Revăd foarte rar filme și doar în ocazii sau cu motive speciale. De ce am ales, deci, să revăd ‘Solaris’, filmul din 1972 al lui Andrei Tarkovski? Declanșatorul a fost premiera pe scena Teatrului Excelsior din București a piesei ‘Solaris’ de David Greig, care reprezintă o nouă adaptare, pentru scenă de data aceasta, a romanului lui Stanislaw Lem. Este vorba despre cel puțin a 5-a adaptare teatrală, una despre care am citit că aduce destul de multe elemente inovatoare, inclusiv schimbarea genului personajului principal. Există, de altfel, pe lângă piesele de teatru și 4 opere inspirate de roman și 3 filme printre care cel a lui Tarkovski. Până când voi ajunge, sper, să văd montarea de la București a regizorului Bobi Pricop, am simțit nevoia să revăd filmul, celebrând de asemenea, cândva, dar data exactă nu am cum să o mai știu, niște incredibili 50 de ani de la prima vizionare.
(sursa imaginii: http://anticariat-sf.ro/index.php?main_page=product_info&products_id=436)
Nu sunt adeptul superlativelor și nici al topurilor valorice, și totuși voi preciza de la început că ‘Solaris’ al lui Tarkovski este unul dintre cele mai bune filme văzute de mine vreodată și unul dintre cele mai bune două filme sci-fi din istoria cinematografiei. Vă las să ghiciți care este celălalt. Romanul lui Stanislaw Lem l-am citit în 1967, atunci când a apărut pentru prima dată în limba română, în foileton, în numerele 311-316 ale fabuloasei ‘Colecții de povestiri științifico-fantastice’, editată de Adrian Rogoz. Cartea apăruse în Polonia în 1961. Filmul lui Tarkovski apăruse în 1972, și a beneficiat, probabil, în România și în alte țări comuniste est-europene de o distribuire comercială mai largă decât în URSS. Premiera a avut loc la Festivalul de Film de la Cannes din 1972, unde a câștigat Marele Premiu Special al Juriului și a fost nominalizat la Palme d’Or. În URSS, filmul a avut premiera în cinematograful Mir din Moscova, pe 5 februarie 1973, o sală pe care Tarkovski nu o considera cel mai potrivit loc de proiecție. Distribuirea comercială a fost limitată, unele surse susțin că a fost proiectat în doar cinci cinematografe din URSS, ceea ce i-a dat pentru spectatorii sovietici statutul de cult. A fost reluat în perioada de perestroika a lui Gorbaciov, dar Tarkovski, care a murit în 1986, nu a mai apucat să se bucure de acest succes. În România, filmele sovietice erau distribuite copios, chiar și cele dizidente sau pseudo-dizidente. Făcea parte din politica culturală a regimului care promova un fel de anti-sovietism (mai mult simulat, niciodată explicit) care plăcea Occidentului, în timp ce intern întreținea o politică stalinistă fără Stalin. Așa am avut parte atunci de vizionarea celor mai bune filme ale marilor regizori care trăiau în URSS în anii ’70 și începutul anilor ’80. Până la dezghețul lui Gorbaciov.
(sursa imaginii: imdb.com/title/tt0069293/mediaviewer/rm1843660032/)
Tarkovski avea nevoie să facă acest film pentru a relua legătura cu spectatorii săi. Nu mai făcuse un film de șase ani. Filmul său precedent, ‘Andrei Rubliov’, o altă capodoperă (scuzați din nou superlativul), nu fusese difuzat în Uniunea Sovietică. Spera că alegând un gen mainstream și ecranizând romanul unui scriitor tradus și respectat în URSS, să poată trece cu mai multa ușurință de filtrele cenzurii. ‘Solaris’ ar fi urmat să fie și un fel de replică sovietică la ‘2001, o Odisee spațială al lui Kubrick, care promovase filmul de anticipație având ca decor stațiile spațiale ale viitorului la rangul de cinematografie de artă. Scenariul a fost scris în colaborare cu Friedrich Gorenstein, autor evreu ucrainian, ale cărui cărți tratează în primul rând stalinismul, antisemitismul și viziunea filozofico-religioasă a unei coexistențe pașnice între evrei și creștini. Gorenstein avea să emigreze în Germania în 1979, cu puțin înainte ca Tarkovski însuși să se stabilească în Italia. Până la urmă, conflictele cu cenzura nu au putut fi evitate. În ianuarie 1972, Comitetul de Stat pentru Cinematografie a cerut modificări editoriale înainte de a lansa ‘Solaris’. Acestea au inclus un ton mai realist, cu o imagine mai clară și mai optimistă a viitorului și ștergerea aluziilor la Dumnezeu și creștinism. Tarkovski a rezistat cu succes acestor cereri de schimbări majore și, după câteva modificări minore, Solaris a fost aprobat pentru lansare în martie 1972 și prezentat la Cannes două luni mai târziu.
