Vă propun să discutam astăzi despre un caz de studiu. Un personaj carismatic, care știe să vorbească limba poporului, amestecând o baza științifică și referințe dese la Divinitate, care prezintă idei iconoclaste amestecând pragmatismul cu magia. Nu este vorba despre vreun politician al vremurilor noastre. Orice asemănare este, poate, doar o coincidență. Este vorba despre o personalitate a secolului al XVI-lea, considerat de unii savant și de alții, șarlatan, un om care a deschis căi de evoluție a medicinei care sunt urmate și astăzi, dar a cărui principală preocupare și sursă de renume în epocă a fost alchimia. Numele său era Paracelsus.
(sursa imaginii: https://docquity.com/articles/paracelsus-the-alchemist-journey/)
Paracelsus s-a născut cu numele de Theophrastus Philippus Aureolus Bombastus von Hohenheim în satul Einsiedeln, din Elveția, în noiembrie sau decembrie 1493. A fost singurul copil al lui Wilhelm (sau Willem) Bombast von Hohenheim (1457–1534), medic, farmacist și botanist german, și al Elsei Ochsner, care a murit la scurt timp după nașterea lui. Unele surse susțin că mama sa era de origine foarte modestă, servitoare șerbă la castel. Tatăl lui s-a mutat la Villach, în Carinthia (în Austria de astăzi), unde a lucrat ca medic, tratând pelerinii și locuitorii mănăstirii locale. Paracelsus a fost instruit de tatăl său în botanică, medicină, mineralogie, minerit și filozofie naturală. A primit o profundă educație umanistă și teologică de la clericii locali și de la școala abației Sfântul Paul din Lavanttal. La vârsta de 16 ani, a început să studieze medicina la Universitatea din Basel, mutându-se ulterior la Viena. Și-a obținut doctoratul în medicină la Universitatea din Ferrara, în 1515 sau 1516. A practicat la Strasbourg și la Basel, iar prin 1526 a început să conferențieze la Universitatea din Basel.
(sursa imaginii: https://theosophy.wiki/en/Paracelsus)
Ne aflăm în plină perioadă a Reformei, și Paracelsus este un produs al acelei epoci de efervescență intelectuală. Opiniile și scrierile sale l-au adus deseori în conflict cu Biserica Catolică. Deși se pare că nu a abandonat-o niciodată, mulți contemporani și istorici de mai târziu l-au considerat ca fiind luteran. Precum predicile reformate, prelegerile lui Paracelsus la Universitatea din Basel erau ținute în germană, nu în latină. El declara că dorește ca prelegerile sale să fie înțelese și disponibile pentru toată lumea. I-a criticat pe medicii și pe farmaciștii din Basel, creând tulburări politice până la punctul în care viața i-a fost amenințată. Alte acțiuni au fost și mai controversate. Într-o demonstrație a disprețului său pentru medicina convențională, Paracelsus a ars public ediții ale lucrărilor lui Galen și Avicenna. Pe 23 iunie 1527, a ars în piața publică o copie a ‘Canonului de Medicină al lui Avicenna’, considerat un pilon al studiului academic. Era predispus la multe izbucniri de limbaj abuziv, detesta teoriile netestate și ridiculiza pe oricine acorda mai multă importanță titlurilor decât practicii: ‘dacă boala ne pune la încercare, toată splendoarea, titlul, inelul și numele nostru vor fi la fel de utile ca ajutor ca o coadă de cal’. În perioada în care a fost profesor la Universitatea din Basel, el a invitat frizeri-chirurgi (meseriile acestea se contopeau în acele vremuri), alchimiști, farmaciști și alții fără pregătire academică pentru a servi drept exemple ale credinței sale că numai cei care au practicat o artă o cunosc cu adevărat: ‘Pacienții sunt manualul tău, patul bolnavului este camera ta de studii.’ le spunea Paracelsus studenților. A fost comparat cu Martin Luther din cauza actelor sale deschis sfidătoare împotriva autorităților existente în medicină, dar a respins acea comparație, afirmând: ‘Îi las pe Luther să apere ceea ce spune, și eu voi fi responsabil pentru ceea ce spun.’
