Albert Einstein a introdus și generalizat conceptul de relativitate în fizică. El însuși și filosofii care au dezbătut și interpretat teoriile sale au aplicat relativitatea altor diferite domenii ale gândirii și cunoașterii. În opinia mea, dezbaterea nu este nicăieri mai actuală și cu implicații profunde decât în cel al istoriei și – derivat de aici – al științelor politice. De aceea mi s-a părut extrem de interesant să aduc în discuție în rubrica CHANGE.WORLD contribuțiile și publicațiile istoricului Rob Boddice, căruia publicistul Gal Beckerman i-a dedicat un eseu în numărul 1/2026 al publicației ‘The Atlantic’.
(sursa imaginii: robboddice.com/2021/02/about-me.html)
Rob Boddice s-a născut în 1977, în apropierea orașului industrial Burton upon Trent, dintr-o zonă minieră din centrul Angliei. Pe pagina sa Web se definește ca scriitor, istoric, alergător (peste 3 000 km anual, inclusiv 6 curse de maraton în palmares), muzician (îi place să fie fotografiat cântând la chitară) și călător. Își împarte timpul între Montreal în Canada și Tampere în Finlanda. Este autorul sau editorul a 15 cărți de non-ficțiune istorică, precum și a zeci de articole, capitole de carte și recenzii. Lucrările sale au fost traduse în 12 limbi. De asemenea, a scris eseuri populare pentru revistele Aeon, History Today și Psychology Today. Domeniul de expertiză și l-a creat în mare parte el însuși. Este cunoscut în principal ca istoric al emoțiilor, experienței, științei și medicinei, cu un interes special pentru istoria bioculturală a ființei umane. Este, de asemenea, expert în studiile durerii, istoria experimentelor medicale și implicarea interdisciplinară. Format ca istoric britanic modern, și-a extins domeniul de activitate de la antichitate până în prezent, tinzând geografic spre o acoperire globală. Londra anilor 1880 este însă locul și timpul în care se simte cel mai confortabil.
(sursa imaginii: https://beyondthestates.com/schools/university-of-tampere/)
Boddice este unul dintre liderii Centrului de Excelență în Istoria Experiențelor, cunoscut sub prescurtarea HEX, fondat în 2019 și găzduit de Universitatea Tampere, din Finlanda. El a încercat să orienteze acest domeniu de studiu al istoriei spre o direcție radicală. Emoții și simțuri se referă la o abordare a istoriei concentrată mai puțin pe faptele trecutului și mai mult pe trăirile oamenilor din diferite perioade, cum ar fi mirosurile unui oraș din secolul al XIX-lea, plin de mii de cai, sau sentimentele de durere exprimate în scrisorile văduvelor din timpul Primului Război Mondial. Boddice este interesat de o metodologie mai profundă, mai vastă, care cuprinde tot ce ține de modul în care este percepută realitatea, îmbinând emoțiile și simțurile într-un concept pe care l-am putea exprima prin cuvântul „experiență”. Teoriile sale nuanțează și poate chiar intră în polemică cu teorii standard din psihologie. În anii 1960-70, psihologul american Paul Ekman (1934 – 2025) identificase șase sentimente („feelings”) care ar fi codate în orice ființă omenească: fericire, tristețe, teamă, furie, surpriză și dezgust. Dacă veți căuta emojiurile (pictogramele) folosite de mesagerii sau rețele sociale pentru a exprima reacții la mesaje sau postări, veți găsi exact 5-6 asemenea răspunsuri ‘standard’. Imaginea pe care o propune Boddice este mult mai nuanțată, diferită de la om la om, de la cultură la cultură, de la o perioadă istorică la alta. Perspectiva pe care o propune este multilaterală și multidisciplinară, ceea ce se reflectă și în structura echipelor de cercetare și a profilurilor colaboratorilor institutului. Doar o minoritate dintre ei sunt istorici cu diplomă, printre ceilalți numărându-se biologi, psihologi, medici, critici de artă, fizicieni, teologi și experți în genetică. Munca de coordonare și sinteză a istoricului emoțiilor și sentimentelor seamănă mai degrabă cu truda unui mare romancier care scrie o frescă despre o perioadă trecută sau contemporană lui, cercetând, descoperind, imaginând, îmbinând și sintetizând fațetele multiple ale personajelor și vremurilor în care acestea trăiesc.
