Nu există o dată exactă de naștere a televiziunii, dar o putem situa cu aproximație cu un secol în urmă. Vom trece în revistă, în cele ce urmează, câteva etape ale acestei istorii. Este vorba însă despre o istorie care nu are șanse să depășească cu mult centenarul. Televiziunea, așa cum o cunoaștem, va dispărea în deceniile următoare. Deja, astăzi, ecranele, conținutul, modul de difuzare și modul de vizionare a programelor de televiziune sunt foarte diferite de cele cu care eram obișnuiți cu 20 de ani în urmă. Sunt toate șansele ca în viitorii 10 sau 20 de ani televizoarele să dispară din casele noastre. În articolul de astăzi al rubricii CHANGE.WORLD, vom discuta deci despre istoria acestui mijloc de comunicare și de divertisment care a ocupat un loc central în viețile noastre (și ale părinților și bunicilor noștri) în secolul în care a trecut, dar pe care copiii noștri, poate, și nepoții noștri, aproape sigur, nu-l vor cunoaște. Ce-l va înlocui? Vom încerca să atingem detaliile tehnice, culturale și sociale ale acestor evoluții.
Originile conceptului de televiziune pot fi găsite în descoperiri și invenții din a doua jumătate a secolului 19. Primele sisteme de transmisie a imaginilor la distanță au fost inventate și experimentate în Anglia, de Alexander Bain și Frederick Bakewell, în jurul anului 1850, și primul serviciu de facsimilare a fost introdus de preotul italian Giovanni Caselli in1856. Era vorba, desigur, despre imagini fixe. Cercetările și invențiile care au dus la apariția cinematografiei au fost aproape simultan încercate și pentru transmisia la distanță a imaginilor mișcătoare. Studentul german Paul Julius Gottlieb Nipkow avea doar 23 de ani în 1884, când a patentat un disc rotitor cu perforații care permitea transmisia de semnale sincronizate la distanță (pe același principiu cu cel al telegrafului) și reconstituirea lor la recepție. Discurile Nipkow aveau să joace un rol important peste câteva decenii. Termenul de ‘televiziune’ aparține rusului Constantin Perski și a fost menționat în public pentru prima dată la o comunicare făcută de acesta la Congresul Internațional al Electricității care a avut loc în cadrul Expoziției Universale de la Paris în anul 1900. Aveau să treacă încă șapte ani până când conceptul a putut fi demonstrat în practică cu ajutorul noii tehnologii a tuburilor electronice. Invenția, înregistrată în 1911 de către rușii Boris Rosing și Vladimir Zvorikin, a unui tambur optic care permitea descompunerea imaginii la transmisie și reconstrucția ei la recepție a putut fi pusă în aplicare doar după Primul Război Mondial. Cel care a demonstrat prima dată funcționarea sistemelor de televiziune și apoi a pus bazele primelor sisteme comerciale a fost inventatorul scoțian John Lodge Baird, care este creditat de mai multe surse ca fiind ‘inventatorul televiziunii’. Era vorba despre ‘televiziune mecanică’, folosind discuri Nipkow. Primele demonstrații au avut loc în 1927, între Glasgow și Londra, și apoi, în 1928, peste Atlantic. Firma lui Baird a instalat primele servicii comerciale în Germania și în Franța. Inventatorul american Charles Franklin Jenkins a făcut experimente similare aproape sincrone cu ale lui Baird și a înregistrat primul patent american. Serviciile comerciale au fost oferite în Statele Unite începând cu anul 1928 de firma Bell. La sfârșitul anilor ’20 și începutul anilor ’30, au fost înregistrate progrese similare în Japonia și în Uniunea Sovietică.
