Istoria materialelor plastice este legată de cea a jocului de biliard, care devenise extrem de popular în toată lumea la jumătatea secolului 19. Bilele de biliard de calitate erau confecționate din fildeș, și deși elefanții nu erau considerați încă în acele vremuri ca o specie amenințată cu dispariția, greutatea vânării lor și costul transportului materialelor din Africa sau Asia făceau din fildeș un material scump și rar, care avea nevoie de un înlocuitor. O firmă din New York a inițiat în 1869 un concurs pentru găsirea unui material alternativ, concurs dotat cu un premiu fabulos pentru acea perioadă, de 10 mii de dolari. L-a câștigat inventatorul american John Wesley Hyatt, care a propus un polimer (substanță a cărei molecule au dimensiuni mari, uneori cu tipare repetitive) numit celuloid, obținut prin tratarea cu camfor a celulozei provenite din fibre de bumbac.
Materialele plastice au constituit, desigur, o invenție revoluționară. Pentru prima dată în istorie omenirea nu mai era dependentă în ceea ce privește utilizarea materialelor doar de ceea ce producea natura, nu mai exploata resursele limitate ale acesteia, putea să extindă capabilitățile materialelor naturale pentru a crea altele noi, mai ușoare, mai rezistente, mai eficiente economic. Primul material plastic în întregime sintetic, adică ne-având în compoziția sa nicio moleculă a unei substanțe existente în natură, a fost bachelita, un izolator electric inventat în 1907 de chimistul belgian Leo Baekeland. Astăzi nu putem concepe viața fără aceste materiale. Ele au contribuit la victoriile în cele două războaie mondiale, se află în structura aproape oricărei clădiri moderne și a oricărui vehicul terestru, naval sau aerian construit în ultimul secol, a instrumentelor medicale și a obiectelor casnice folosite de marea majoritate a locuitorilor planetei. Abandonarea lor este imposibilă, planeta nu se mai poate susține doar din resurse naturale. La fel de adevărată este însă afirmația că Pământul se va sufoca în câteva decenii din cauza invaziei de plastic sub toate formele în mediul în care trăim. Ideologia care predică reîntoarcerea la produse naturale 100% este la fel de periculoasă ca ignorarea efectelor cauzate de otrăvirea cu plastic a planetei. Măsuri urgente și imediate sunt strict necesare.
Numerele sunt dramatice. Producția industrială de masă a materialelor plastice a început abia pe la mijlocul secolului 20. O reclamă celebra publicată în 1955 de revista Life celebra zorii erei ‘Throwaway Living’, în care obiectele de unică folosință aveau să ușureze viețile consumatorilor. Producția de plastic era de 2,3 milioane de tone în 1950, crescuse la 162 de milioane de tone în 1993 și la 448 de milioane de tone în 2015. Industria ambalajelor este cel mai mare consumator dintre sectoarele economiei (161 de milioane de tone în 2015), urmată de construcții (72 de milioane de tone) și textile (65 de milioane de tone). Aproximativ 40% din producția totală a anului 2015 era formată din materiale plastice de unică folosință sau imediat dispozabile, ciclul lor de utilizare încheindu-se uneori la 15 minute de la prima folosire. Problema este că pentru multe dintre aceste materiale, durata de viață poate fi de la 450 de ani în sus. Dacă nu se face ceva activ cu ele majoritatea sfârșesc în mările și oceanele lumii, care au absorbit în ultimii 150 de ani o cantitate de 9,2 miliarde de tone de plastic. O știre difuzată de Euronews săptămâna trecută arată că Marea Mediterană, care are un ciclu aproape complet închis, este unul dintre punctele de poluare marină cele mai periculoase ale planetei, devenind practic o ‘mare de plastic’. Țările care contribuie cel mai mult la poluarea Mediteranei sunt Egipt, Cipru și Franța. Reglementările legate de reciclare sunt diferite și neunitare, în lipsa unor tratate internaționale acceptate și aplicate de toate țările riverane. China este astăzi cel mai mare producător mondial de obiecte din plastic, mai mult de un sfert din producția mondială este ‘made in China’ și majoritatea este destinată exportului.
