Dintre zilele festive declarate de Organizația Națiunilor Unite și celebrate pe plan internațional, ziua de 22 aprilie poartă unul dintre numele cele mai pompoase – Ziua Internațională a Planetei Pământ. În engleză se numește International Mother Earth Day (Ziua Internațională a Mamei-Pământ), dar traducătorii sunt puși în dificultate de faptul că în limba română Pământul este de gen masculin. Rezoluția adoptată de Adunarea Generală a ONU în 2009 recunoaște că „Pământul și ecosistemele sale sunt casa noastră” și că „este necesar să promovăm armonia cu natura și Pământul”. Retorica fiind dată de-o parte, ziua aceasta este folosită de guverne, ONG-uri și firme private pentru a anunța și promova inițiative legate de conservarea mediului și a planetei. Se vorbește mult, dar ceea ce contează este ce se face.
Data aceasta din calendar a fost aleasă de președintele american Biden și de administrația sa, inaugurată cu trei luni în urmă, pentru a convoca o întâlnire virtuala (‘summit’) a liderilor celor 40 de state avansate economic, deci cu o contribuție semnificativă la calitatea mediului înconjurător, având că temă principală clima. Înainte de toate, trebuie menționat că întâlnirea aceasta are o semnificație politică incontestabilă. La patru ani după ce președintele Donald Trump începuse retragerea SUA din acordul climatic de la Paris, președintele Joe Biden și administrația cooperează din nou cu liderii mondiali în acest domeniu și își asumă angajamente agresive de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră. Procedând astfel, administrația Biden a trimis un mesaj fără echivoc la acest ‘summit’ de două zile despre climă: America s-a întors (și în acest domeniu). A doua mare realizare a conferinței este faptul că ea a reușit să-i aducă în aceeași ‘cameră virtuala’ sau, dacă vreți, pe același ecran de video-conferențiere pe liderii tuturor puterilor economice și politice semnificative ai momentului, inclusiv președinții Putin și Xi, în pofida numeroaselor altor conflicte și crize care îi opun pe aceștia și țările lor restului lumii, în acest moment. Politic, ar fi vorba deci despre un succes. Dar practic? S-au făcut promisiuni și au fost confirmate angajamente precedente. Statele Unite și Canada au promis reducerea, până în 2030, cu 50% a nivelului emisiei gazelor care produc efectele de seră față de 2005, anul semnării acordului de la Paris. Anglia a anunțat un plan și mai agresiv. China a confirmat anul 2060 ca an în care economia chineză ar trebui să atingă pragul neutralității de carbon (adică nivelul emisiilor să nu fie mai mare decât al capacității de captare). Președintele Macron, vorbind în numele Uniunii Europene, a afirmat că este necesară accelerarea planurilor, astfel încât unele obiective planificate pentru 2050 să fie realizate în 2030, de exemplu reducerea emisiilor cu cel puțin 55% față de 2005. Este suficient? Vor fi aceste angajamente respectate?
Despre legătura dintre poluare (în special, cea atmosferică) și schimbările climatice s-au scris și se vor scrie biblioteci întregi. Eliberarea de substanțe chimice poluante în atmosferă are efecte imediate asupra sănătății populației Pământului și efecte pe termen mai lung asupra planetei. Efectele pe termen scurt se traduc în boli, cheltuieli medicale imense și – conform estimărilor revistei National Geographic – șapte milioane de morți premature anual. Pe certificatele de deces, la rubricile ‘cauza morții’ nu este scris ‘poluare’, ci numele a numeroase boli produse direct sau influențate de poluare, cum ar fi cancerul pulmonar, boli pulmonare cronice, infecții respiratorii, cardiopatie ischemică, diabet, boli renale, complicații ale sarcinii și altele. Se apreciază că un sfert din decesele cauzate de COVID-19 au fost și sunt rezultatul unor complicații legate de poluare. Efectul cel mai destructiv este însă cel cauzat de gazele cu efect de seră. Prin captarea căldurii pământului în atmosferă, acestea conduc la temperaturi mai ridicate și la toate caracteristicile schimbărilor climatice: creșterea nivelului mării, fenomene meteorologice extreme, decese legate de căldură și creșterea transmiterii bolilor infecțioase. Principalul vinovat este bioxidul de carbon (CO2). În Statele Unite, el reprezintă 81% din totalul emisiilor. Alte gaze, cum ar fi metanul (11% din total) sau hidroflorocarbonații (HFCs), sunt mult mai poluante, dar sunt și folosite pe o scară mult mai redusă. De la începutul revoluției industriale, cu aproximativ două secole în urmă, economia terestră a devenit o intensă generatoare de bioxid de carbon.
