CHANGE.WORLD: Lilieci, vampiri și mecanismele fricii

Cu aproape trei ani în urmă, când planeta noastră era mult mai mică, am făcut una dintre acele călătorii visate din totdeauna, din care, de obicei, reușim să punem în aplicare într-o viață mult mai puține decât planificăm, în care am vizitat relativ pe îndelete Australia și Noua Zeelandă. Am petrecut cu această ocazie patru zile în Sydney, metropola antipozilor, oraș care este și legat de istoria familiei mele, și care oferă multe repere semnificative, locuri și obiective memorabile. Am avut atunci parte și de o experiență neașteptată și destul de neliniștitoare, care s-a adăugat listei amintirilor de neuitat. Era începutul lui martie, ceea ce înseamnă sfârșitul verii în emisfera sudică. La orele amurgului, pomii din Sydney și mai ales cei din parcurile vaste ale orașului deveneau negri, iar aerul se umplea de țipete care nouă ni se păreau apocaliptice. Erau sute, mii, zeci de mii de lilieci, care stăteau agățați parca în ciorchini de crengile copacilor la sfârșiturile de zi și își luau zborul în stoluri amenințătoare odată cu căderea nopții. În mijlocul peisajului urban al unuia dintre cele mai civilizate orașe ale lumii, la câteva săptămâni după ce intrasem în ritmul bunăvoinței politicoase și nonșalante a vieții în emisfera mai puțin lovită de probleme (cel puțin aparent) a Pământului, trăiam un sentiment de spaimă.

Spaima în natură nu este un fenomen unic și nu este rezervat speciei umane. Animalele se tem și ele, este vorba despre instinctul de conservare, rezultat al evoluției, care le previne în legătură cu pericolele, și care este o trăsătură dobândită, dar și transmisă genetic. Aceste este și subiectul cărții recent apărute ‘The Nature of Fear: Survival Lessons from the Wild’ al cărei autor este Daniel T. Blumstein, profesor la Departamentul de Ecologie și Biologie Evolutivă, precum și profesor la Institutul de Mediu și Durabilitate, la Universitatea California din Los Angeles. ‘The Nature of Fear’ ar putea fi tradus ca ‘natura fricii’, în sensul originii și mecanismelor fricii, dar și ‘Natura fricii’ adică un studiu al fricii ca fundament al comportării animalelor și a oamenilor și ca motivație a acțiunilor acestora în natură și în societate. Blumstein explică argumentat și demonstrează cu exemple faptul că frica acționează ca un catalizator al acțiunilor de legitimă apărare ale animalelor și că mecanismele chimice și electrice, precum și reflexele musculare sunt similare unor categorii vaste de organisme, de la cele mai simple până la cele mai complexe, inclusiv oamenii. De la un prag încolo însă, frica devine un impediment comportamental care dăunează acelorași ființe. În limbaj popular spunem că ‘frica paralizează’.

Ce facem însă când sentimentul de panică cuprinde comunități omenești întregi, sau la extrem, întreaga planetă? În cazul oamenilor, teama este generată de multe ori de ignoranță, dar în ceea ce privește pandemia cu virusul SARS-CoV-2 nu informațiile au lipsit, ci informații complete și exacte. Se știe, de exemplu, că virusul care provoacă COVID-19 este un virus zoonotic, adică un virus care a contaminat oamenii în urma contactului cu animalele. S-a spus, și informația a fost amplificată de mediile de informare, că acest virus este un descendent al unui alt tip de virus al cărui purtători erau liliecii. Ceea ce nu s-a spus, sau dacă s-a spus a fost ignorat de multă lume, este că doar strămoșii acestor viruși, cu multe generații în urmă, erau purtați de lilieci, că între timp au fost preluați de alte animale în lanțurile de contaminare, că au suferit mutații, iar contaminarea cu ceea ce numim popular Corona a avut ca intermediari alte animale. În fapt, nicio analiză efectuată în ultimul an, și au fost făcute multe, nu a indicat că liliecii ar fi purtători ai vreunui virus care infectează oamenii. Asta n-a împiedicat comunități întregi și chiar și autorități din țări aflate în zone diferite ale lumii, cum ar fi Indonezia, Ruanda sau Cuba, să declare liliecii ca potențiale surse de contaminare și să-i neutralizeze până la exterminare sistematică.

