Reiau articolele săptămânale din rubrica CHANGE.WORLD după o întrerupere de câteva săptămâni. Absenţa este motivată şi cauzele sunt bune. Mi-am împlinit în această perioadă unul dintre visele mele cu bătaie lungă – o călătorie în Australia şi Nouă Zeelandă, ţări pe care doream să le cutreier pe îndelete de multă vreme, ţări care mă fascinează prin poziţia geografică, prin diferenţele create de distanţe şi de o istorie care a urmat un alt curs decât cea familiară a Europei, prin oamenii lor pe care avusesem ocazia să îi cunosc în diferite împrejurări dar niciodată până acum la ei acasă.
Nu a fost prima mea călătorie în această parte a globului. Mai vizitasem odată Australia în anul 2000, cu ocazia congresului cu numărul 47 al organizaţiei de standardizare a Internetului – Internet Enginering Task Force (IETF) – care avusese loc la Adeleide, cu câteva luni înainte de Jocurile Olimpice din acel an, considerate de australieni dar nu numai de ei drept cele mai reuşite din istoria Olimpiadelor erei moderne. O bună ocazie deci pentru două comparaţii. Una se impune firesc – cum arată Australia pe care am văzut-o acum, în 2017, cu cea din amintirile mele? Adelaide cel puţin s-a schimbat considerabil. Era şi atunci un oraş universitar de tradiţie, situat într-o zona presărată cu câteva dintre cele mai remarcabile podgorii ale Australiei – în special Barossa Valley întemeiată spre jumătatea secolului 19 de colonişti germani, singura zona din lume care mai păstrează unele dintre soiurile originale de struguri din Valea Rinului, distruse complet de filoxera care a bântuit în special Europa acum aproape două secole. Întâmplarea a făcut că hotelul unde am locuit în Adelaide acum să fie situat în cartierul universitar, ocazie de a admira clădirile impresionante ale universităţilor şi ale campusurilor care au apărut între timp, şi a-mi imagina atmosfera din timpul anului universitar (acum era sfârşit de vara, deci vacanţă studenţească). Oraşul s-a dezvoltat semnificativ, populaţia să depăşind astăzi un milion de locuitori, şi are un aspect tânăr, dinamic, diferit mult de ceea ce îmi aminteam.
A doua comparaţie ar fi politică şi economică. Anul 2000 a fost poate ultimul an al iluziilor, an care marca sfârşitul deceniului care începuse cu căderea zidurilor şi a cortinelor care despărţiseră Europa vreme de jumătate de secol şi a regimurilor comuniste care sugrumaseră popoarele căzute în zona de influenţă sovietică. Era şi sfârşitul unei perioade de expansiune economică bazată în primul rând pe tehnica de calcul şi pe informatică, din care făcea parte şi apariţia şi dezvoltarea rapidă a Internetului. Va mai amintiţi revelionul anului 2000? Toată lumea era optimistă şi emoţionată de trecerea într-un nou mileniu, iar principala grijă era dacă vor fi simţite efectele ‘bug-ului Y2K’ – greşeală de programare a tinereţii softaware-ului care nu ţinea cont de posibilitatea trecerii pragului secolului în calculul diferenţelor între ani. Optimismul se baza şi pe o ascensiune permanentă a burselor, o creştere a valorii acţiunilor care părea să continue la infinit, dar care chiar la începutul anului 2000 avea să se dovedească a fi o ‘bulă de aer’ care a implodat, ca orice creştere a valorii burselor de acţiuni bazată pe speculaţii şi nu pe valoare economică reală. După anul 2000 a urmat anul 2001 cu tragedia atacurilor teroriste de la 11 septembrie, şi în scurtă vreme lumea s-a găsit antrenată într-un conflict global întreţinut de conflicte locale nerezolvate, de fanatism religios, de ascensiunea politicienilor populişti care folosesc pericolele şi problemele reale ale ţărilor lor pentru a propune soluţii aparent facile, neluând în consideraţie efectele multiple şi pe termen lung într-o lume interconectată economic, politic, şi informaţional.
