Scriu acest articol pe un laptop care are o tastatură bilingvă (engleză și ebraică), folosind aranjamentul QWERTY al literelor latine (de fapt, ale alfabetului englez). Dacă laptopul meu ar fi fost fabricat în spațiul francofon, aș folosi probabil varianta AZERTY, iar în spațiul germanofon varianta QWERTZ. Acestea sunt însă derivate locale ale aceluiași standard. Editorul meu (mă refer desigur la software) folosește combinația Ctrl+X pentru a șterge porțiuni marcate de text, Ctrl+C pentru a le copia și Ctrl+V pentru a le reproduce (‘paste’). Care este originea acestor combinații folosite astăzi pe miliarde de calculatoare, terminale de comunicații, telefoane inteligente și alte aparate care utilizează sau emulează tastaturi? Și de ce tocmai aceste aranjamente, și nu altele, poate mai firești și chiar mai eficiente?
Originile aranjamentului QWERTY sunt încă înconjurate de o anumită doză de mister. Sunt cunoscuți inventatorii, problemele cu care s-au confruntat, dar nu și criteriile exacte care i-au ghidat în alegerea soluției. Principalul inventator de al cărui nume este legată tastatura QWERTY, ca una dintre componentele principale ale primelor modele de mașini de scris comerciale americane, este Christopher Latham Scholes (1819 – 1890). În 1866, era editorul unui ziar în statul american Milwaukee și căuta modalități de a face mai eficient procesul editorial și de producție al ziarului. Partenerii săi erau tipograful Samuel W. Soule și avocatul și inventatorul amator Carlos Glidden. Mașinile mecanice de scris nu erau chiar o noutate. Primul prototip cunoscut este cel al englezului Henry Mill din 1714, și încercările se multiplicaseră, mai ales în Lumea Nouă, unde publicarea ziarelor locale și naționale devenise o industrie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Problemele care îl preocupau pe Scholes erau practice. Noile mașini trebuiau să-și acopere costurile, să depășească în eficiență scrisul de mână și să evite blocajele, în așa fel încât să devină instrumente aflate la îndemâna tuturor. Primul brevet al celor trei a fost înregistrat în 1868, dar tastatura avea un aranjament alfabetic, iar tastele aveau o formă asemănătoare clapelor de pian. Cel care a contribuit la transformarea tastelor în clape independente a fost un alt inventator, Matthias Schwalback, care a patentat sistemul împreună cu Scholes prin anii 1870-71.
Prima versiune apropiată de QWERTY (de fapt QWE.TY) datează din 1872 și i se datorează lui Scholes și lui James Densmore, un alt inventator, cu un simț de business foarte avansat. Motivele pentru care au ajuns la această soluție nu sunt însă nici până astăzi complet elucidate. Se poate spune că inventatorii mașinii de scris au luat cu ei în morminte secretele deciziilor legate de așezarea literelor pe tastaturi. Nu există nicio probă materială, cererile de brevete nu includ explicații în introduceri, și nu au rămas nici notițe sau mărturii directe. Este un câmp fertil pentru presupuneri și teorii speculative, iar asta este exact ceea ce fac istoricii științei și tehnologiei de un secol și jumătate încoace. Printre ei i-aș menționa pe Charles Weller și a sa ‘The Early History of the Typewriter’, publicată în 1918, și Richard N. Current care, în 1954, a publicat ‘The Typewriter and the Men Who Made it’. Dintre contribuțiile mai recente merită menționată cea din anul 2011, a cercetătorilor de la Universitatea din Kyoto, Japonia. Aceștia din urmă au lansat teoria conform căreia optimizarea ar fi luat în considerare eficiența operatorilor de telegraf, care trebuiau să transcrie mesaje care soseau în cod Morse. Pe cât de interesantă este aceasta teorie, ea nu este confirmată de niciun document istoric. Ceea ce este mai plauzibil este că Scholes și colegii sai au încercat să disperseze combinațiile foarte frecvente de litere în limba engleza pentru a evita blocajul mecanic rezultat din apăsarea simultană a două taste vecine. Ar fi jucat un rol și experiența de tipografi a inventatorilor, care ar fi înlesnit utilizarea de tastaturi similare și pentru culegerea literelor în tipografie, mecanizând unul dintre procesele cele mai laborioase din fluxul operațional al tipografiilor.
Sigur este că în 1874 aranjamentul era aproape stabil, iar licența a fost vândută lui Eliphalet Remington și firmei sale, producătorii celebrelor linii de mașini de scris Remington, care au dominat piața vreme de mai bine de un secol. ‘Standardul Remington Numărul 2’, publicat în 1978, este aproape identic cu aranjamentul de astăzi, cu două excepții: tastele M și ;, respectiv C și X, care au fost inversate mai târziu. Teleprinterele distribuite pe piață după 1928, de compania Teletype Corporation, au preluat aranjamentul mașinilor de scris și, începând cu anii 1950-60, acestea au fost folosite ca dispozitive de introducere de date în calculatoarele numerice. Modelul IBM-610 a fost primul care a modificat o mașină de scris electrică pentru introducerea datelor în calculatoare mainframe care puteau uneori fi localizate la distanță. Teletype Corporation a introdus în anii ‘60 codificarea standard (ASCII) a caracterelor, ceea ce a permis interoperabilitatea cu modele diferite de calculatoare. Folosirea sistemului QWERTY a părut firească și pentru calculatoarele personale, fiind deja considerată standard. Este important de subliniat că era (și este încă) vorba despre un standard de facto, și nu despre unul oficial. Adaptările naționale cu caractere speciale s-au răspândit odată cu dezvoltarea diferitelor piețe de calculatoare și aplicații. Cea mai recentă actualizare a standardului românesc de tastatură (incluzând diacriticele) datează din 2004. Au apărut și tastaturile bilingve, iar aplicațiile software și telefonia mobilă fac din folosirea variantelor lingvistice operații la îndemâna tuturor.
