologice inedite, unele în faza de construcție, altele doar în concepție. Sistemul de propulsie este cel numit Space Launch System (SLS) pe care l-am mai discutat în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD și care dezvoltă generația de rachete Saturn V cu elemente reutilizabile (cum ar fi propulsoarele) pentru scăderea costurilor fiecărei lansări. Transportoarele cu care se vor deplasa astronauții fac parte din familia Orion, și îi vor duce la început spre actuala stație internațională, și apoi spre o nouă generație de stații spațiale pentru șederi de lungă durată, stații mai mici ca dimensiuni, și adaptate unor misiuni specifice. Orbitele stațiilor spațiale nu vor mai fi geocentrice, ci eliptice, folosind în mod optim forțele gravitaționale ale Pământului și ale Lunii. Aceste forme de orbite (Near Rectilinear Halo Orbit – NRHO) permit ajustări orbitale cu consum minim de combustibil și lansări spre Pământ, Lună sau de părăsire a câmpurilor gravitaționale ale acestora cu o fracțiune din cantitatea de combustibil cerută de lansările terestre, sau de pe orbite de alte forme. Coloniile permanente pe Lună vor apărea în a doua jumătate a anilor 2020, și ele vor pregăti combustibilul, apa și alte resurse necesare călătoriei de câteva luni ale astronauților spre Marte, în anii 2030.
Asupra acestui program planează încă multe semne de întrebare. NASA nu are o istorie prea bună cu respectarea termenelor. Unele semne de întrebare sunt legate de componente ale programului, ce parteneri vor fi aleși dintre companiile private și în ce domenii Statele Unite vor colabora cu alte țări ale lumii. Modelul de finanțare este dependent în mare parte de inițiativele particulare, și acestea trebuie să demonstreze o șansă suficientă de rentabilitate pentru a fi puse în mișcare. Componentele guvernamentale ale programului sunt supuse presiunilor politice și interferența cu turbulenta politică americană adaugă încă un nivel de incertitudine. Ceea ce este însă cert este faptul că asistăm la o renaștere a interesului față de investiția și explorarea spațiului, și că mașinăria tehnologică și cea economico-politică pare să se fi pus în mișcare. Vom urmări și vom discuta.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)