Soarta deșeurilor de plastic din apele oceanelor este diferită de la caz la caz. Unele pot rezista sute de ani, și astfel pot dăuna direct speciilor vii care trăiesc în oceanul planetar. Altele însă sunt descompuse în fragmente de diferite dimensiuni, multe dintre ele greu de văzut cu ochiul liber sau chiar microscopice. Cercetătorii stației marine a Universității din Plymouth, în sud-vestul Angliei, au inițiat un studiu pentru a înțelege ce se întâmplă cu banalele ambalaje de plastic odată ajunse în apele oceanelor. Rezultatele au fost surprinzătoare și spectaculoase. Lumina soarelui și forța valurilor contribuie la descompunerea ambalajelor în bucățele mici, dar ele intră și în ciclul unor crustacee care le înghit și participă la descompunere. Dintr-o singură pungă de plastic pot rezulta 1,75 de milioane de fragmente de plastic de dimensiuni microscopice. Acestea la rândul lor, pot ajunge în organismele vii marine sau în apa desalinizată, și intră în final în organismul speciei care se află în vârful lanțului alimentar – oamenii! Consecințele asupra sănătății – imediate sau de termen lung – sunt încă necunoscute.
Trebuie luate în considerare și implicațiile ecologice ale unor evoluții tehnologice care nu par, la prima vedere, să aibă un impact direct asupra folosirii materialelor plastice. Să luăm ca exemplu ritmul de introducere și schimbare al telefoanelor mobile. Ciclul mediu de viață al acestora a fost de 3-4 ani, în ultimii 15 ani. Fiecare dintre noi probabil că a schimbat între 5 și 10 asemenea telefoane de la începutul mileniului. Mai știți unde sunt sau cum v-ați debarasat de cele vechi? Revoluția 5G în pragul căreia ne aflăm va duce la scoaterea din folosință și înlocuirea în viitorul deceniu a tuturor telefoanelor mobile și altor tipuri de aparatură aflate astăzi în exploatare, miliarde de aparate care înseamnă încă câteva zeci dacă nu sute de milioane de tone adăugate deșeurilor de plastic. Crearea de modele care să aibă capabilitatea de înlocuire parțială și modulară a unor părți din aparat, ca și încetinirea ritmului de schimbare a generațiilor par a fi imperative logice, dar cine va putea convinge principalii producători din această ramură extrem de competitivă a industriei să adere la ele? Alte soluții ar trebui să plece de la producerea unor materiale plastice care pot fi reciclate cu mai multă ușurință, astfel încât să nu adauge noi cantități munților de deșeuri care se acumulează la suprafață sau în apele și aerul planetei. În timp ce anumite feluri de polietilen (cum sunt cele folosite în sticlele de băuturi răcoritoare, cutii alimentare, ambalajele pentru detergenți, textile) sunt mai ușor reciclabile, altele cum este polistirenul (folosit pentru fabricarea paharelor de plastic, izolatoarelor sau jucăriilor) sunt greu reciclabile. Industrii întregi însă depind de acestea din urmă și fără niște reglementări legale stricte însoțite de stimulări economice, greu de crezut că situația se va schimba radical.
Ce este de făcut? Fiecare cetățean al planetei ar trebui să-și asume un rol în regim de urgență, de la politicienii care ar trebui să lucreze la acorduri și legislație până la fiecare dintre noi cu obiceiurile noastre comerciale și de consum. Producția de plastic trebuie să devină mai biodegradabilă și mai reciclabilă, dar acestea nu sunt panacee universale. În realitate, multe dintre plasticele declarate biodegradabile în anii ’80 se descompun de fapt în particule de microplastic, deși dispar din vedere. Sunt necesare politici naționale și regionale de reciclare. În Europa, de exemplu, Norvegia este campioana reciclării cu 97% din sticlele de plastic întorcându-se în ciclul industrial, în timp ce România are a treia cea mai slabă rată de reciclare din Europa (înaintea doar a Bulgariei și a Estoniei), producând 5,8 milioane de tone de deşeuri pe an, cu o medie de 272 de kilograme pe an pe cap de locuitor şi cu o rată de colectare de doar 82,3%, conform studiului Waste Atlas, publicat de organizaţia D-Waste (o echipa globală de experți specializată în administrarea deșeurilor). Reciclarea are și aspecte politice și macroeconomice mondiale. Cine preia deșeurile, cine și cum le distruge sau reintroduce în circuitul industrial? Până acum 2-3 ani, China și India erau liderii acestor industrii, dar ambele țări au încetat din 2016-2017 să mai ‘importe’ și să recicleze pe teritoriile lor deșeuri de plastic. Ar trebui ca fiecare țară să fie răspunzătoare și să se ocupe de reciclarea a ceea ce produce, dar suntem încă departe de o asemenea fază, astăzi, în epoca războaielor de tarife economice. Și la nivel individual, fiecare dintre noi poate aduce o contribuție, separând deșeurile în recipientele de reciclare unde acestea există, renunțând complet la sacoșele de plastic sau la vesela și tacâmurile de unică folosință, sau folosind paie din materiale naturale pentru băuturile răcoritoare. Pericolul este clar și imediat, și cere acțiuni urgente.