Rebelul care a ars cărțile altora la Basel a scris el însuși enorm, și operele sale au fost publicate inițial, după moartea sa, în zece volume. Amesteca cunoștințele științifice profunde și experiența practică cu o însemnată doză de demagogie, pe care o recunoaștem în discursurile populiste dintotdeauna. Savantul educat umanist și doctorul în medicină se lăuda cu originile sale modeste și nu se rușina să afirme că învață și de la cerșetori, măcelari sau bărbieri. Vederile sale iconoclaste și vehemența cu care le-a susținut au făcut să fie declarat persona non grata în multe locuri în care a profesat, a conferențiat și a scris tratate de medicină. De la Basel a fost nevoit să plece în Alsacia, la Colmar, apoi la Nürnberg. În ultimul an al vieții a ajuns la Salzburg, unde a murit pe 24 septembrie 1541.
(sursa imaginii: www.amazon.co.uk/Paracelsus-Physician-Alchemical-Symbolizing-Paracelsus/dp/B07D67TJMC)
Care a fost contribuția lui Paracelsus în schimbarea direcției medicinei? Concepțiile timpului își aveau originea în antichitate și susțineau că corpul omenesc este influențat de patru umori, iar bolile sunt rezultatul dezechilibrelor interne dintre aceste umori. Pentru a restaura aceste echilibre, tratamentele includeau sângerări provocate și ingerarea de poțiuni magice. Paracelsus nu a negat complet aceste teorii, dar a susținut că principalele cauze ale dezechilibrelor sunt externe corpului. Erau primii pași pe calea care, cu două sau trei secole mai târziu, avea să ducă la identificarea germenilor (microbi, virusuri) care produc majoritatea bolilor. Inovația sa principală a fost însă prescrierea de tratamente chimice. Sună ca un precursor al farmacologiei și medicinei moderne, dar este în fapt o concepție care își are originea în pseudo-știința alchimiei, al cărei adept era. Amestecând știința cu misticismul, Paracelsus susținea că trei elemente de bază – sarea, sulful și mercurul –, corespunzând diferitelor aspecte ale existenței – stabilitate, combustibilitate, lichiditate –, pot influența echilibrele interioare ale corpului omenesc. Separarea oricăreia dintre acestea de celelalte două ar duce la boală. Pentru a vindeca o boală de o anumită intensitate, trebuie administrată o substanță de natură similară, dar de intensitate opusă. El este considerat și drept părintele toxicologiei, descoperitorul principiului că aceeași substanță, în funcție de doza administrată, poate avea efecte benefice sau poate fi o otravă. De asemenea, Paracelsus este adesea creditat cu reintroducerea opiumului în Europa de Vest, în timpul Renașterii germane. El a lăudat beneficiile opiumului și ale unei pastile pe care a numit-o laudanum, despre care alții au afirmat că ar fi o tinctură de opiu. Paracelsus nu a lăsat o rețetă completă, iar ingredientele cunoscute diferă considerabil de laudanum din secolele XVII-XIX. Paracelsus a inventat, sau cel puțin a numit un fel de dezinfectant și analgezic, opodeldoc, un amestec de săpun în alcool, căruia i s-au adăugat camfor și uneori o serie de esențe de plante, în special pelin. Rețeta lui Paracelsus formează baza pentru majoritatea versiunilor ulterioare de pansamente și unguente folosite pentru tratarea rănilor.
(sursa imaginii: www.filosofiaesoterica.com/paracelsus-and-the-book-of-nature/)
În pofida teoriilor și atitudinilor sale rebele, Paracelsus a fost un om al epocii sale. Atitudinea lui față de știință a fost puternic influențată de credințele sale religioase. El credea că știința și religia sunt inseparabile, iar descoperirile științifice erau mesaje directe de la Dumnezeu. Paracelsus credea, de asemenea, că virtuțile nu sunt naturale, ci supranaturale și existau în Dumnezeu înainte de crearea universului. Din această cauză, când Pământul și Cerurile se vor risipi în cele din urmă, virtuțile tuturor obiectelor naturale vor continua să existe și pur și simplu se vor întoarce la Dumnezeu. Filozofia lui despre adevărata natură a virtuților amintește de ideea lui Aristotel despre locul natural al elementelor. Pentru Paracelsus, scopul științei nu era doar de a afla mai multe despre lumea din jurul nostru, ci și de a căuta semne divine și, eventual, de a înțelege natura lui Dumnezeu. Dacă o persoană care nu crede în Dumnezeu ar deveni medic, el nu ar avea loc în ochii lui Dumnezeu și nu ar reuși în misiunea sa pentru că nu practică în numele său. Paracelsus considera medicina o misiune divină, iar caracterul bun combinat cu devotamentul față de Dumnezeu ca fiind mai important decât competența profesională. El i-a încurajat pe medici să practice ascetismul, auto-îmbunătățirea și umilința împreună cu studiul filozofiei. Informații anecdotice despre viața sa arată că nu de puține ori s-a abătut el însuși de la aceste sfaturi.
