Una dintre cărțile achiziționate în vacanța mea americană este scrisă de Anne Applebaum și are un titlu intrigant și provocator: ‘Twilight of Democracy – The Seductive Lure of Authoritarianism’ (‘Amurgul democrației – Momeala seducătoare a autoritarismului’). Pe Anne Applebaum (născută în 1964) o citesc cu mare interes în paginile revistei ‘The Atlantic’ unde este în prezent ‘staff writer’. Înainte de aceasta a scris la ‘The Economist’ și ‘The Spectator’ și a fost membră a comitetului editorial al lui ‘Washington Post’. A câștigat Premiul Pulitzer în 2004, pentru cartea ‘Gulag: A History’ (‘Gulag: O istorie’). Jurnalista și istorica americană a scris în special despre istoria comunismului și dezvoltarea societății civile în fosta Uniune Sovietică, Europa Centrală și de Est. ‘Twilight of Democracy’ este o carte cu tematică globală, analizând ascensiunea – în special în ultimul deceniu – a tendințelor autoritare, exemplificând cu câteva dintre cazurile cele mai proeminente: Polonia, în care trăiește de peste două decenii (fiind măritată cu un politician polonez), Ungaria lui Viktor Orban, Marea Britanie a Brexitului și a lui Boris Johnson și America lui Donald Trump. În opinia ei, este vorba despre manifestări diferite ale unui fenomen global, la originile căruia se află câteva tendințe politice, sociale, dar și tehnologice. Asupra acestui din urmă aspect ne vom concentra în articolul de astăzi.
‘Twilight of Democracy’ începe și se sfârșește cu relatarea a două petreceri care au avut loc la interval de aproape două decenii. Prima era ocazionată de Revelionul mileniului, noaptea dintre 31 decembrie 1999 și 1 ianuarie 2000. În Polonia, care celebra un deceniu de la ieșirea din comunism, se adunaseră – într-un conac ruinat în curs de restaurare – ziariști, scriitori și politicieni din tot spectrul politic, oameni cu opinii diferite despre societate și despre căile de urmat, dar cu sentimente – cel puțin în aparență – comune de speranță în ceea ce privește viitorul democratic și european al țării. Cu două decenii mai târziu, petrecerea are loc vara. Este folosită piscina, se face ‘foc de tabără’, sunt servite mâncăruri alese. O parte dintre cei prezenți la începutul mileniului nu numai că sunt absenți de la petrecere, dar nici măcar nu mai sunt în relații de comunicare cu cealaltă parte. Este o manifestare anecdotică a fenomenului polarizării extreme care a avut loc în această perioadă, a creării unor sfere informaționale sau de dezinformare, care deformează realitățile și fac imposibil dialogul dintre taberele politice. Am constatat și eu acest fenomen în țările în care trăiesc și în multe dintre cele pe care le-am vizitat. L-am văzut în Statele Unite, unde ‘sfera Fox’ și cei care se alimentează informațional din surse conspiraționiste sau și mai extreme trăiesc într-o realitate diferită de cei care continua să primească știrile de la sursele etichetate (cu dispreț!) ca ‘mainstream’. Este prezent sub forme ceva mai moderate și în România, și în Israel (‘patriile mele’).
Analizând ceea ce se întâmplă în ultimul deceniu în Polonia, Anne Applebaum recurge la o sursă de referință familiară cititorilor din România, o sursă care este citată încă din capitolul introductiv:
‘Când totul a început, am avut o senzație de deja-vu. Mi-am amintit de lectura unui faimos jurnal ținut de scriitorul român Mihail Sebastian între 1935 și 1944. În el a consemnat o tranziție și mai extremă în propria sa țară. La fel ca mine, Sebastian era evreu, dar nu și religios; la fel ca mine, majoritatea prietenilor săi proveneau din dreapta politică. În jurnalul său, el descrie cum, unul după altul, aceștia erau atrași de ideologia fascistă, precum un roi de molii fascinate de o flacăra inevitabilă. El descria aroganța și încrederea de sine pe care prietenii săi o dobândeau atunci când renunțau să se mai declare europeni – admiratori ai lui Proust, călători la Paris – și în loc se auto-intitulau români puri. Îi asculta cum se lansau în gândire conspirativă sau deveneau indiferenți până la cruzime.’ (pag. 11-12)
De aici încep întrebările:
‘Și atunci, care este cauza acestei transformări? Au fost dintotdeauna unii dintre prietenii noștri autoritari camuflați? Sau oamenii cu care am ciocnit paharele în primele minute ale noului mileniu s-au schimbat, cumva, în decursul celor două decenii?