(sursa imaginii: filmsufi.com/2017/09/solaris-andrei-tarkovsky-1972.html)
A existat o colaborare și un dialog cu Stanislaw Lem, dar lucrurile nu au mers lin, și Lem a criticat rezultatul final. Trebuie înțeles faptul că cei doi mari artiști proveneau din medii diferite și aveau concepții diferite despre lume și despre Univers. Tarkovski era profund credincios și filmele sale explorează teme spirituale și metafizice. Stanislaw Lem (1921-2006) se născuse evreu, fusese crescut catolic și a fost un prieten apropiat al omului care avea să devină Papa Ioan Paul al II-lea. Mai târziu, Lem a ajuns să se identifice ca ateu, spunând că a făcut acest lucru din „motive morale”. Lem este autorul unei lucrări filozofice fundamentale, numite ‘Summa Technologiae’, în care a anticipat realitatea virtuală, inteligența artificială și, de asemenea, a dezvoltat ideile de auto-evoluție umană, crearea de lumi artificiale și multe altele. Lucrările științifico-fantastice ale lui Lem explorează teme filozofice prin speculații despre tehnologie, natura inteligenței, imposibilitatea comunicării și înțelegerea inteligenței extraterestre, disperarea față de limitările umane și locul omenirii în univers. Eseurile și cărțile sale filozofice acoperă aceste subiecte și multe altele. Romanele sale le reflectă în ficțiune. Deși a lucrat cu Tarkovski și Friedrich Gorenstein la scrierea scenariului, Lem a susținut că nu i-a plăcut niciodată cu adevărat versiunea lui Tarkovski a romanului său. Tarkovski dorea un film bazat pe roman, dar independent de acesta din punct de vedere artistic, în timp ce Lem s-a opus oricărei divergențe a scenariului față de roman. Lem a ajuns până la a spune că Tarkovski a făcut ‘Crimă și pedeapsă’ mai degrabă decât ‘Solaris’, omițând aspectele epistemologice și cognitive ale cărții sale. Dar Lem a mai spus într-un interviu că a văzut doar o parte din final, mult mai târziu, după moartea lui Tarkovski. Regizorul rus a susținut că Lem nu înțelegea pe deplin arta cinematografică și se aștepta ca filmul să ilustreze doar romanul, fără a crea o operă originală. Filmul lui Tarkovski este despre viețile interioare ale oamenilor de știință. Romanul lui Lem este despre conflictele dintre condiția omului în natură și natura omului în univers. Pentru Tarkovski, expunerea lui Lem a acelui conflict existențial a fost doar punctul de plecare pentru a descrie viața interioară a personajelor. Dacă ar găsi vreo consolare în aceasta, Tarkovski ar fi fericit să afle că Lem a refuzat pur și simplu să vadă a treia versiune cinematografică a lui ‘Solaris’, cea hollywoodiană, creată în 2002 de Steven Soderbergh.