Peter Brannen este un autor american de cărți de știință, care colaborează cu publicații de prestigiu, cum sunt: The Atlantic, The New York Times, The Washington Post și Wired. Cartea sa ‘The Ends of the World: Volcanic Apocalypses, Lethal Oceans, and Our Quest to Understand Earth’s Past Mass Extinctions’ (‘Sfârșiturile lumii: apocalipse vulcanice, oceane ucigătoare, și căutările noastre pentru a înțelege distrugerile în masă din trecutul Pământului’), publicată în 2017, descrie cinci tipuri de scenarii care au dus la schimbări catastrofale ale climei și biosferei terestre. O temă similară este sintetizata și de Lucian Boia în cartea sa ‘Scurtă istorie a dezastrelor naturale’, apărută în 2020, la Editura Humanitas. Peter Brannen și-a dezvoltat ideile într-un recent articol publicat în revista ‘The Atlantic’. Teza sa este că studierea catastrofelor trecutului poate oferi o perspectivă despre ceea ce ne așteaptă în viitor. Articolul examinează date paleoclimatice, înregistrări obiective și măsurabile, cifre care sunt greu de contestat. Călătoria în timp pe care ne-o propune Peter Brannen, pe baza observațiilor și măsurătorilor geologice, se bazează pe corelația directa dintre schimbările de temperatură și cele ale concentrației de bioxid de carbon din aer, măsurabilă în rocile și calotele glaciare provenite din perioadele istoriei geologice a Terrei. Graficele istorice ale temperaturilor medii și concentrației de bioxid de carbon evoluează aproape în paralel. Când concentrația de bioxid de carbon crește, temperatura crește. Când concentrația de bioxid de carbon scade, temperatura scade. O mică parte a corespondenței se datorează relației dintre temperatură și solubilitatea bioxidului de carbon în suprafața oceanelor, dar majoritatea corespondenței este în concordanță cu raportul dintre bioxidul de carbon și climă. Ecuația nu este atât de simplă, alte schimbări sunt implicate în modificările climatice, incluzând vegetația, caracteristicile de relief și întinderea stratului de gheață. Sensul dependenței devine mai clar în momentul în care recurgem la câteva noțiuni învățate la fizică și la chimie. Când lumina soarelui ajunge pe Pământ, suprafața absoarbe o parte din energia luminii și o radiază sub formă de unde infraroșii, pe care le simțim sub formă de căldură. Aceste unde infraroșii călătoresc în atmosferă și vor scăpa înapoi în spațiu dacă ceva nu le împiedică. Oxigenul și azotul (alte gaze din componența atmosferei) nu interferează cu undele infraroșii. Acest lucru se datorează faptului că moleculele gazelor sunt selective în ceea ce privește gama de lungimi de undă cu care interacționează. De exemplu, oxigenul și azotul absorb energie cu lungimi de undă de aproximativ 200 nanometri sau mai puțin, în timp ce energia infraroșie se deplasează la lungimi de undă mai largi (frecvențe mai mici), de la 700 la 1.000.000 de nanometri. Altfel stă situația cu bioxidul de carbon și cu alte gaze cu efect de seră. Bioxidul de carbon, de exemplu, absoarbe energia la lungimi de undă între 2.000 și 15.000 nanometri – un domeniu care se suprapune cu cel al energiei în infraroșu. Pe măsură ce moleculele de bioxid de carbon absorb această energie cu infraroșu, ele vibrează și retransmit energia în infraroșu în toate direcțiile. Aproximativ jumătate din acea energie iese în spațiu și aproximativ jumătate din ea revine pe Pământ sub forma de căldură, contribuind la „efectul de seră”.