Australia şi Noua Zeelandă sunt poate izolate geografic, dar nu şi economic sau politic. Multe dintre problemele lor de astăzi au încă o specificitate locală, dar ceea ce se întâmplă în lume le influenţează în mare măsură. ‘Let’s Fully Welcome Refugees’ scria pe un mare panou fixat pe catedrala din vecinătatea Pieţei Federaţiei din Melbourne, şi lozinca aceasta, care şi-ar fi găsit un loc firesc şi potrivnicii ei pe măsură în Germania sau Canada, era un semn al unei dezbateri politice încinse care are loc de câţiva ani în ţara-continent de la antipozi. Un alt semn al integrării globale este prezenţa chinezească şi în Australia şi în Noua Zeelandă. Prezenţa se face simţită şi în produsele şi serviciile care în multe locuri sunt de provenienţă chineză (reclama firmei Ali Baba din fotografie este plasată pe un autobuz din Hong Kong, dar şi-ar găsi locul şi în Australia sau Noua Zeelandă), dar şi în numărul mare de turişti din China care cutreieră această parte a planetei. În multe locuri în care am ajuns în această călătorie într-o perioada de sfârşit de sezon turistic în emisfera sudică majoritatea turiştilor erau chinezi, limba chineză era de departe a două limba vorbită peste tot, firmele şi comentariile turistice în chineză abundau. Transformarea care a avut loc de la precedenta călătorie în zona este uriaşă, între 2000 şi 2017 China s-a transformat dintr-o ţară care producea mai ales bunuri materiale într-o supraputere economică şi în patria unei pieţe de sute de milioane de consumatori din care o parte încep şi să cutreiere planeta, să cunoască, să între în contact, şi să dialogheze cu alte culturi, să cheltuiască o parte din uriaşele resurse financiare acumulate în China în ultimele decenii. Toate aceste tendinţe vor avea după părerea mea un impact însemnat în anii care vin.
Schimbările tehnologice îşi au efectul şi în viaţa personală, de exemplu în felul în care îmi organizez călătoriile acum, în 2017, faţă de modul în care mi le organizam în jurul anului 2000. Nu mai folosesc aproape de loc serviciile agenţiilor de turism. Am planificat această călătorie împreună cu soţia mea şi încă o pereche de prieteni bucureşteni, noi trăind de peste trei decenii în afară României. Câteva sesiuni video pe Skype ne-au ajutat să întocmim planul excursiei ca şi cum am fi stat aşezaţi la aceeaşi masă. Am comparat preţurile zborurilor folosind travel.com, şi am cumpărat biletele fie de pe acest site, fie direct de pe Web site-urile companiilor aviatice (care uneori oferă reduceri suplimentare dacă biletele sunt achiziţionate de la ei). Pentru hoteluri am folosit booking.com; folosesc această aplicaţie de câţiva ani pentru a găsi hotelurile, pensiunile sau găzdurile Bed & Breakfast care mi se potrivesc şi nu am dat greş aproape niciodată, sau mai bine zis niciodată din vina lor. Am comandat câteva excursii locale prin site-ul şi aplicaţia viator. Am folosit waze drept program de ghidare automobilistică bazată pe GPS. Am ales restaurantele, am trecut în revistă şi selectat atracţiile locale în orice punct în care mă aflam folosind TripAdvisor. Probabil că ar trebui aici să înserez un ‘disclaimer’. Împărtăşesc doar experienţa mea personală şi nu intenţionez să fac reclamă nici uneia dintre aceste aplicaţii, şi este posibil ca în fiecare dintre domeniile menţionate să existe aplicaţii mai bune sau mai potrivite intenţiilor sau preferinţelor fiecăruia dintre voi. Căutaţi-le, comparatile şi alegeţi să folosiţi ceea ce vi se potriveşte, iar dacă vreuna dintre aplicaţii nu este ceea ce doriţi sau nu operează în modul în care să va satisface, nu ezitaţi să o abandonaţi sau să o schimbaţi. Luaţi însă în consideraţie că aplicaţiile pe Internet pot economisi mult timp şi mulţi bani, şi că prin intermediul lor puteţi alege documentat şi puteţi ajunge în locuri şi la experienţe la care nu aţi fi avut acces sau cunoştinţe.