(sursa imaginii: open.ac.uk/blogs/news/arts-social-sciences/classics/from-the-iliad-to-circe-cultures-enduring-fascination-with-the-myths-of-troy/)
Istoricul englez este autorul a două cărți în care dezvoltă fundamentele teoriilor sale și pune bazele unei noi discipline a studiilor istorice: Istoria emoțiilor, apărută în 2017, și Istoria sentimentelor, apărută în 2019. Ceea de-a doua carte analizează unul dintre sentimentele exprimate în cuvântul cu care începe Iliada – una dintre cele mai vechi și mai fundamentale cărți ale culturii clasice europene:
„Mânia, zeiță, cântă-mi a lui Peleu fiu, Ahile!”
Primul cuvânt al poemului în versiunea originală, precum și în traducerea românească a lui Dan Slușanschi exprimă un sentiment omenesc aparent ‘universal’ – mênin / mânia. Dar era oare sentimentul experimentat de Ahile la moartea prietenului său Patrocle același cu sentimentul pe care astăzi îl definim ca mânie? Era vorba despre o furie calculată și bine stăpânită sau despre o dezlănțuire violentă de proporții epopeice? Desigur, Platon și Aristotel se refereau în operele lor care au supraviețuit timpurilor la sentimente cum ar fi mânia sau frica, dar nu trebuie să presupunem că aceste noțiuni sunt similare cu ceea ce simte un om din contemporaneitatea noastră.
(sursa imaginii: open.ac.uk/blogs/news/arts-social-sciences/classics/from-the-iliad-to-circe-cultures-enduring-fascination-with-the-myths-of-troy/)
Una dintre colaboratoarele lui Rob Boddeye se numește Piroska Nagy, e născută în Ungaria și e expertă în istoria medievală. Tema lucrării sale de doctorat a fost plânsul. Nagy a studiat semnificațiile acestui gest aproape exclusiv uman în istoria ultimilor 1 500 de ani. Cercetările sale revelează faptul că plânsul era un mod de exprimare mai mult colectiv în Evul Mediu și avea, pe lângă exprimarea durerii fizice, a deprimării și a presiunilor psihologice, și o interpretare religioasă, indicând o apropiere de divinitate. Aceasta semantică a emoției s-a pierdut în timp.
Lucrările lui Boddice au dezvăluit și felul în care dictaturile secolului XX au modificat percepțiile senzoriale. Ce au simțit locuitorii Moscovei și ai Petrogradului – se întreabă el – în anii revoluției? Cum au perceput ei schimbările care se petreceau în jur? Prima impresie era pentru mulți dintre ei la nivel senzorial: trotuarele pe care pășeau erau acoperite de cojile semințelor mâncate de ‘mujicii’ care invadaseră metropolele rusești; culoarea roșie devenea dominantă, inspirând speranță și avânt revoluționar, în sufletele unora, și depresie și teroare, în mințile altora; zgomotele familiare ale clopotelor bisericilor care dominaseră peisajele sonore ale orașelor timp de secole dispăreau aproape complet. Dictatura nazistă, în schimb, părea să fie obsedata de simțul mirosului. Dușmanii reali sau imaginari și în special ‘sub-oamenii’ aparținând raselor considerate inferioare erau asociați cu murdăria, bolile, epidemiile, animalele și insectele care le propagă, tumorile și putrefacția. Eșecul acestor dictate senzoriale ale regimurilor totalitare demonstrează că ființele umane sunt suficient de diferite pentru a rezista agresiunii uniformizărilor simțurilor și a emoțiilor.