Ce ne spune istoria climei terestre? Concentrația de bioxid de carbon în atmosferă este în ziua în care scriu acest articol 416 ppm (părți pe milion). Pentru date actualizate, puteți consulta oricând https://climate.nasa.gov/vital-signs/carbon-dioxide/. Este cel mai înalt nivel din ultimii trei milioane de ani. Omenirea este pe cale de a pune capăt unei perioade de stabilitate climaterică, care durează de 650 de mii de ani, perioadă în care am fost feriți de fenomene extreme și în care au alternat perioadele glaciare cu cele inter-glaciare. Ultima mare perioadă glaciară s-a încheiat cu aproximativ 100 de mii de ani în urmă. Marile migrații ale populațiilor umane au început cu aproximativ 20 de mii de ani în urmă. Nivelul de bioxid de carbon în atmosferă era atunci în jur de 180 ppm. Sunt două probleme în ceea ce facem acum la nivel planetar, adică în injectarea masivă în atmosferă de bioxid de carbon în urma revoluției industriale și accelerării arderii de combustibile din ultimul secol: nivelurile de poluare depășesc cu mult maximele perioadelor interglaciare (care nu treceau de 300 ppm) și evoluția rapidă a temperaturilor nu permite stabilirea echilibrelor termodinamice și, deci, stabilizarea climatică. Rezultatul îl vedem deja: verile sunt din ce în ce mai fierbinți, iernile, mai scurte dar mai aprige, un număr în permanentă creștere de fenomene extreme (uragane, viscole, secetă, tornade), creșterea nivelului oceanului planetar și a temperaturii atmosferice medii. Nivele constante similare de temperaturi și de concentrații de bioxid de carbon în atmosferă au fost înregistrate doar cu milioane de ani în urmă, în perioadele numite pliocen și miocen. Cauzele atunci au fost mega-erupțiile vulcanice produse de mișcările tectonice care au dus la formarea continentelor așa cum le cunoaștem astăzi. Variațiile de nivel ale oceanului planetar au înregistrat în acele vremuri diferențe intre 20 și 50 de metri, iar calotele de gheață polare, care au o contribuție esențială în echilibrul climatic, nu existau. Dacă trecutul este un indicator despre ceea ce ne poate aștepta într-un viitor nu foarte îndepărtat, putem aprecia că schimbările rapide de climă pun în pericol o mare parte dintre speciile care încă mai populează planeta. Pentru specia umană, aerul ar fi încă respirabil, dar viața la temperaturi medii cu 3 grade mai ridicate decât astăzi ar fi posibilă numai în zone restrânse ale planetei.
Există și vesti bune? Răspunsul este afirmativ. O parte dintre motivele de optimism le putem găsi în trecutul apropiat. Măsurile hotărâte, atunci când se bazează pe fundamente științifice și când sunt puse în aplicare în mod sistematic, dau rezultate. Statele Unite au adoptat în 1970, în timpul administrației Nixon, legislația anti-poluare numita ‘Clean Air Act’, care se concentra asupra reducerii procentajelor particulelor din atmosferă care au diametrul de până la 2,5 microni (particule PM2.5). Aplicată riguros, această legislație a avut efecte pozitive spectaculoase. Cu jumătate de secol mai târziu, aerul în Statele Unite este cu 77% mai curat. A dispărut poluarea permanentă vizibilă (‘smog’-ul) din cerul unor orașe ca Los Angeles. Emisiile de gaze ale automobilelor vândute în Statele Unite au fost reduse cu 99%. Cercetătorii estimează că beneficiile acestei legislații acoperă de 40 de ori prețul investițiilor necesitate de aplicarea legii. Statele Unite sunt astăzi un exemplu, cel puțin în ceea ce privește acest tip de poluare, în timp ce pe hărțile mondiale ale poluării zonele critice sunt India și China. În Europa, nivelele cele mai ridicate de poluare a aerului se înregistrează în Polonia, Slovacia și Serbia, influențând și calitatea aerului în toată treimea de vest a României. Este necesară o revizuire a legislațiilor și acordurilor internaționale, în special pentru a stabilii criterii legate de emisiile de bioxid de carbon. Criteriile stabilite de Acordul de la Paris (limitarea creșterii temperaturii medii cu 1,5 grade față de 2005) sunt insuficiente și, posibil, și nerealizabile, în condițiile în care multe țări au întârziat punerea în aplicare a unor programe corespunzătoare sau le-au suspendat pe cele existente din motive politice sau economice. Acțiuni susținute sunt necesare pe plan legislativ și pentru stimularea surselor de energie alternative și a industriilor particulare bazate pe aceste energii. Omenirea mai poate influența în bine evoluția climei terestre. Cooperarea și schimbul de informații sunt esențiale, și nu este timp pentru ezitări anti-globaliste. Ceasul istoric indică aproximativ miezul nopții fără câteva minute.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)