Una dintre cărţile care m-au fascinat în copilărie şi adolescenţă se numea ‘Le Musée imaginaire’ şi era scrisă de André Malraux. Publicată pentru prima dată ca eseu în 1947, a fost dezvoltată şi încorporată în cărţi succesive, ediţia definitivă tradusă în româneşte fiind scrisă în 1965, când intelectualul francez devenise ministrul culturii în guvernele preşedintelui Charles De Gaulle şi primului ministru Georges Pompidou. Perioada de scurt dezgheţ ideologic de la sfârşitul erei Gheorghiu-Dej şi începutul erei Ceauşescu a permis traducerea şi apariţia acestei cărţi, atunci, în România.
sursa imaginii https://neatlyart.wordpress.com/2013/05/30/andre-malraux-chez-lui-maurice-jarnoux-over-the-last/
Pasionat de istoria artei, om cu o viziune sintetică, multi-culturală şi multi-disciplinară, Malraux pleacă de la observaţia că muzeele, aşa cum le cunoaşteam la mijlocul secolului trecut sunt o instituţie recentă, veche de câteva secole, şi specifică mai ales spaţiului cultural european. Relaţia între lucrările de artă şi vizitatorii muzeelor, consumată între zidurile clădirilor, este doar una dintre opţiuni, şi nu neapărat cea mai morală (ţinând cont de istoria multora dintre marile muzee ale lumii) sau cea mai naturală. Muzeele de la mijlocul secolului 20 erau un rezultat al istoriei şi al hazardului, şi creau o relaţie nefirească şi fragilă temporal, bazat pe failibila memorie omenească, între vizitatori şi artă. Progresele tehnice ale epocii sale – şi în acest caz era vorba despre fotografie şi despre difuzarea în masă a publicaţiilor tipărite – permiteau crearea unui alt fel de spaţiu, nelimitat geografic sau istoric, în care culturile şi artifactele lor puteau coexista spaţial şi temporal. Astăzi am numi acest spaţiu ‘virtual’. Malraux l-a numit ‘Muzeul imaginar’. Conceptul este bazat pe o filosofie a artei în care culturile dialoghează în timp şi în spaţiu fără restricţii politice sau geografice, şi în care vizitatorii pot circula liber şi accesa direct imaginile operelor diverse într-un context limitat doar de limitele propriei lor imaginaţii.
sursa imaginii https://www.google.com/culturalinstitute/about/artproject/
Îmi imaginez de multe ori cum ar reacţiona şi mai ales ce utilizări ar găsi personalităţi din istoria artei, culturii, ideilor care au trăit cu multe decenii sau secole în urmă, dacă ar fi confruntaţi cu existenţa şi posibilităţile Internetului. În cazul lui André Malraux acest exerciţiu intelectual este aproape trivial. Cred că Malraux nu ar fi surprins câtuşi de puţin de posibilităţile galeriilor şi muzeelor virtuale care au apărut în anii 90, la început pe format de CD (Apple a fost firma care a făcut pionierat şi în acest domeniu în anul 1992), şi apoi folosind Internet-ul. Nu ar fi surprins căci ele au fost de fapt anticipate de conceptul de muzeu imaginar pe care l-a inventat el. Dacă luăm de exemplu una dintre aplicaţiile cele mai populare – Art Project a lui Google (https://www.google.com/culturalinstitute/about/artproject/) – vom găsi acolo elementele care se aflau şi la fundaţia muzeului (şi cărţilor) lui Malraux: lucrările grupate tematic mai degrabă decât istoric, căutare şi acces imediat independente de locaţie, juxtapunere şi dialog între perioade şi stiluri, textul şi comentariile completând experienţă contemplării imaginii. La acestea se adaugă şi posibilităţile moderne de care sunt convins că Malraux s-ar fi bucurat imens, cum ar fi cea de a accesa instataneu locaţiile muzeelor din diferite părţi ale lumii.
sursa imaginii http://blog.britishmuseum.org/new-virtual-reality-tour-with-oculus/
Aici intervin desigur progresele tehnologice ale ultimelor decenii. ‘Realitatea virtuală’ permite utilizatorului cu acces la Internet o experienţă din ce în ce mai imersiva în vizitarea muzeelor imaginare şi reale. Tehnicile grafice de navigaţie sunt cunoscute de câţiva ani deja, cu ajutorul lor putem să reproducem experienţa vizitelor şi a sălilor de expoziţie din liniştea camerei noastre de lucru de acasă, fără a plăti bilete de avion şi intrare la muzee, rareori contra unei minime taxe de acces. Cei care doresc şi pot investi în echipament suplimentar au sau vor avea şansa să beneficieze de o experienţă virtuală şi mai completă, cum este cea anunţată de cooperarea dintre British Museum din Londra şi firma Oculus. Utilizatorii de acasă sau vizitatorii muzeului vor primi suplimentar experienţei virtuale şi conţinut extins – explicaţii detaliate, simulări ale reconstituirii obiectelor arheologice şi prezentarea lor în contextul istoric din care au fost extrase. Imaginaţi-vă marmorele Atenei sau frizele Sumerului în perspectiva lor istorică, de exemplu.