(sursa imaginii: express.co.uk/news/science/1535474/albert-einstein-wrong-theory-of-relativity-flaws-gravity-new-physics-pulsars)
Se poate spune că Rob Boddice este un extremist în refuzul acceptării conceptului de universalism. El, de altfel, amintește în multe ocazii că universalismul este o creație intelectuală relativ recentă, inventat de intelectuali europeni, în saloanele secolului al XVIII-lea. Mai târziu, psihologia freudiană a redus și ea dinamismul minții umane la o mașină (în sensul automatelor deterministe), având ca intrări impulsuri comune și ca ieșiri, comportamente previzibile. Dar chiar dacă am merge pe această linie, astăzi, în cultura noastră globală, nu interpretăm la fel pe orice meridian un cântec latino-american sau un film de groază sud-coreean. Unul dintre colegii de generație ai lui Boddice este Javier Moscoso, cercetător și profesor de istorie și filosofie a științei la Institutul de Filosofie al Consiliului Național de Cercetare din Spania (CSIC). Între cei doi există o rivalitate plină de respect reciproc. Adoptând stilul și o parte dintre metodele lui Boddice, Moscoso îl contrazice, căutând și găsind în felul în care oamenii din diverse locuri și epoci istorice răspund unor fenomene similare mai degrabă continuitate decât disonanțe permanente. Printre exemplele numeroase pe care le dă, istoricul spaniol descrie poveștile de dragoste nefericite care par a se repeta aproape ca tipare în lucrări literare de la Metamorfozele lui Ovidiu, trecând prin legendele chinezești și până la povestea Romeo și Julieta, în interpretări clasice și moderne.
Generalizarea conceptelor relativiste și respingerea universalismului au implicații în studierea și receptarea istoriei, dar și rezonanțe politice. Istoriografia are, cred eu, de câștigat din abordarea multi-disciplinară. Avantajele nu sunt însă doar metodologice, ci și legate de felul în care este predată în școli sau receptată în public istoria. Imaginați-vă lecții de istorie care nu se rezumă la a înșirui elevilor date despre dinastii și regi, nume de eroi și de locuri în care au avut loc bătălii, și le completează și îmbogățește pe acestea cu perspective, ipoteze și întrebări despre emoțiile, sentimentele și experiențele oamenilor care au trăit în trecut. Poate că atunci lecțiile de istorie vor deveni mai populare, iar înțelegerea noastră despre trecut mai umană și mai imersivă. Politic însă, respingerea universalismului aduce cu ea o doză de pericole reale. Dacă natura istoriei este subiectivă, dacă înțelegerea și reprezentarea noastră asupra trecutului nu sunt fixe, ci se schimbă în funcție de perspectivă, context și informațiile disponibile, la fel cum relativitatea lui Einstein a modificat fizica arătând că spațiu-timpul nu este absolut, nu înseamnă acestea că nici valorile fundamentale ale democrației, inclusiv drepturile omului și egalitatea tuturor ființelor umane în fata lui Dumnezeu și a legilor omenești, nu sunt neapărat absolut adevărate oriunde și oricând? Mărturisesc că răspunsul dat de Boddice autorului eseului publicat de ‘The Atlantic’ nu m-a convins până la capăt: Am fost motivat nu doar să arăt bogăția și nefamiliaritatea experiențelor trecute, ci și să încerc să le ofer oamenilor instrumentele necesare pentru a interoga politica sentimentelor în prezentul lor.” Nici Gal Beckerman nu pare să fi fost complet câștigat. În paragrafele finale ale articolului, el îi acordă lui Rob Boddice meritul principal de a-l încuraja pe fiecare dintre noi să ne uităm în ochii celor din jur sau să ne imaginăm că ne uităm în ochii celor care au trăit în trecut și să-i întrebam, pe fiecare în parte, cum simte și ce emoții trăiește din perspectiva personală. Până la urmă, diferența fundamentală dintre specia umană și alte specii ar putea fi curiozitatea despre alți oameni. Sau, aș adăuga eu, studiul istoriei.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’