(sursa imaginii: https://wilderutopia.com/performance/film/solaris-tarkovskys-vision-beyond-an-urban-future/)
Cum arată ‘Solaris’ astăzi, la aniversarea a jumătate de secol? În primul rând, trebuie spus că este vorba despre o copie restaurată perfect și fidelă (după câte înțeleg din relatări) filmului așa cum arăta la lansare. Versiunea poate fi văzută de oricine, ea este accesibilă pe canalul studiourilor Mosfilm de pe YouTube, cu subtitrare în limba engleză. Starea tehnică excelentă ajută că filmul să aibă și astăzi același puternic impact emoțional. Decorurile reconstituie interiorul stației spațiale și putem compara elementele comune, dar și diferențele fata de ‘2001’ al lui Kubrick. Ambii regizori și artiștii care i-au ajutat au înțeles că în interesul durabilității filmelor lor este recomandabil să evite – pe cât posibil – detaliile tehnologice anticipative, care pot fi ajunse din urmă și depășite de trecerea timpului. Ambii au reușit, poate că Tarkovski chiar mai bine decât Kubrik. Inteligența artificială și vocile sintetice l-au făcut pe HAL 9000 să pară cam desuet în ultimii ani. Nu există asemenea detalii în Solaris. Chiar și atunci când razele ucigașe sunt transmise spre planetă, sunt evitate efectele speciale vizuale. Economia (sau lipsa?) de mijloace tehnice a jucat în favoarea veridicității. Coridoarele stației spațiale din ‘Solaris’ au o curbură vizibilă și dimensiuni mai apropiate de cele umane, iar decăderea fizica este vizibilă nu ca o dinamică, ci ca un episod dintr-un proces lent de degradare, care are loc în paralel cu evoluția personajelor. Și Kubrick, și Tarkovski au folosit fragmente muzicale faimoase. Coloana sonoră din Solaris include preludiul coral al lui Johann Sebastian Bach în Fa Major ‘Ich ruf’ zu dir, Herr Jesu Christ’, BWV 639, instrumentat pentru orgă, și o piesă a compozitorului de muzică electronică Eduard Artemiev, care a murit cu numai câteva luni în urmă. Preludiul lui Bach este tema muzicală centrală. Tarkovski a vrut inițial ca filmul să fie lipsit de muzică și i-a cerut lui Artemiev să orchestreze sunete ambientale ca partitură. Acesta din urmă a propus introducerea subtilă a muzicii orchestrale, cu piesa de muzică clasică ca temă a Pământului și muzica electronică fluidă ca temă pentru planeta Solaris.
(sursa imaginii: https://twitter.com/cinexistenz/status/1206996567661531136)
Natalia Bondarciuk avea doar 21 de ani când a interpretat rolul lui Hari, dându-i replica actorului lituanian Donatas Banionis (Kris). Numele său era deja faimos, ea făcând parte dintr-o dinastie de cunoscuți actori și regizori de teatru și film, fiind fiica celebrului regizor Serghei Bondarciuk (autorul celei mai bune adaptări după ‘Război și pace’). Tarkovski o cunoscuse când erau studenți la Institutul de Stat de Cinematografie. Ea era cea care îi recomandase lectura romanului ‘Solaris’. Tarkovski și-a dorit inițial ca fosta lui soție, Irma Raush, să o joace pe Hari, dar după ce a cunoscut-o pe actrița Bibi Andersson (cea din ‘Persona’ lui Bergman) în iunie 1970, a decis că ea ar fi cea mai potrivită pentru acest rol. Dorind să lucreze cu Tarkovski, Andersson a fost de acord să fie plătită în ruble. Cu toate acestea, Natalia Bondarciuk a fost distribuită în cele din urmă în rolul lui Hari. Tarkovski o audiase în 1970, dar atunci el decisese că era prea tânără pentru rol. Și-a schimbat părerea și bine a făcut. Legendele povestesc despre o poveste de dragoste înfiripată pe platoul de filmare între regizor și actriță, care, după despărțire, ar fi dus la o încercare de sinucidere a tinerei actrițe. Ceea ce s-a întâmplat câțiva ani mai târziu a fost că Natalia l-a cunoscut pe Nikolai Burliaev (alt actor preferat de Tarkovski) și s-a măritat cu el în 1976. Cei doi își trăiesc bătrânețile împreună.
Tarkovski și Lem nu mai sunt de mult printre noi. În sala mea de proiecție imaginară, i-aș așeza unul lângă altul și i-aș pune să vizioneze împreună, din nou, filmul. Nu cred că viziunile lor sunt atât de îndepărtate una de cealaltă. Pentru Stanislaw Lem, era important să exploreze limitele cunoașterii umane, să scoată în evidență că Universul este infinit în formele sale de existență și că, pentru a cunoaște Cosmosul, omenirea trebuie să învețe să devină o parte din el. Personajul care explică aceste dileme (Sartorius) nu este o caricatură, ci o figură tragică, care a supraviețuit propriilor demoni. Legătura dintre Kris și Hari reprezintă un sacrificiu pentru principiul care domină universul lui Tarkovski – iubirea. O iubire care transcende frontierele dintre civilizații, dintre sisteme dominate de legi diferite ale fizicii și forme diferite ale vieții. Planeta Solaris, în final, învață și răspunde pământenilor cu Iubire.