Câteodată mi se împlinesc previziunile. Chiar și cele bune. Așa stau lucrurile cu una dintre prorocirile mele făcute la începutul acestui an în articolul ‘2023 – Anul care va fi‘ al rubricii CHANGE.WORLD. Scriam atunci că voi fi foarte surprins dacă nici unul dintre Premiile Nobel din domeniile științei din acest an nu va fi decernat unei descoperiri și tehnologii legate de combaterea pandemiei COVID-19 și, în special, de producția de vaccinuri. Prorocirea aceasta avea să se împlinească în acest an, încă din prima zi a săptămânii anunțurilor, odată cu publicarea numelor celor doi laureați ai premiului pentru fiziologie sau medicină.
(sursa imaginii: pennmedicine.org/news/news-releases/2023/october/katalin-kariko-and-drew-weissman-win-2023-nobel-prize-in-medicine)
Numele celor doi câștigători sunt Katalin Karikó și Drew Weissman. Cercetarea pentru care au fost premiați a avut loc la Universitatea din Pennsylvania începând cu sfârșitul anilor ’90, și rezultatele au fost publicate în anul 2005. Anunțul oficial menționează că premiul este acordat „pentru descoperirile lor referitoare la modificările bazei nucleozide care au permis dezvoltarea de vaccinuri ARNm eficiente împotriva COVID-19”. Traseul parcurs de această descoperire, ca și biografiile celor doi savanți nu au fost însă lipsite de obstacole. Karikó s-a născut în Ungaria în 1955, a studiat și și-a luat doctoratul la Universitatea din Szeged, unde și-a făcut lucrările postdoctorale la Centrul de Cercetare Biologică. După câțiva ani, universitatea a rămas fără bani și postul respectiv a fost eliminat, ceea ce a determinat-o să emigreze, în anul 1985, împreună cu familia sa. Colaboratorul ei, americanul Weissman, născut în 1959, este primul profesor al catedrei Roberts în cercetarea vaccinurilor, director al Institutului Penn pentru Inovație ARN și profesor de medicină la Perelman School of Medicine, de la Universitatea din Pennsylvania (Penn). În 2006, Weissman și Karikó au co-fondat firma RNARx. Obiectivul lor a fost de a dezvolta noi terapii bazate pe ARN. În 2020, tehnologia lor ARN modificat a devenit componenta de bază a vaccinurilor Pfizer/BioNTech și Moderna, implementate în întreaga lume împotriva pandemiei COVID-19.
(sursa imaginii: www.nobelprize.org/prizes/medicine/2023/press-release/)
Care este ideea centrală a contribuției celor doi savanți? În celulele vii, informațiile genetice codificate în ADN sunt transferate către ARN-ul mesager (ARNm), care este folosit ca matriță pentru producția de proteine. În anii 1980, au fost introduse metode eficiente de producere a ARNm fără cultură celulară, numite transcripție in vitro. Acest pas decisiv a accelerat dezvoltarea aplicațiilor biologiei moleculare în mai multe domenii. Problema principală era reacția de respingere, anti-inflamatorie a organismului în contact cu ARN-ul mesager. Experiențele complementare, cea de biolog a lui Katalin Karikó și cea de imunolog a lui Drew Weissman, i-au condus pe cei doi la propunerea de a introduce ARN modificat, similar celui produs natural în celulele mamare. Reacția inflamatorie este minimă. După 15 ani de la publicarea acestor rezultate, vaccinurile produse de firmele BioNTech și Moderna au salvat milioane de vieți și au redus efectele bolii în zeci sau poate sute milioane de cazuri de contaminare cu COVID-19. Vaccinurile bazate pe această tehnologie au un ciclu de dezvoltare și de testare mult mai scurt decât vaccinurile tradiționale pe bază de virus, proteine și vectori, care necesită o cultură celulară la scară largă. Ele pot fi considerate și ca o platformă care facilitează considerabil producția de vaccinuri împotriva variantelor COVID sau ale altor boli.
Biografia lui Katalin Karikó nu a fost deloc ușoară, cariera ei constând dintr-o serie de confruntări cu împotrivirile și respingerile. După ce a părăsit Ungaria, a început pentru ea viața – nu foarte ușoară –, cea a unei tinere femei emigrante venită din Europa comunistă. Instituțiile americane preferă absolvenții universităților americane, și chiar dintre acestea, le preferă pe cele cu nume. De patru ori cercetările sale au fost oprite și ea a rămas fără fonduri și chiar fără post. La începutul anilor 2000 a fost chiar în pericol de a fi deportată, până când și-a reglementat situația legală cu autoritățile de imigrație. Ani de zile a trecut de la un post de cercetare prost plătit la altul și uneori chiar a dormit în biroul ei. În 2013, a fost forțată să se retragă din Penn și apoi a făcut naveta pentru a lucra la BioNTech. Nu a renunțat însă niciodată. Nici mama ei nu a renunțat vreodată la speranța că fiica sa va câștiga în cele din urmă un Nobel. Din păcate, a murit cu doi ani în urmă, înainte de a-i vedea victoria. ” … în fiecare toamnă asculta și îmi spunea: „Știi, s-ar putea să primești anul acesta”. iar eu replicam: „Mamă, nici măcar nu am putut obține o subvenție”.
