‘Fake news is in the news’. Ce să-i faci, în limba engleză sună mai bine, în românește avem nevoie de un număr dublu de cuvinte. Dezinformarea se află pe prima pagină a știrilor în vremurile noastre. Mai rău, dezinformarea și informația, știrile și propaganda ne bombardează permanent, se amestecă, se combat unele pe altele, se confundă. Citesc pe paginile grupurilor sau pe ‘pereții’ prietenilor mei de pe rețelele sociale (și mulți dintre ei îmi sunt chiar prieteni) postări, unele preluate, altele prelucrând ceea ce au primit la rândul lor, care mie îmi par imediat măsluiri evidente, amestecuri de sferturi de adevăr cu informații false, exagerate, deformate. Uneori, parodiile sunt luate în serios, alteori, textele însele se vor serioase, dar ca informație nu valorează mai mult decât parodiile. Îmi vine să strig – rareori o și fac – ‘cum de nu vă dați seama că este vorba despre propagandă, despre fake news?’. Fenomenul este desigur amplificat de revoluția internetică și de uriașa influență pe care rețelele sociale au căpătat-o în ultimul deceniu, ca sursă preferată de informare și schimb de opinii, dar este departe de a fi ceva nou. Dezinformarea, manipulările, ‘fake news’ au o istorie aproape la fel de îndelungată ca istoria însăși.
Cazuri de ‘fake news’ sunt înregistrate de istoria scrisă încă din Orientul Mijlociu al Vechiului Testament și din Grecia Antică, dar cel mai celebru caz al antichității, care a intrat și în cultura populară cu ajutorul lui Shakespeare, Elizabeth Taylor și Richard Burton, este cel al calomnierii lui Antoniu și Cleopatra. Ne aflăm în anul 33 î.e.n., la sfârșitul Republicii romane, în perioada celui de-al doilea triumvirat. Alianța dintre Octavian, puternicul moștenitor al lui Iulius Cezar, și mâna sa dreapta, Marcus Antonius (Antoniu), se destrămase. Antoniu își stabilise cartierul general în Imperiul Roman de Est și se aliase cu fascinanta regină a Egiptului. Între timp, principalul său rival, tânărul Octavian (devenit ulterior împăratul Augustus), era la Roma încercând să influențeze Senatul și pe cetățenii orașului. Avea să se dovedească un maestru al propagandei punând mâna pe un document despre care susținea că ar fi testamentul lui Antoniu și care părea să confirme că acesta intenționa să lase copiilor săi cu Cleopatra moștenirea care includea bucăți mari de teritoriu roman din estul Mediteranei. Conform relatărilor lui Plutarh, Octavian a citit acest document în plenul Senatului și l-a distribuit pe scară largă, cerând Senatului să emită un decret care a fost postat pe forum și trimis în întregul imperiu prin mesageri. În acest fel, Octavian i-a convins pe cetățenii Romei – inclusiv pe mulți dintre aliații lui Antoniu în Senat – că acesta își pierduse capul datorită legăturii cu Cleopatra. Rezultatul a fost ralierea multor forțe în sprijinul expediției care avea să-l învingă pe Antoniu, dar nu mai puțin important, a opiniei publice în contemporaneitatea lor și chiar și a judecății istoriei.
Hai să examinăm câteva exemple istorice de ‘fake news’, care sunt legate de teme și descoperiri științifice. Să facem un salt în timp de vreo 1900 de ani. Suntem în Statele Unite, în 1835. Ziarul New York Sun începe la 21 august publicarea unei serii de articole senzaționale anunțând descoperirea existenței vieții pe Lună. Pentru a întări credibilitatea relatărilor, ziarul îl citează pe Sir John Herschel, personalitate reală și celebră în epocă, savant britanic (1792 – 1871), spirit enciclopedic, astronom, matematician, chimist, botanist, fotograf și inventator printre altele al procedeului de tipărire și multiplicare al desenelor tehnice numit ‘blueprint’. Articolele erau frumos ilustrate, permițând cititorilor să admire formele de viață fantastice și bizare care populau Luna, printre care voluptoase sirene zburătoare cu aripi de lilieci, vizibile de pe Terra cu ajutorul unui aparat numit ‘magnificator cu hidro-oxigen’, inventat, desigur, scria ziarul, de Herschel. După ce articolele și-au făcut efectul și au dus la o creștere semnificativă a numărului de abonamente la ziar, redacția a publicat în septembrie o mică notiță în care se scuza și recunoștea că reportajele fuseseră ‘fake news’. Legile care pedepsesc asemenea fapte de dezinformare nu sunt mult mai aspre nici astăzi în majoritatea țărilor, cu excepția cazurilor de defăimare a persoanelor.
