Trecerea spre toamnă este marcată de culesul viilor, de primele spectacole ale stagiunilor teatrale și muzicale, de anunțurile despre câștigătorii premiilor Nobel, iar pentru cinefili, de lansarea pe ecrane a filmelor care vor concura pentru premiile Oscar. Acum au loc și festivalurile unde multe dintre aceste filme își încep călătoria spre inimile spectatorilor și spre aprecierile criticilor. Mai întâi, la sfârșitul lui august și începutul lui septembrie are loc ‘Mostra’ de la Veneția, festival ajuns în acest an la cea de-a 76-a ediție. Când se termină ‘Mostra’, începe Festivalul Internațional de Film de la Toronto, care împarte cu cel de la Cluj inițialele TIFF. La Veneția au ales producătorii filmului ‘Ad Astra’ (‘Spre aștrii’), regizat de James Gray, să organizeze prima întâlnire a filmului cu spectatorii săi, urmată de lansarea pe marile ecrane nord-americane, în difuzarea studiourilor Walt Disney la 20 septembrie. Printre producători se află și Brad Pitt, actorul care domină filmul în rolul principal, unul dintre mulții actori de succes ai Hollywood-ului care își reinvestește o parte dintre banii câștigați din filmele precedente în industria cinematografică.
Între filmele toamnei, se numără aproape în fiecare an filme de science-fiction realizate de marile studiouri americane, abordând de obicei teme legate de explorarea spațială și eroii săi, în viitorurile mai mult sau mai puțin apropiate. Anul trecut l-am avut pe ‘First Man’, cu Ryan Gosling în rolul lui Neil Armstrong, primul om care a pășit pe Luna. Printre titlurile anilor precedenți, amintesc ‘Contact’, ‘Interstellar’, ‘Gravity’, ‘The Martian’. Despre cele mai recente am scris în ultimii ani și în rubrica CHANGE.WORLD. Fiind un pasionat al genului, nu am întârziat prea mult și am văzut ‘Ad Astra’ în primele zile de proiecții în cinematografele din zona în care locuiesc. Impresiile, amestecate, le voi împărtăși în continuare. Concluzia o pot face publică de la început. Deși unele dintre filmele genului au fost considerate favorite și au primit premii în diferite categorii, niciunul dintre ele (nici măcar ‘2001: Odiseea spațială’ a lui Kubrick, film considerat azi o capodoperă a genului și a cinematografiei mondiale) nu a reușit să câștige premiul cel mare, cel pentru cel mai bun film. Nu cred că se va întâmpla nici in acest an.
Într-unul dintre primele cadre, suntem preveniți că acțiunea se petrece cândva, în viitorul apropiat. Acest viitor apropiat poate fi localizat undeva, peste vreo 50 sau 100 de ani după noi. Este o prelungire, o extrapolare din multe puncte de vedere a prezentului în care trăim, și cred că acesta este unul dintre punctele originale și bine atinse ale abordării sci-fi a lui James Gray. Viitorul apropiat, imaginat de el, nu este nici basm, nici utopie feerică, nici distopie apocaliptică sau post-apocaliptică. Sfârșitul lumii bântuie prin preajmă sub forma unor pulsuri electro-magnetice cu efecte distructive la scala sistemului solar, dar aceleași primejdii amenință și prezentul. Omenirea a ajuns pe Luna transformată într-un fel de Las Vegas spațial în ale cărei deșerturi selenare mișună pirații și alți bandiți de crater mare. Marte este o colonie îndepărtată, un fel de avanpost într-o atmosferă destul de ostilă, cu locuitori cu mentalitate de pionieri, căliți în înfruntările cu natura, și care sunt norocoși dacă au văzut măcar o dată în toată viața lor capitala planetară. De aici începe necunoscutul, frontiera pe care omenirea este obligată să o împingă cât mai departe pentru a supraviețui. Prețul uman al acestei explorări este însă uriaș, și întrebarea existențială a filmului este dacă el merită să fie plătit. Lumea lui ‘Ad Astra’ are probleme și conflicte pe care le cunoaștem din prezentul din jurul nostru, și eroi care ne pot părea familiari – astronauți, oameni de știință, militari căliți în lupte pentru cauze bune. Dar și eroii au dilemele lor.