De ce liliecii? Frica față de aceste animale sau imaginea negativă pe care și-au câștigat-o în mod nejustificat datează din culturile antichității. Ei apar deja într-o conotație sumbră în ‘Odiseea’ lui Homer, unde sufletele convocate de Hermes ‘scârțâie ca niște lilieci’, în timp ce în ‘Pasările’ lui Aristofan liliacul se întorcea din iad pentru a suge sângele muritorilor. În Vechiul Testament, liliecii sunt definiți ca animale impure. Teologii creștinismului timpuriu (Basil din Caesarea de exemplu) amplifică imaginea negativă și asociază liliecii cu demonii. În ‘Divina Comedie’, Dante îl descrie pe Satan ca având șase aripi ‘ca ale unui liliac’ dar mult mai mari, de dimensiunile pânzelor de corăbii. Reprezentările picturale abundă în Renaștere, de la fresca ‘Triumful morții’ pictată de Buonamico Buffalmacco, între 1336 și 1341, care se afla la Pisa și până la ilustrațiile tratatelor alchimiștilor.

Asimilarea negativă a liliecilor cu întunericul și cu forțele răului a fost fără îndoială amplificată de asocierea liliecilor cu vampirii. Trebuie observat că acest fenomen cultural foarte răspândit astăzi este relativ nou, el avându-și originea în informațiile care încep să circule în secolul 16, în perioada marilor descoperiri geografice, despre specii necunoscute până atunci de lilieci, trăitoare în America de Sud și în Extremul Orient, care ar fi supt sânge uman. Acestea erau diferite de relativ inofensivele varietăți de ‘vespertilionidae‘ din Europa, mai mici ca dimensiuni și hrănindu-se mai ales cu insecte. Carl Linnaeus avea să amplifice componenta de ‘fake news’, incluzând în cataloagele sale celebre ‘liliecii vampiri’ pe care, de altfel, îi confunda cu o specie descoperita în Malaezia (Pteropus vampyrus) care în realitate se hrănea cu fructe. Charles Darwin avea să corecteze și această eroare istorică a naturaliștilor care l-au precedat, descoperind, observând și descriind un adevărat liliac vampir (Desmodus rotundus) care se hrănea într-adevăr cu sânge. Este drept, nu era sânge omenesc, dar era prea târziu. Cultura populară adoptase deja stereotipul. Somnul rațiunii lui Goya este populat de lilieci vampiri. Alexandre Dumas scria în 1851 piesa ‘Le Vampire’, iar în 1863 William Kingston asocia în povestirea ‘The Vampire’ caracteristicile prădătorilor nocturni cu trăsăturile feminine. Celebritatea universală a vampirilor este legată de Transilvania după ce Bram Stoker publica în 1897 romanul ‘Dracula’, bazat pe interpretarea unor surse folclorice ajunse în spațiul vorbitor de engleză datorita antologiilor transilvănene ale scriitoarei scoțiene Jane Emily Gerard și a eseului ei „Transylvania Superstitions”, publicat în 1885. Dramaturgia română însă adoptase deja termenul, vampirul (cf. Tipătescu) sau bampirul (cf. Pristanda) apărând în replicile care deschid ‘O scrisoare pierdută’, piesa a cărei premieră avusese loc în noiembrie 1884.

După cum am văzut, frica de lilieci este o combinație între frica transmisă genetic și cea dobândită cultural. În definitiv, foarte puțini dintre noi au avut experiențe directe cu lilieci, și acestea nu au fost neapărat negative. Pe de alta parte, asocierea cu vampirii este suficientă pentru a fi creat sub-genuri literare și cinematografice ale domeniului ‘horror’. Când m-au speriat stolurile de mii de lilieci care înnegreau copacii din Sydney și mai ales țipetele acestora, nu mă gândisem deloc la filmele cu Dracula, ci răspundeam mai degrabă unor temeri dobândite fără știrea mea. De multe ori, ne sperie simbolurile, în alte cazuri fenomene pe care nu le percepem sau care contrazic direct percepția imediată. Este cazul orientării nocturne a liliecilor, a viziunii lor de noapte care a fost observată din vechime, dar și-a găsit doar recent o explicație, legată și de undele sonore emise de aceștia, unele în gama sensibilă oamenilor, altele în afara acesteia. Generalizând, pericolele legate de pandemii sunt cauzate de virusuri ale căror dimensiuni sunt mult sub limita vizuală, și a căror structură a fost doar recent descoperită și explicată. Majoritatea dintre noi nu aveam habar de aceste detalii la începutul lui 2020 și probabil că nu ne-ar fi interesat vreodată dacă nu lovea pandemia. Cei care am înțeles măcar o parte dintre mecanismele bolii avem șanse mai bune de a ne confrunta cu ea. Sursele fricii se află în necunoaștere și aceasta este amplificată de dezinformație. Pandemia informatică este la fel de periculoasă ca și cea produsă de virusuri, și împotriva ei lupta se duce nu cu vaccinuri și cu tratamente medicale, ci prin cunoaștere, explicații, informații exacte.

(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)