(sursa imaginii: www.amazon.com/Hermetic-Alchemical-Writings-Paracelsus-Illustrated/dp/1917076215)
Paracelsus a fost adept al ermetismului, filozofia preferata a alchimiștilor. Aceasta este o tradiție filozofică și religioasă înrădăcinată în învățăturile atribuite lui Hermes Trismegistus, o figură sincretică care combină elemente ale zeului grec Hermes și ale zeului egiptean Thoth. Acest sistem cuprinde o gamă largă de cunoștințe ezoterice, inclusiv aspecte ale alchimiei și astrologiei, și a influențat semnificativ diversele tradiții mistice și oculte de-a lungul istoriei. Credințele sale ermetice erau că boala și sănătatea corpului se bazează pe armonia oamenilor (microcosmos) și a naturii (macrocosmos). Abordarea sa a fost diferită de a predecesorilor lui, folosind această analogie nu în scopul purificării sufletului, ci în cel al regăsirii echilibrului de minerale din corpul lor. De aici concluzia că anumite boli ale corpului sunt vindecabile prin remedii chimice. Ca urmare a acestei idei ermetice de armonie, macrocosmosul universului este reprezentat în fiecare persoană ca un microcosmos. Un exemplu al acestei corespondențe este doctrina semnăturilor folosită pentru a identifica puterile curative ale plantelor. Dacă o plantă arăta ca o parte a corpului, atunci aceasta însemna capacitatea ei de a vindeca această anatomie dată. De exemplu, rădăcina orhideei arată ca un testicul și, prin urmare, poate vindeca orice boală asociată testiculului. Paracelsus a mobilizat teoria microcosmos-macrocosmos pentru a demonstra analogia dintre aspirațiile spre mântuire și sănătate. Deoarece oamenii trebuie să alunge influența spiritelor rele prin moralitate, ei trebuie, de asemenea, să alunge bolile urmând reguli de sănătate și tratamente când este cazul.
Relația dintre microcosmos și macrocosmos avea să revină în forță în secolul XX, odată cu progresele fizicii și ale cosmologiei. Combinația dintre știință și misticism, ca și preocuparea pentru alchimie, erau abordări curente ale științei în secolele Renașterii și chiar și mai târziu. Un secol după Paracelsus, Francis Bacon, filozoful naturii și adeptul metodologiile științifice în cercetarea acesteia, studiase textele alchimice moderne, iar ideile sale despre aplicarea științei aveau rădăcini în ideile renascentiste despre știință și magie, care facilitează dominația umanității asupra naturii. Căutările lui Bacon pentru semnificații ascunse în mituri, fabule și în textele înțelepciunii corespund încercărilor ocultiste și neoplatonice anterioare de a localiza înțelepciunea ascunsă în miturile pre-creștine. Însuși Isaac Newton, după ce a revoluționat fizica, matematica și astronomia, și-a dedicat o mare parte din restul vieții alchimiei, transformării plumbului în aur și căutării pietrei filozofale. El a scris lucrări care explorează cronologia și interpretarea biblică (în special a Apocalipsei) și alchimia. Unele dintre acestea ar putea fi considerate oculte. Lucrările științifice ale lui Newton erau de o importanță personală mai mică pentru el, deoarece el a pus accent pe redescoperirea înțelepciunii antice. În acea perioadă, cei educați au îmbrățișat o viziune asupra lumii diferită de cea a secolelor următoare. Distincțiile între știință, superstiție și pseudoștiință nu erau încă formulate, iar o perspectivă biblică devotat-creștină domina cultura occidentală. Abia începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea și în secolul al XVIII-lea concepțiile raționaliste ale iluminismului aveau să propună o perspectivă nereligioasă, care delimita știință de mistică. Este aceasta delimitare perenă? Nu, dimpotrivă. Atât progresele științei, cât și dialogurile contemporane dintre filozofi și oameni de știință dovedesc că este vorba despre o dezbatere încă deschisă.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)