Nu există o singură explicație și nu voi oferi nici o mare teorie și nici o soluție universală. Dar există o temă: Când condițiile sunt favorabile, orice societate poate întoarce spatele democrației. Mai mult, dacă istoria ne învață vreo lecție, aceasta este că toate societățile o vor face, mai devreme sau mai târziu.’ (pag. 13-14)
Capitolele următoare ale cărții vor încerca să identifice semnele și rădăcinile acestor procese. Printre ele se află, în mod nu foarte surprinzător, evoluțiile tehnologice ale ultimului secol și, în principal, accelerarea ritmului de schimbare socială, inegalitatea (geografică și socială) a distribuirii beneficiilor, și – desigur – apariția noilor canale de acces și răspândire a informației. Acestea servesc în mod preferențial curentele politice și politicienii populiști, doritori de a atrage public prin explicații simpliste și crearea de țapi ispășitori pentru problemele economice și sociale ale modernității. M-a impresionat și m-a bucurat faptul că Anne Applebaum folosește o terminologie pe care am adaptat-o și eu în descrierea acestor fenomene, până la a compara revoluția Internetului începută la sfârșitul secolului XX cu revoluția declanșată în secolul al XV-lea de inventarea tiparului:
‘În cele mai multe societăți deschise din Vest, toleranța pentru opinii diferite și chiar conflictuale devenise firească. Dar pentru cea mai mare parte a istoriei noastre recente, gama acestor opinii a fost limitată. După 1945, cele mai importante dispute au avut loc între centru-dreapta și centru-stânga. … Opiniile erau diferite, dar majoritatea disputelor aveau loc în parametri acceptați.
Această lume a dispărut. Trăim acum o schimbare rapidă a modului în care oamenii transmit și primesc informațiile politice – exact acel fel de revoluție care a avut profunde consecințe politice în trecut. Toate formele de frumusețe și înțelepciune au fost posibile în fluviul de informație declanșat de inventarea tiparniței în secolul al XV-lea: alfabetizarea în masă, distribuirea cunoștințelor de încredere, sfârșitul monopolului bisericii catolice asupra informației. Aceeași invenție a contribuit însă la crearea și adâncirea diferențelor, la polarizare și schimbări politice. Noua tehnologie a făcut posibil ca oamenii de rând să citească Biblia, ceea ce a inspirat Reforma protestantă – și a dus la multe decenii de războaie religioase sângeroase. Martiri au fost spânzurați, biserici și sate prădate și distruse într-un vârtej justițiar, care a fost curmat doar în epoca Iluminismului, odată cu acceptarea unei toleranțe religioase mai largi.