Cu toate că este aproape universal adoptat, aranjamentul QWERTY are criticii săi și chiar și competitori. Una dintre cei mai cunoscute alternative este sistemul Dvorak, inventat și patentat în 1936 de psihologul american August Dvorak (1895-1974), alături de cumnatul său William Dealey. Adepții săi îl consideră o alternativă mai rapidă și mai ergonomică aranjamentului QWERTY. Ei susțin că aranjamentul Dvorak necesită mai puțină mișcare a degetelor și, ca rezultat, reduce erorile, crește viteza de tastare, reduce leziunile de efort repetitive și este pur și simplu mai confortabil decât QWERTY. Tabăra cealaltă însă susține că diferențele, când există, sunt minore și nu justifică costul uriaș al unei schimbări.
Dacă am ajuns deja în lumea calculatoarelor personale, a laptopurilor și a tabletelor, cei care le folosim ca instrumente de lucru sau pentru editarea corespondenței personale, probabil că ștergem și copiem zilnic porțiuni din text folosind tasta Ctrl în ecosistemul Windows și cmd în cel al lui Apple, împreună cu una dintre literele Z, X, C, V. Povestea comenzilor rapide (‘shortcuts’) Ctrl+Z, Ctrl+X, Ctrl+C și Ctrl+V pentru anulare, tăiere, copiere și inserare datează de la începutul anilor 1980. Originea acestor comenzi rapide se află pe computerul Apple Lisa, lansat în 1983. Lisa a fost un precursor al Macintosh-ului și al primului computer Apple care era dotat cu ‘mouse’. Combinațiile inițiale foloseau o tastă specială ‘Apple’ care în timp a fost înlocuită cu ‘cmd’ în ecosistemul MacOS. Tasta Apple+Z a servit inițial atât ca tastă Anulare, cât și ca tastă Reface (Revenire), în loc de comanda de anulare în mai mulți pași pe care o cunoaștem astăzi. Aceste taste sunt la îndemână pe o tastatură QWERTY, deoarece sunt situate în colțul din stânga jos al tastaturii, lângă tastele ‘meta’, cum ar fi Apple (pe Lisa), cmd (pe Mac) și Ctrl (pe Windows). Deci, dacă utilizați mouse-ul unui computer cu mâna dreaptă, puteți declanșa rapid aceste funcții utilizate frecvent cu mâna stângă. Microsoft a cumpărat licența de utilizare a comenzilor rapide pentru Windows, dar a introdus-o abia în Windows 3.1, preferând până atunci folosirea unor combinații inventate de ei (de exemplu Shift-Delete în loc de Ctrl-X), care mai pot fi utilizate și astăzi. Majoritatea utilizatorilor însă au trecut deja la utilizarea combinațiilor universal cunoscute.
Dar ‘Ctrl-Alt-Del’ – celebra combinație de taste care permite repornirea unui calculator care rulează un sistem de operare Windows sau din familia acestuia, atunci când nimic altceva nu mai poate ajuta? Care este istoria sa? Ei bine, ca și în cazul altor precedente celebre, este vorba despre o funcție care nu era destinată utilizatorilor și care ar fi trebuit să rămână ‘secretă’, accesibilă doar pentru tehnicieni și pentru cei care scriu programe și proiectează produse. Pe inventatorul acestei combinații îl cheamă David Bradley, are acum peste 70 de ani și făcea parte din echipa care proiecta primele calculatoare personale (PC) ale lui IBM. Combinația fusese creată la origine deoarece Bradley și ceilalți 11 ingineri care construiau primul IBM-PC aveau nevoie de o modalitate mai rapidă de a reporni calculatorul atunci când codul lor îl bloca din cauza ‘bug’-urilor. Îl deconectaseră și îl reconectaseră de mii de ori – o altă metodă verificată, dar lentă, cunoscută oricărui utilizator de PC până astăzi. Bradley a venit cu o altă soluție: combinația Ctrl+Alt+Del care declanșa un proces de reboot. Tastele fiind depărtate, această gimnastică cu degetele, concepută intenționat pentru a nu șterge niciodată munca utilă printr-o greșeală accidentală, este acum universală. Bradley nu și-a imaginat însă niciodată că ‘scurtătura’ va fi folosită de cineva din afara propriei sale echipe, cu atât mai puțin că va deveni un standard de facto în industrie și un fenomen cultural, o operație de rutină utilizată zilnic de sute de milioane de utilizatori. Aviz programatorilor de azi și de mâine: funcțiile ‘secrete’, ca și orice altă secvență de cod rapid riscă întotdeauna să fie descoperite și utilizate. La bine și la rău.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)