Printre știrile (false sau nu) care se bucură de cel mai mult succes se află cele care prevestesc sfârșitul lumii. Pregătirea terenului o fac cărțile sfinte ale majorității religiilor care includ predicții apocaliptice, ceea ce face ca tema să fie familiară unei mari părți din populația planetei. Rămâne ca autorii știrilor să mai adauge ceva semne prevestitoare și o dată anume, și succesul publicării sau postării este asigurat. Dacă argumentele sunt ambalate științific, cu atât mai bine. În anul care a urmat sfârșitului primului război mondial, o asemenea predicție avea asigurat terenul psihologic, și când la ea s-au adăugat o serie de argumente raționale, rezultatul a fost că o mare parte din cetățenii americani s-au așteptat ca sfârșitul lumii să aibă loc la 17 decembrie 1919. Autorul predicțiilor era Albert Porta, un profesor de origine italiană, care avea ca principală sursă de inspirație datele furnizate de societatea astronomică americană și anuarul biroului meteorologic federal. Teoria sa era că erupțiile și petele solare influențează evenimentele climatice și de altă natură care se petrec pe Pământ, iar la data respectivă, șapte dintre planetele cunoscute aveau să se afle de aceeași parte a Soarelui, ceea ce avea să producă erupții solare de o intensitate unică, și de aici catastrofe climatice apocaliptice pe Pământ. Teoria era deja contestată de o parte din comunitatea științifică, și s-a dovedit a fi falsă (cu excepția perturbațiilor electromagnetice, dar nu de scară apocaliptică), dar campania lui Porta a câștigat de partea ei o mare parte din presa americană și internațională, inclusiv publicații cu reputație, cum era (și mai este) revista ‘Popular Science’. Vocile savanților nu se puteau măsura cu amplitudinea zgomotului creat de presa de senzație. După cum ați aflat între timp, sfârșitul lumii nu a avut loc în 1919. 17 decembrie a fost doar o frumoasă zi de iarnă timpurie în toată America de Nord. Porta a dat și el o mică dezmințire, și a încercat să-și justifice ‘științific’ eșecul, dar credibilitatea să era deja compromisă. Singura realizare adevărată este faptul că sociologul Charles Cooley a analizat în detalii acest caz și l-a folosit în studiile sale despre teoria grupurilor sociale, explicând pentru prima dată cum se formează comunitățile de opinii și de ‘nervozitate socială’, prin recircularea acelorași informații între publicații și cititori cu interese și opinii asemănătoare.
Una dintre cele mai faimoase și mai spectaculoase dezinformări din istorie a avut un scop de divertisment, dar efectele au fost neașteptate. Era sfârșitul perioadei interbelice, care pentru o mare parte din lume a fost numită ‘Zilele Radioului’, când aparatele de radio adunau în jurul lor familiile pentru a asculta știri, concerte, teatru radiofonic. La 30 octombrie 1938, studiourile CBS au transmis la ora 8 seara o emisiune specială de Halloween care a durat 62 de minute. Deși anunțată din vreme ca fiind o ficțiune radiofonică, bazată pe romanul ‘Războiul lumilor’ a lui H. G. Wells, adaptarea, care suna ca o transmisie în direct a unor evenimente care se petreceau în timp real în nord-estul Statelor Unite, a fost atât de realistă, încât mulți dintre ascultătorii aflați în casele lor sau pe șosele în automobile au crezut că este vorba despre relatarea unor știri adevărate. Centrala telefonică a postului de radio a fost copleșită de telefoanele ascultătorilor îngrijorați, care doreau să verifice autenticitatea evenimentelor. Secretul reușitei acestei neintenționate transmisii în masă de ‘fake news’ rezidă desigur în talentul regizorului Orson Welles, dar și în faptul că o parte însemnată din publicul american accepta existența extratereștrilor și intențiile lor malefice și, de asemenea, în atmosfera de tensiune generată de apropierea celui de-al doilea război mondial.
Să ne întoarcem însă la politică. Primul război mondial a schimbat multe în felul în care se desfășoară conflictele majore la suprafața planetei. Printre alte ‘invenții’ care mai bine nu ar fi fost inventate se află și înregimentarea propagandei bazată pe zvonuri false, înscenări, demonizarea și dezumanizarea inamicilor în slujba cauzelor naționale sau a alianțelor. Au fost create secții speciale în serviciile de informații ale armatelor, au fost cooptate organele de presă, a fost instaurată cenzură militară. Practica a fost generalizată, și a continuat și în timp de pace și s-a amplificat în al doilea război mondial. Unul dintre cazurile celebre de ‘fake news’ din primul război mondial a fost cel al pretinsei ‘fabrici de cadavre’ pe care germanii ar fi creat-o pentru a produce grăsimea care devenise o marfă rară în teritoriile ocupate de Puterile Centrale. Câțiva ani după război s-a dezvăluit faptul că era vorba despre ‘fake news’ create de serviciul britanic MI-7. Impactul neașteptat a fost că în al doilea război mondial, când fabricile de cadavre au devenit realitate în teritoriile ocupate de Germania nazistă, precedentul acestui caz a fost folosit pentru a minimiza știrile despre Holocaust și lagărele de exterminare. A fost unul dintre pretextele datorită cărora nici lagărele morții și nici căile de acces spre ele nu au fost niciodată bombardate de către aviațiile aliaților.
Războaiele propagandistice bazate pe ‘fake news’ continuă, se diversifică și iau forme din ce în ce mai subtile în era Internetului și a rețelelor sociale. Verificarea surselor și a autenticității știrilor, înainte de a le lua în considerare, dezbate și transmite mai departe, trebuie să devină unul dintre obiceiurile noii normalități internetice, că să parafrazăm un termen care începe să între în vocabularul curent. Accesul liber (acolo unde este liber), rapid, universal permite nu numai citirea cu ușurință a conținutului, ci și verificarea acestora. Toți cei care suntem legați la Internet devenim actori și participanți în această complexă arenă a schimbului de informații. Să încercăm să devenim actori și participanți inteligenți și integri.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)