Sfârșitul conflictului religios a marcat începutul altui fel de conflicte, cele dintre ideologiile seculare și grupurile naționale. Unele dintre acestea s-au intensificat după ce avusese loc o altă schimbare în natura comunicațiilor: inventarea radioului și sfârșitul monopolului cuvântului scris. Hitler și Stalin au fost printre primii conducători politici care au înțeles cât de puternic poate fi acest mijloc de comunicare. Guvernele democrate s-au luptat, la început, să identifice căile contracarării limbajului demagogilor care ajungea acum în casele oamenilor. Anticipând puterea ieșită din comun de a diviza a transmisiunilor radio, Regatul Unit a creat, în 1922, postul BBC, care avea sarcina explicită de a ajunge în toate colțurile țării nu numai pentru a „informa, educa, distra”, ci și pentru a aduce întregul popor nu la opinii identice, ci într-o singură conversație națională, una care să permită dezbaterea democratică. În Statele Unite, au fost găsite răspunsuri diferite, ziariștii acceptând un cadru regulativ, legi privind calomniile, reguli legate de licențe de emisie pentru radio și televiziune. Președintele Franklin Roosevelt a creat formatul ‘convorbirilor de la gura sobei’, o formă de comunicare mai bine adaptată noului mediu.’ (pag. 110-112)
Revoluția internetică a fost, deci, precedata de evoluții tehnologice aproape la fel de spectaculoase (radioul și apoi televiziunea), și acestea au devenit foarte repede arme în arsenalul luptelor politice ale secolului XX. Se poate vorbi despre o reacție în lanț. Folosirea radioului de către cele două mega-dictaturi ale primei jumătăți a secolului XX pentru difuzarea propagandei și a dezinformației a avut ca reacție crearea în țările democratice a unei rețele informaționale, ce a dus cuvântul liber în casele oamenilor nu numai în perioada celui de Al Doilea Război Mondial, ci și – în deceniile următoare – în epoca Războiului Rece. Era vorba, ce-i drept, despre o formă de comunicare aproape exclusiv unidirecțională – de la studiourile de radio spre ascultători. În sens invers, informația circula greu și cu mari riscuri din partea celor care îndrăzneau totuși să comunice cu posturi de radio ca ‘Europa Liberă’. Cei care au trăit epoca știu la ce mă refer, celor mai tineri le recomand vizionarea filmului ‘Metronom’ al lui Alexandru Belc.
Reprezentau transmisiile posturilor de radio occidentale o formă de propagandă? Răspunsul îl dă Dorian Galbinski, reporter și ziarist veteran la BBC, în cartea sa de memorii ‘Viața trece ca un glonț’ (Editura Humanitas, 2021), citând spusele lui Anatol Goldberg, cel care fusese o vreme șeful secției ruse a postului de radio:
– Dorian, ține minte, în viață totul – dar absolut totul – este propagandă. Când îi faci un compliment soției tale, când îi spui, de exemplu, că rochia nouă îi vine foarte bine, asta tot propagandă e. Urmărești să obții ceva în schimb. Diferența este între propaganda bună și propaganda proastă. Moscova face propagandă proastă, iar noi facem propagandă bună. Cheia este scopul propagandei. Noi facem propaganda democrației, a libertății, a dialogului onest.’ (pag. 183)
Ce a schimbat revoluția internetica începută la sfârșitul celui de-al doilea mileniu? În primul rând, a înlesnit tehnic accesul aproape instantaneu la informație și la dezinformare, precum și inter-comunicarea directă a unei bune părți a populației lumii. În al doilea rând, a deschis cel de-al doilea sens al comunicării, permițând nu numai recepția, ci și transmiterea de informații din partea (aproape a) tuturor, (aproape) de oriunde. Rezultatul este că numărul surselor de informații a crescut în mod exponențial, și nu puțini dintre utilizatorii Internetului sunt dezorientați. Nu mai există un singur canal național de informații sau câteva puține care se concurează, ci sute și mii din toate colturile lumii. Nu doar experții – cu diplome sau cu renume – pot publica opinii, ci o poate face oricine. A fost eliminată în mare măsură acea verigă de filtrare care era redactorul de ziar și editorul de carte, cei care decideau – la bine sau la rău – ce se poate publica și ce se arunca la gunoi. Ideile cele mai extreme, teoriile cele mai extravagante, minciunile cele mai evidente și semi-minciunile abil camuflate pot deveni accesibile instantaneu tuturor cu efortul apăsării unei clape. Iată cum descrie Anne Applebaum consecințele:
