Printre produsele vizuale devenite populare pe rețelele sociale există unul care pe mine mă fascinează. Este vorba despre ‘hărțile dinamice’ care acoperă o zonă geografică într-o perioadă istorică determinata și descriu evoluția frontierelor, alianțelor, zonelor de influență. Putem vizualiza astfel, de exemplu, istoria creșterii și a decăderii Romei cu cele patru perioade principale ale istoriei sale de la 753 BC până la 476 AD, frontierele Europei moderne cu formarea statelor naționale în secolul 19, fronturile și bătăliile principale ale celor două războaie mondiale, sau evoluția țărilor românești de la voievodate până la România contemporană. Câteodată este vorba și despre alianțe – organizații politice și pacte militare –, care și ele se redesenează continuu. Urmărind aceste filme sau clipuri video constatăm imediat că există perioade de stabilitate și perioade de dinamică intensă. Ne aflăm, cred, cam de un deceniu, într-o asemenea perioadă de schimbări. Frontiere naționale sunt contestate și alianțele trec prin regrupări semnificative. Astăzi vom discuta în cadrul rubricii CHANGE.WORLD despre una dintre aceste redesenări ale hărților geopolitice și economice a cărei importanță globală nu poate și nu trebuie să ne scape.
România nu se află nici ea în afara acestor dinamici politice, economice și militare ale Europei și ale lumii. Din primăvara anului 2004 țara noastră face parte din NATO și de la 1 ianuarie 2007 este membră a Uniunii Europene. O importanță crescândă este acordată de experți și de comentatorii politici Formatului București sau Celor 9 de la București (Bucharest Nine) – cele nouă foste state comuniste sau republici ale URSS care fac acum parte din Uniunea Europeană. Revista ‘The Economist’ le-a dedicat un amplu articol într-unul dintre numerele sale recente, subliniind faptul că, în contextul conflictului din Ucraina și al antagonismului crescând dintre Rusia și Europa, importanța și influența politică, economică și militară a acestor state devine un factor definitoriu pentru stabilitatea și pacea continentului. Privirile noastre se îndreaptă însă din ce în ce mai mult spre Asia, acolo unde pare să se contureze frontul principal al reînvierii Războiului Rece și unde se află și focarele unui potențial conflict de amploare chiar mai mare. Pe hărțile alianțelor internaționale apare – deocamdată neoficial – un nume nou pe care este bine să-l învățam: Altasia.
Doua dintre evoluțiile principale ale ultimilor ani pun sub semnul întrebării fundamentele unui model economic global dominant în ultimii 40 de ani. Venirea la putere a președintelui Xi Jinping în 2012, confirmată și extinsă în 2022 dincolo de cei zece ani tradiționali în istoria recentă a Chinei, și linia ambițioasă urmată de acesta având ca scop poziționarea Chinei ca o supraputere economică, militară și politică, dominată de ideologia și aparatul birocratic al Partidului Comunist a dus la o schimbare radicală a relațiilor politice cu Statele Unite. Începând cu 2016, acestea se află într-o degradare continuă, caracterizată de războaie vamale, boicoturi economice și agravarea divergențelor politice. Pandemia COVID-19 care și-a avut originea (în împrejurări încă neelucidate) în China și politica diferită (‘zero covid’) de combatere a acesteia adoptată de China au dus la lungi perioade de izolare economică și de încetinire a fluxului de mărfuri, până la strangulare totală în unele perioade. Modelul economic cu lanțuri de aprovizionare care își au sursa sau trec prin China s-a dovedit a fi fragil și a dus la crize în furnizare în domenii diverse, de la electronică de consum și automobile până la textile și materii prime. Este necesar să fie pregătite alternative, dar asta nu este ușor. În 2021 un trilion de dolari de mărfuri din cele 3,3 trilioane exportate global peste granițe în domeniul electronicii de consum și componentelor și subansamblelor care sunt folosite în producție își aveau originea în China. Mai mult, piața chineză însăși reprezintă un potențial uriaș, cu sute de milioane de consumatori progresând din straturile economice mai sărace (mediul rural și proletariat urban) spre clasele mijlocii. Trebuie curaj și inventivitate pentru a găsi alternative, ca să nu mai vorbim de a ocoli economia chineză în context global.