‘Ad Astra’ încearcă să combine două genuri cinematografice care au puține legături între ele și care, pentru a fi aduse împreună, necesită un liant sau o poveste originală care să aibă impact în imaginația și sentimentele spectatorilor: drama de familie și saga spațială. Eroul principal, maiorul Roy McBride, interpretat de Brad Pitt, este un astronaut faimos, care îmbină priceperea tehnică și curajul cu un sânge rece de supra-erou. În spatele fațadei celebre se ascunde trauma legăturii cu tatăl sau, o altă legendă a lumii astrelor, dispărut cu decenii în urmă într-o misiune de extindere a granițelor cunoașterii umane și de căutare a altor civilizații. Când pericolul existențial pentru sistemul solar este bănuit a fi legat de misiunea eșuată și Roy este trimis pentru a-l căuta și a lua legătură cu tatăl dispărut, trauma personală devine obstacolul principal pe care eroul trebuie să-l învingă pentru a reuși în misiunea sa. Brad Pitt realizează în acest film unul dintre rolurile cele mai complexe ale carierei sale. Nu mai este nevoie să dovedească nimic, este astăzi pe bună dreptate unul dintre cei mai bine cotați actori de la Hollywood, și este al doilea rol semnificativ în acest an fast pentru el, după cel din filmul lui Quentin Tarantino ‘Once Upon A Time în Hollywood’. Creația sa actoricească remarcabilă nu poate însă să compenseze complet senzația de schematism șablonard pe care o creează legătura cu tatăl sau. Cu cât este rolul său mai puternic și mai complex, cu atât mai puțin echilibrată pare relația cu tatăl. Minunatul actor veteran Tommy Lee Jones nu reușește să compenseze lipsa de substanță a personajului și să clarifice motivațiile acțiunilor sale.
Fațeta de epopee spațială este în cea mai mare parte bine realizată, fără a deveni însă dominantă. Pentru James Gray, efectele computerizate nu sunt un scop, ci un mijloc care servește acțiunea, și poate tocmai de aceea ele sunt eficiente pe ecran. Amatorii scenelor de ‘plimbări spațiale’ au parte de o porție generoasă. Scena urmăririi și luptei dintre militari și pirați pe suprafața Lunii s-ar putea să fie o premieră și este foarte bine realizată. Mi-a plăcut și paleta coloristică în dominante diferite folosite pentru a descrie peisajul lunar și pe cel al planetelor Terra și Marte. Planeta noastră câștigă, desigur, toate concursurile de frumusețe. Tehnologia descrisă în film este, în mare parte, o extensie a ceea ce cunoaștem azi: tablete (mai subțiri, mai versatile, dar totuși versiuni avansate de iPad), ecrane transparente, propulsie atomică, costumele astronauților care par împrumutate din garderoba NASA. Merită menționat evaluatorul psihologic care joacă un rol important în acțiune, pe care ni-l putem imagina ca pe un software dotat cu sintetizator de voce și inteligență artificială. O singură gafă, însă de dimensiuni enorme, în opinia mea, strică ansamblul părții științifice a filmului, atunci când eroul nostru parcurge inelul de asteroizi al lui Neptun într-un fel de planare liberă, având ca scut o bucată de tablă smulsă de pe un captator solar. Scena pare complet ratată tocmai din cauza că anticipația tehnică a filmului este concepută realist și majoritatea celorlalte scene care implică utilizarea de tehnologie mai mult sau mai puțin futuristă sunt concepute și executate perfect, la nivel de detaliu.
Călătoriile spațiale reprezintă una dintre temele care au fascinat creatorii de filme din zorii istoriei artei a șaptea, de la Georges Melies încoace. Filme ca ‘Ad Astra’ demonstrează că această fascinație nu a încetat nici până astăzi, chiar dacă între timp omenirea a transformat în realitate o parte dintre călătoriile și explorările spațiale care erau doar visuri și fantezii cu 120 de ani în urmă. Calitatea acestor filme depinde însă, în cele din urmă, de aceleași date care transformă un film într-un film bun și o operă de artă – trăirile umane și estetice, mesajele și emoțiile. În timp, o parte dintre călătoriile spațiale vor trece din domeniul science-fiction în cel al realității. Și va veni și momentul când un film al acestui gen va câștiga premiul cel mare.