‘Vechile ziare și studiourile de televiziune creau posibilitatea unei singure conversații naționale. În cele mai avansate democrații nu mai există acum o dezbatere comună, ca să nu mai vorbim despre un narativ comun. Oamenii au avut totdeauna opinii diverse. Acum au și fapte diverse. În același timp, într-o sferă informațională fără autorități – politice, culturale, morale – și fără surse de încredere, este imposibil de deosebit între teoriile conspirative și poveștile adevărate. Narative false, părtinitoare și deseori intenționat eronate se răspândesc acum precum incendii digitale mistuitoare, cascade de minciuni se propagă mult prea repede pentru a putea fi interceptate și verificate. Și chiar dacă ar putea fi verificate, nu mai contează: o parte din public nu va citi niciodată sursele care verifică faptele și dacă o va face nu va avea încredere în ele.’ (pag. 113)
Mișcările extremiste și populiste au știut să folosească avantajele democrației, precum și progresele tehnologice. Perspectiva mea este ceva mai optimistă decât a autoarei. Libertatea de exprimare reprezintă o slăbiciune, dar și o forță. Așa cum tiparul a distribuit din zorii epocii Gutenberg înțelepciune și prejudecați, frumusețe și ură; așa cum ziaristica liberă de după revoluțiile americană și franceză a permis exprimarea sentimentelor și a ideilor progresiste, dar și a calomniilor și a propagandei anti-democratice – la fel cred că se va întâmpla, că începe să se întâmple, și în cazul comunicării pe Internet. Libertatea de exprimare nu este nelimitată, dar limitele ei trebuie să fie departe – acolo unde cuvântul liber devine instrument pentru anularea însăși a democrației. Formele și modalitățile de auto-apărare a sistemului vor fi descoperite și inventate. Unele etape intermediare pot fi neplăcute – cine a fost ‘suspendat’ de ‘boții’ Facebook, ghidați de algoritmi misterioși, știe despre ce vorbesc. Procesul însă se va perfecționa și merge în direcția bună. Libertatea de exprimare trebuie apărată cu responsabilitate de propriile ei excese. Este o luptă care merită să fie purtată. Nu degeaba dictatorii autoritari și politicienii populiști se tem de libertatea de comunicare oferită de Internet și încearcă să o limiteze prin cenzură internă, prin sugrumarea dialogurilor libere academice, civice sau politice și prin ziduri de apărare a populației țărilor lor față de adevărul care provine din exterior. Ca și în cazul cenzurii și bruiajului din perioada Războiului Rece, eforturile politrucilor și cenzorilor se vor dovedi în final zadarnice.
Anne Applebaum nu este sigură în legătură cu șansele democrației. Iată ce scrie ea în ultimul capitol din ‘Twilight of Democracy’, intitulat ‘Ne-finalul istoriei’:
‘S-ar putea să ne aflăm la o răscruce. Poate că copiii mei și prietenii lor – toți prietenii noștri, și noi toți care dorim să trăim într-o lume în care să putem spune nestânjeniți ceea ce gândim, în care dezbaterea de idei este posibilă, în care cunoașterea și expertiza sunt respectate, în care frontierele pot fi trecute cu ușurință – reprezentăm una dintre fundăturile istoriei. Poate că suntem blestemați, precum strălucita Vienă multi-etnică a Habsburgilor sau decadentul, dar inventivul Berlin al Republicii de la Weimar, să fim maturați în irelevanță. Este posibil să trăim deja amurgul democrației; civilizația noastră să se îndrepte spre anarhie sau tiranie, așa cum se temeau filozofii antichității și întemeietorii Statelor Unite. … Poate că frica de molimă va genera frica de realitate.
Sau poate, coronavirusul va inspira un nou sens de solidaritate globală. Poate că vom reînnoi și moderniza instituțiile noastre. … Poate că oamenii de știință din toată lumea vor găsi noi modalități de colaborare, mai presus și în afara politicii. …
… trebuie să acceptăm că ambeletipuri de viitor sunt posibile.’ (pag. 185-186)
Lectură recomandată. Sper că această carte – lucidă, inteligentă, actuală – va găsi cât de curând traducător și editor pentru publicare în România.
Traducerea citatelor îmi aparține. Am folosit ca sursă ediția ‘paperback’ a cărții, publicată în iunie 2021 de Anchor Books.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)