Saltul tehnologic calitativ a constat în introducerea tuburilor catodice în aparatele de recepție de televiziune. Inventate în 1897, de fizicianul englez J.J. Thompson, Cathod Ray Tubes (CRT) au suferit timp de câteva decenii probleme legate de contrast și luminozitate, care făceau dificilă reconstituirea imaginii. Soluția acestor probleme a fost găsită de inginerul maghiar Kalman Tihanyi, descoperitorul stocării sarcinilor electrice și al fotoconductivității care i-au permis, în 1926, să patenteze sistemul de televiziune pe linii, folosit apoi pe scară largă vreme de peste jumătate de secol. Remarcabil este faptul că același inventator vizionar a patentat cu un deceniu mai târziu, în 1936, principiul televiziunii pe plasmă, punând bazele tehnologiei ecranelor plate, care la sfârșitul secolului 20 aveau să înlocuiască televizoarele cu tuburi catodice. Serviciile de televiziune publică au început să fie puse în exploatare în anii ’30, în Statele Unite, Franța, Anglia, Germania și atunci au apărut și primele firme producătoare de televizoare precum Telefunken. Cel de-al Doilea Război Mondial a oprit pentru o vreme progresul televiziunii, deoarece producția electronică a fost reorientată spre scopuri militare. După război însă, succesul exploziv al acestui sistem de comunicații și divertisment a devenit inevitabil. Primii au fost americanii. Aparatele de televiziune au devenit o parte din aparatura electrică și electronică introdusa în casele americane de ‘boom’-ul economic postbelic. Aparatul de televiziune a devenit centrul informațional și de divertisment al caselor și familiilor americane și apoi al celor din restul lumii. ‘Zilele Radioului’ din anii ’30, descrise în filmul lui Woody Allen, au devenit în anii ’50 ‘Zilele Televiziunii’. Aparatele cu lămpi, care erau la început de dimensiunile unui mic dulap, au început să devină mai compacte, mai fiabile și să consume mai puțin curent electric, odată cu apariția tehnologiei tranzistoarelor. Televiziunea, în alb-negru la început, s-a răspândit în întreagă lume postbelică. Televiziunea în culori apărută în anii ’50 a ajuns dominantă la sfârșitul anilor ’60. Japonia a devenit un mare producător de aparatură de televiziune, ‘boom’-ul său economic fiind sincron cu transformarea aparaturii de televiziune într-un bun de larg consum, perfect potrivit preciziei, fiabilității, productivității în masă specifice industriei japoneze. Au apărut cicluri de inventivitate și de introducere eșalonată a noilor tehnologii. Prețurile au fost întotdeauna ridicate pentru televizoarele cele mai moderne, pentru a scădea după câțiva ani. Primele televizoare americane în culori, produse de firma Westinghouse, costau 1295 de dolari în anul 1954 (echivalentul a 12500 de dolari de astăzi). La începutul anilor ’60, prețul scăzuse la câteva sute de dolari. Aceeași tendință poate fi observată și la modelele și sistemele mai recente.
Primele companii de producție si transmisie a programelor de televiziune (‘broadcasters’) au apărut ca extensii ale companiilor de radio. În deceniul care a urmat războiului, în Statele Unite, patru mari companii particulare dominau transmisiunile radio și au folosit acest control al pieței ca rampă de lansare și pentru transmisiile de televiziune. Trei dintre ele sau succesoarele lor sunt active și astăzi. Dimensiunea teritoriului nord-american a făcut ca rețelele naționale să se asocieze cu distribuitori locali. Începând cu anii ’50 ai secolului trecut și până astăzi, cam în orice loc din Statele Unite pot fi receptate programele marilor rețele naționale cu inserții de știri și programe specifice, și în special de publicitate regionale, conținut creat de partenerii locali. În majoritatea celorlalte țări ale lumii au luat naștere posturi de televiziune naționale sau corporații cu sprijin economic și implicare directă a guvernelor respective. În țările blocului răsăritean, această tendință a fost fățișă, partidele comuniste văzând în transmisiile de televiziune (ca și în cele de radio sau în presă) instrumente de propagandă și ‘educație’ politică. Diversificarea canalelor de distribuire a conținutului televiziunii și multiplicarea acestora a schimbat regulile jocului, începând cu mijlocul deceniului al optulea. Televiziunea prin cablu a devenit concurentă ca medie și în conținut a posturilor tradiționale și a prezentat din primul moment un model economic viabil care i-a asigurat competitivitate economică și acapararea unei părți a pieței. Televiziunea prin satelit a spulberat limitările geografice și, odată cu ele, unele bariere ideologice. Iar începând cu deceniul al nouălea, Internetul a introdus o nouă revoluție și în acest domeniu.