Desigur, însă, că pentru a folosi aceste aplicaţii există o condiţie necesară care nu poate fi evitată – este nevoie de acces permanent sau aproape permanent la Internet. În cazul în care dorim să folosim (şi) telefoanele mobile pentru legătură la Internet, asigurarea accesului cere o pregătire încă înainte de plecarea în călătorie care nu înseamnă mai mult decât un telefon la furnizorul serviciilor de telefonie pentru a ne asigura deschiderea accesului ‘roaming’ în ţările în care călătorim. Pentru cei care locuiesc în România sau în alte ţări europene şi care călătoresc doar în Europa problema această s-a simplificat mult, şi preţurile au scăzut drastic în urmă adoptării unor norme unitare europene. Când călătoria are loc în ţări mai îndepărtate (cum a fost cazul călătoriei noastre) trebuie cumpărat de obicei un ‘pachet’ care include şi acces la Internet. În această călătorie am folosit cam 90% dintr-un pachet de 2Gbytes în decurs de o lună, cu o utilizare destul de intensă incluzând ghidarea prin Waze şi postări destul de dese pe Facebook. Desigur, cei mai răbdători sau mai economi pot aştepta serile pentru a accesa Internet-ul de la hotel, dar aici devii dependent de calitatea şi aderenţa la standarde a serviciilor. În 33 de zile (şi nopţi) am trecut prin vreo 20 de hoteluri şi pensiuni, şi nivelul serviciilor a variat de la acces excelent la practic imposibil. Din acest punct de vedere situaţia în Australia şi Nouă Zeelandă pare a fi cam aceeaşi ca şi în orice altă parte a lumii. La nivel naţional serviciile sunt bine dezvoltate şi implementate, dar local, în multe locuri încă, nu există suficientă atenţie sau expertiză pentru a furniza servicii de bună calitate, stabile şi fiabile. Nici măcar nu este vorba despre investiţii mari, şi faptul că îţi petreci noaptea într-un hotel de 4 sau 5 stele nu reprezintă o garanţie că vei avea parte şi de un serviciu Internet rezonabil. Ca o curiozitate, în această excursie m-am bucurat de cel mai bun serviciu Internet la o cabană izolată (şi o clădire istorică) pe un vârf de munte din Nouă Zeeelanda. În schimb, am avut probleme de conectivitate la hoteluri în oraşe că Sydney, Melbourne, Wellington. Două sunt cauzele principale ale acestor probleme – acoperirea insuficientă a spaţiului locuit (camere de hotel sau spaţii comune) cu instalaţii wifi, şi nerespectarea standardelor de conectare la reţea. Există un standard relativ recent (publicat în decembrie 2015) numit RFC 7110 care explică cum trebuie să interacţioneze un ‘client’ (de exemplu laptop sau telefon mobil ‘inteligent’) la conectarea într-un spaţiu public pentru a se lega în mod corespunzător la Internet, dar acest standard este încă prea puţin aplicat şi de producătorii de ‘clienţi’ şi de cei care produc routerele şi punctele de acces wifi din care sunt alcătuite infrastructurile reţelelor. Incidental, iniţiatorul şi autorul principal al acestui standard (numele lui este Warren Kumari) va deveni peste o săptămână Area Director al domeniului operaţiilor în organizaţia Internet Engineering Task Force (IETF) care îşi va organiza congresul cu numărul 98 la Chicago. Despre acest congres voi relata în săptămânile următoare, şi cu asta ne apropiem de temele obişnuite abordate în această rubrica, dar posibil să revin şi cu mai multe relatări despre această călătorie fascinantă.
(articolul a aparut in revista culturala Literatura de Azi – http://www.literaturadeazi.ro/ )