sursa imaginii https://www.thestar.com/entertainment/visualarts/2012/07/25/testing_toronto_museum_apps_rom_ago_mocca.html
Se schimbă treptat dar vizibil atitudinea muzeelor faţă de folosirea telefoanelor mobile inteligente de către vizitatori. Acum cinci ani erai rugat politicos în multe locuri să închizi telefonul, ba chiar în anumite muzee să-l laşi în păstrare la intrare. Metropolitan Museum din New York a fost unul dintre primele muzee care au renunţat la această practică. Astăzi majoritatea muzeelor pe care le vizitez permit folosirea telefoanelor mobile pentru fotografiere (fără flash, desigur). Mai mult însă, în muzee cum este de exemplu Brooklyn Museum, posibilităţile de localizare ale telefoanelor mobile sunt folosite pentru a ghida parcursul. Detectarea automată a locului în care se află vizitatorul (cu ajutorul tehnologiilor GPS say Bluetooth beaconing) poate activa conţinutul relevant (de exemplu explicaţii ale curatorilor despre tablourile din sala sau de pe peretele respectiv). Un pas mai departe este folosirea sincronizată a localizării şi realităţii extinse (augmented reality). Royal Ontario Museum de exemplu foloseşte aceste tehnologii pentru a adăuga ţesuturi (muşchi şi piele) suprapuse imaginilor scheletelor dinozaurilor din colecţie, spre delectarea şi instruirea vizitatorilor tineri. Un proiect al Universităţii Southern California colectează şi filmează în 3-D mărturii ale supravieţuitorilor Holocaustului pentru a crea holograme interactive, care vor putea răspunde întrebărilor vizitatorilor în curând sau peste mulţi ani, când supravieţuitorii nu vor mai fi în viaţă pentru a depune personal mărturie.
sursa imaginii https://www.littlethings.com/smartphone-museum-truth/
Există oare pericolul căderii în cealaltă extremă – cea în care prezenţa în muzeu este mai mult virtuală decât reală, sau în care atenţia vizitatorilor este concentrată mai mult pe telefoanele mobile decât pe exponate? Fără îndoială că da, însă acest pericol nu trebuie exagerat şi el trebuie pus în balanţă faţă de beneficiile tehnologiei. A circulat acum câteva timp pe Facebook şi alte reţele o fotografie făcută în Rijksmuseum din Amsterdam, reprezentând un grup de copii aparent concentraţi asupra telefoanelor mobile şi ignorând capodopera lui Rembrandt din sala în care se aflau. Va puteţi imagina comentariile atot-ştiutorilor care lamentau influenţa nocivă a telefoanelor inteligente care îndepărtează copiii şi tineretul de artă, etc., etc. În realitate, acest grup de copii departe de a ignora arta din splendidul muzeu în care aveau şansa să se afle, foloseau una dintre aplicaţiile interactive puse la dispoziţie de muzeu în colaborare cu şcoală lor pentru a afla mai multe despre pictor şi arta sa, şi a răspunde unui set de întrebări care aveau scopul de a fixa cunostiintele. Este încă un exemplu al puterii tehnicilor de comunicare moderne şi eficienţei lor de a educa şi de a atrage tinerele generaţii spre cunoaştere şi cultură. Statisticile încep să apară abia acum, dar ele indică faptul că deschiderea pe care muzeele lumii au iniţiat-o în ultimii ani începând de la permisiunea de a fotografia şi până la folosirea tehnicilor de realitate virtuală şi extinsă pentru a îmbogăţi experienţa utilizatorilor nu numai că nu au avut un efect de reducere al numerelor vizitatorilor, ci au contribuit la creşterea acestora. Ce reclamă mai bună (şi gratuită) pentru un muzeu decât recenziile entuziaste ale vizitatorilor pasionaţi însoţite de câteva fotografii? Viziunea lui Andre Malraux capătă contur şi este generalizată, devenim cu toţii vizitatorii unui splendid muzeu imaginar în continuă expansiune.
Articolul a aparut initial in revista culturala http://literaturadeazi.ro/