(sursa imaginii: https://physicsworld.com/a/pierre-agostini-ferenc-krausz-and-anne-lhuillier-win-2023-nobel-prize-for-physics/)
Multe dintre jaloanele biografiei lui Katalin Karikó pot fi regăsite și în cea a lui Ferencz Krausz, unul dintre cei trei câștigători ai Premiului Nobel pentru Fizică. Krausz (născut tot în Ungaria în 1962) este expert în știința attosecundei. Attosecunda este a trilioana parte din a trilioana parte dintr-o secundă. Krausz este director la Institutul de Optică Cuantică „Max Planck” și profesor de fizică experimentală la Universitatea „Ludwig Maximilian” din München, Germania. Și-a început studiile la Universitatea Eötvös Loránd din Budapesta, iar masteratul și doctoratul și le-a luat la Universitatea Tehnologică din Viena. Ceilalți doi laureați sunt francezii Pierre Agostini (născut în 1941) fizician experimental și profesor emerit la Universitatea de Stat din Ohio, cunoscut pentru munca sa de pionierat în fizica laserului câmpului puternic și știința attosecundei, și Anne L’Hullier (născută în 1958) de la Universitatea Lund din Suedia, expertă în interacțiunea dintre câmpurile laser scurte și intense cu atomii. Comunicatul Comitetului Nobel menționează că premiul este acordat „pentru metode experimentale care generează impulsuri de lumină de attosecunde pentru studiul dinamicii electronilor în materie”. Pierre Agostini, Ferenc Krausz și Anne L’Huillier au demonstrat o modalitate de a crea impulsuri de lumină extrem de scurte care pot fi folosite pentru a măsura procesele rapide în care electronii se mișcă sau schimbă energie. Cu alte cuvinte, cei trei savanți europeni au creat uneltele care permit verificarea unor teorii ale fizicii fundamentale, care au loc în intervale de timp atât de scurte, încât ele erau demonstrate doar teoretic, prin metode matematice.
(sursa imaginii: https://edition.cnn.com/2023/10/04/europe/nobel-prize-chemistry-quantum-dots-bawendi-brus-ekimov-intl-scn/index.html)
Și în tripletul de savanți care a câștigat în acest an Premiul Nobel pentru Chimie se află un cercetător născut și format într-o țară fostă comunistă. Este vorba despre Alexei Ekimov (născut în 1945), un fizician rus expert în stări solide care a descoperit, în 1981, nanocristalele semiconductoare cunoscute sub numele de puncte cuantice. Din 1999, Ekimov trăiește și lucrează în Statele Unite în calitate de cercetător științific pentru Nanocrystals Technology, o companie cu sediul în statul New York. Premiul îl va împărți cu Moungi G. Bawendi (născut în 1961 la Paris, fiul unui matematician tunisian) de la M.I.T. și cu Louis E. Brus, chimist american născut în 1943, de la Universitatea Columbia din New York. Fiecare din acești trei savanți a adus o contribuție însemnată la descoperirea și dezvoltarea punctelor cuantice, nanoparticule atât de mici, încât dimensiunea lor le determină proprietățile. Aceste cele mai mici componente ale nanotehnologiei, printre multe alte lucruri, pot fi găsite acum în aparatura de larg consum precum televizoarele și lămpile cu LED-uri și, de asemenea, pot ghida chirurgii atunci când îndepărtează tumorile. Încă de la începutul anilor 1980, Alexei Ekimov a reușit să creeze efecte cuantice dependente de dimensiune în sticla colorată. Culoarea provenea din nanoparticule de clorură de cupru, iar Ekimov a demonstrat că dimensiunea particulelor afecta culoarea sticlei prin efecte cuantice. Câțiva ani mai târziu, Louis Brus a fost primul om de știință din lume care a demonstrat efectele cuantice dependente de dimensiune în particulele care plutesc liber într-un fluid. În fine, în 1993, Moungi Bawendi a revoluționat producția chimică de puncte cuantice, obținând particule aproape perfecte. Această calitate superioară a fost necesară pentru ca acestea să poată fi utilizate în aplicații.
(sursa imaginii: www.livemint.com/news/nobel-prize-2023-five-things-to-know-about-the-prizes-and-their-creator-11696227391772.html)
Biografiile savanților care au obținut premiile Nobel în disciplinele tehnice au generat și vor continua să genereze discuții. Alexei Ekimov este născut în Rusia. Ungaria se mândrește, desigur, cu numele celor doi savanți maghiari care au câștigat premii în acest an. Aceste premii aduc la 14 numărul Premiilor Nobel câștigate de savanți născuți în Ungaria, 12 dintre ele fiind în domenii științifice. Trebuie observat însă că toți laureații, aproape fără excepție, au lucrat și și-au publicat descoperirile pentru care au fost premiați în afara Ungariei. Este emigrarea un fel de condiție a succesului? Fenomenul nu este nici măcar limitat la Ungaria sau la țările Europei de Est. Cei trei savanți francezi care au primit premii Nobel în acest an lucrează sau predau la universități din afara Franței. Cui aparțin până la urma premiile lor? Voi spune că, în primul rând, le aparțin lor însuși, geniului științific și inteligenței tehnologice ale fiecăruia dintre ei. Apoi, merite incontestabile, cred, au și universitățile și centrele de cercetare care le-au asigurat condițiile de lucru, le-au înlesnit activitățile și le-au publicat rezultatele. În fine, o condiție esențială mi se pare libertatea de a comunica și de a colabora cu savanți din toată lumea. Întâmplarea nașterii într-un loc sau altul pe planetă și originea etnică îmi par a fi elemente secundare și lipsite de importanță. Clasamentele de laureați ai Premiilor Nobel după țări sunt la fel de puțin importante ca și clasamentele pe medalii de la Olimpiade. Laurii aparțin celor ale căror frunți au trudit pentru ei.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)