Căutarea surselor de producție alternative și construirea lanțurilor de aprovizionare competitive sunt procese care au început înainte de 2020 și nu sunt toate legate de pandemie. Unul dintre motive este că producția în China nu mai este nici pe departe cea mai ieftină. În ultimul deceniu, între 2013 și 2022, salariul mediu în producție în China s-a dublat, ajungând la 8,27 dolari/oră. Alt motiv este procesul de ‘decuplare tehnologică’ chino-americană, care face ca o parte dintre semiconductoarele cele mai avansate și produsele bazate pe ele să nu poată fi accesate de și dinspre China. Firmele japoneze au fost primele care au inițiat mișcări în această direcție. Între 2020 și 2022, numărul firmelor japoneze care operează în China a scăzut de la13 600 la 12 700. Sony a decis la începutul acestui an să-și mute producția de aparate de filmat și de fotografiat din vestul Chinei în Tailanda. Samsung din Coreea de Sud și-a redus forța de muncă din China cu mai bine de două treimi din 2013 încoace. În fine, Dell – firmă americană – intenționează să sisteze folosirea de componente fabricate în China începând cu 2024. Trebuie menționat însă încă un fapt. Aceste reduceri de activitate în China se petrec tocmai într-o perioadă în care normele de calitate și eficiența producției în această țară ating, din toate punctele de vedere, parametri competitivi cu cei din centre de producție americane sau europene. În plus, un sector universitar și de cercetare din ce în ce mai activ și bine conectat la producție furnizează industriei chineze avansuri în procese tehnologice care o propulsează în fruntea producției mondiale din punct de vedere calitativ, și nu doar cantitativ. ‘Made in China’ s-a transformat în multe domenii dintr-o stigmă într-o garanție a calității.
Încotro se îndreaptă firmele care părăsesc China sau își reduc activitatea economică acolo? Răspunsul este de cele mai multe ori Altasia. Nicio țară nu poate concura singură cu baza de producție a Chinei. Luate împreună însă, grupul de țări și zone industriale care începe la Hokkaido și se întinde în restul Japoniei, în Coreea de Sud, Taiwan, Filipine, Indonezia, Singapore, Malaezia, Tailanda, Vietnam, Cambodgia, terminându-se în vestul Indiei, la Gujarat, furnizează un răspuns care trebuie să fie luat în considerare. Oferta este diversă. Japonia oferă resurse financiare și o forță tehnologică și de cercetare de prim rang. India, Malaezia, Filipine, Tailanda și Vietnam au resurse umane relativ ieftine. Media prețului orei de muncă în aceste țări este sub 3 dolari/oră. Forța de muncă totalizează 1,4 miliarde de oameni, depășind-o pe cea a Chinei (sub 1 miliard). Între aceștia se află 155 de milioane de oameni cu vârste între 25 și 54 de ani care au pregătire academică superioară. Deja țările Altasiei sunt o forță de export redutabilă. În anul financiar încheiat în septembrie 2022, ele au exportat spre Statele Unite marfă în valoare de 634 de miliarde de dolari, depășind exporturile Chinei care se ridicau doar la 614 miliarde de dolari.
Forța competitivă a Chinei se bazează pe faptul că întreaga sa industrie se află într-o singură țară în care nu există bariere interne, iar normele și profilul de producție sunt impuse centralizat. Pentru a contracara acest dezavantaj, țările Altasiei trebuie să creeze alianțe economice și să adopte standarde tehnologice pe măsură. India, Bangladesh și Taiwan au creat o piață comună unică, dar aceasta include și… China. Brunei, Japonia, Malaezia, Singapore și Vietnam participă într-o altă alianță transpacifică din care fac parte Canada, Chile, Mexic și Peru. Eliminarea barierelor și alinierile tehnologice se fac și prin investiții. Firmele japoneze și sud-coreene investesc în Brunei, Cambodgia, Indonezia, Laos, Malaezia, Filipine, Singapore, Tailanda și Taiwan prin intermediul organizației ASEAN. Rezultatele încep să se vadă. Apple, de exemplu, foarte dependentă de producția în China, schimbă și ea strategia. În anul 2022, doar un iPhone din 20 era fabricat în India. În 2025 aceasta proporție va fi 1 din 4. În acest context trebuie, cred, apreciate și alianțele strategice încheiate de România cu Coreea de Sud și cu Japonia. Această nouă zonă economică de pe harta lumii va crește în importanță în anii viitori. Altasia nu va înlocui China peste noapte și acest lucru nu se va întâmpla nici măcar curând. Nici nu cred că este în avantajul sau interesul uneia sau alteia dintre părți ca separarea economică în blocuri să fie totală. Dacă și când conflictele se vor atenua, revenirea la o globalizare sănătoasă și în beneficiul tuturor trebuie să rămână o posibilitate. Până atunci însă, să înțelegem unde este locul și care este rolul Altasiei pe noua hartă a alianțelor mondiale.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)