Ce s-a întâmplat cu ecranele? În primul rând, apariția calculatoarelor cu display grafic a dus la separarea dintre funcțiile de receptor de conținut și de display de imagine. Astăzi, tehnologii similare de display sunt folosite în scopuri diferite, de la telefonia mobilă și până la instalații de divertisment de casă sau panouri publicitare pe șosele și pe stadioane. De aici și o diversificare de ordine de mărime a dimensiunilor acestora. Ecranele plate, desigur, domină, dar și aici funcțiile și nivelul de integrare cu receptoarele și adaptoarele de conținut sunt foarte diferite, iar tehnologiile care fac ca imaginea să fie mai fidelă și mai atrăgătoare se află într-o concurență acerbă, adevărate războaie ale ecranelor. Două tehnologii de vârf vor domina piața în deceniul care începe. În pofida numelor asemănătoare (LED și OLED), ele funcționează pe principii diferite. Tehnologia LED este promovată de firma sud-coreeană Samsung și de firma chineza TCL Electronics. Ea se bazează pe cristale lichide și diode emițătoare de lumină, plus trei filtre pentru fiecare punct optic numit pixel, care reglează intensitatea celor trei culori fundamentale: roșu, verde sau albastru. Aceasta combinație determină culoarea și intensitatea luminoasa a fiecărui punct. Tehnologia OLED nu are nevoie de luminozitate permanentă, pixelii ei fiind fabricați din materiale organice, care emit lumină numai când sunt stimulați electric, frecvența determinând culoarea. Rezultatul este că negrul este intens și permite contrast superior. Firmele care sunt specializate în această tehnologie sunt LG Display și, din nou, Samsung din Coreea de Sud, Sony și Panasonic din Japonia și Philips din Olanda. Fiecare dintre aceste tehnologii are avantajele și dezavantajele sale. OLED pare să aibă în acest moment un avantaj calitativ, și faptul că poate fi construită din mai puține straturi îi permite adaptarea mai simplă la suprafețe de plastic, folosite în ecranele pliabile ale telefoanelor mobile, dar și ale sistemelor de divertisment cu ecrane cu curbură. Tehnologia LED este ceva mai matură și mai accesibilă ca preț în acest moment, ecranele LED fiind în medie de două ori mai ieftine decât ecranele de dimensiuni similare fabricate în tehnologie OLED. Completați colecția de inițiale cu QLED, o tehnologie aflată încă în fază experimentală, care folosește fenomenele fizicii cuantice pentru a construi pixeli de dimensiuni diferite în funcție de culoare, îmbunătățind spectaculos contrastul și gamele coloristice.
Inventivitatea tehnologică nu este limitată la calitatea imaginilor. Ecranele de sticlă, de exemplu, nu vor dispărea, însă funcțiile lor vor fi diferite – un exemplu fiind ecranele transparente cu funcții de imagine și control (prin contact), pe care până acum le admiram doar în filmele de anticipație. O altă tendință modernă care câștigă teren este încorporarea generării sunetului în ecrane, eliminând necesitatea instalării de difuzoare separate. Sistemul Acoustic Surface, inventat de firma japoneza Sony, încorporează în fiecare element OLED două micro-motoare care le fac să vibreze și să genereze sunet. Sistemul concurenților, numit Cinematic Sound, al firmei sud-coreene LG include în ecran o peliculă suplimentară cu o grosime de 600 de microni, care poate face să vibreze orice punct al ecranului la frecvența dorită. Rezultatele sunt spectaculoase, sunetul fiind nu numai extrem de precis calibrat, dar și provenind, așa cum se întâmplă cu toate sunetele din natură, din locul de unde este emisă și lumina.
Ce ne rezervă viitorul? Există, în primul rând, o tendință clară, adoptată deja în proporții variabile în țările avansate, de integrare a distribuirii de conținut în sistemele de automatizare și control ale locuințelor. Televizoarele ‘inteligente’, având control digital, devin în aceste sisteme ‘clienții’ sistemelor de distribuire. Ecranele sunt legate direct sau prin intermediar la Internet, cu filtre specifice programabile. (Exemple: ecranul din salon reprezintă ‘cinematograful de casă’ legat de sursele preferate de streaming, cele din camerele copiilor sunt supuse controlului părinților etc.) Funcțiile ecranelor sunt multiple și combină divertismentul și educația cu controlul ambiant sau accesul la informație. Care este în acest context rolul posturilor de televiziune tradiționale sau al canalelor de televiziune digitale? Dacă vor mai exista, ele vor fi unele dintre multiplele surse de conținut aflate la concurență cu celelalte baze de informații de formate diverse accesibile pe Internet. Va fi interesant. Vom urmări, vom relata, vom dezbate.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)