CHANGE.WORLD: Insula de la celălalt capăt al lumii

Nu știu exact cărui gen literar i s-ar potrivi cazul Brexitului care a dominat actualitatea internațională în ultimele luni și riscă să o acapareze pentru încă multă vreme: saga? roman de suspense? dramă? farsă? teatru al absurdului? Am scris și în rubrica CHANGE.WORLD despre această tărășenie (uite, poate că am găsit un cuvânt potrivit în limba română!), ultima dată în articolul din săptămâna trecută. Povesteam despre călătoria mea în Anglia Brexitului sau ne-Brexitului. Cum această călătorie a înlocuit (eu sper că doar a amânat) un alt voiaj pe care îl planific de mai mult timp în Japonia, și cum am citit destul de multe despre istoria, cultura și actualitatea Japoniei pentru a mă pregăti și documenta, am decis să acord spațiu în acest articol țării insulare de la extremitatea Asiei, și să încerc o privire comparativă asupra felului în care cele două popoare și-au definit caracterul insular și raportul cu continentele vecine, și au dezvoltat diferitele domenii sociale și economice, inclusiv industria și tehnologiile avansate.

Istoricii de astăzi apreciază că europenii au aflat pentru prima dată despre existența Japoniei din relatările negustorului și călătorului venețian Marco Polo (1254-1324). “Locuitorii insulei Zipangu posedă cantități extraordinare de aur. Palatul Regelui este acoperit cu aur curat, iar podelele sale sunt pavate cu aur gros de două degete.” Acest text din cartea în care Marco Polo își descrie aventurile include numele Zipangu sau Cipangu de unde derivă numele Japoniei în limbile europene. Este îndoielnic faptul că Marco Polo ar fi ajuns în Japonia, relatările despre această țară le-a cules probabil de la gazdele sale din China dinastiei Yuan, o perioadă de dominație mongolă. Chinezii întrețineau în acele secole un comerț intens cu Japonia, inclusiv comerț de aur, de unde referirea la metalul prețios din relatarea lui Marco Polo. Necunoașterea dintre europeni și japonezi era probabil reciprocă. Dacă chinezii aveau informații destul de detaliate, chiar dacă nu continue, despre Europa cu care intretinusera relații comerciale pe Drumul Mătăsii încă din vremea dinastiei Han (207 BCE–220 CE), nu la fel stăteau lucrurile cu imperiul japonez, despărțit de Asia de strâmtoarea Coreei, care este cam de șase ori mai largă decât Canalul Mânecii care desparte Anglia de Europa. Populația japoneză, ca și cea britanică este în mare măsură descendentă a coloniștilor veniți de pe continentele vecine. În cazul Japoniei, colonizarea insulelor de către locuitorii Asiei continentale și povestirile legate de primii regi ai Japoniei sunt descrise în cărți vechi cum sunt Nihongi și Kojiki, culegeri de texte al căror conținut îmbină istoria cu legendele. Lipsa de informație istorică credibilă a fost accentuată de interdicția săpăturilor arheologice. Japonia este împânzită de morminte imperiale, dar până astăzi este cu desăvârșire interzisă deschiderea mormintelor împăraților japonezi, care ar oferi informații mult mai detaliate despre organizarea socială și viața de zi cu zi din perioadele respective. Colonizarea chineză a făcut din Japonia pentru un moment scurt o periferie a civilizației chineze, care a adoptat de la chinezi scrisul (într-o versiune relativ simplificată), îmbrăcămintea (costumele tradiționale japoneze sunt o versiune înghețată în timp a costumației nobilimii chineze din perioada dinastiei Tang), și religia (Buddhismul, introdus în secolul 6). Epoca climatică mini-glaciară a dus la apariția unor Evuri Medii paralele în Europa și Japonia, perioade de regres economic și de fărâmițare administrativă. Apariția și expansiunea buddhismului este sincronă cu apariția și expansiunea Islamului în Orientul Mijlociu, Africa de Nord și o parte din Europa.

Separatismele insulare ale Angliei și Japoniei prezintă și ele similitudini și sincronisme interesante. Una dintre sursele comune este reacția de împotrivire la misionarismul bisericii catolice, perceput ca o amenințare la adresa orânduirilor politice și a culturilor locale din partea unei instituții puternic ideologizate și în mare măsură corupte. Dacă în Anglia reformele lui Henric al VIII-lea au declanșat în prima jumătate a secolului 16 un curent anti-catolic care a dat naștere bisericii anglicane și unui secol de conflicte și războaie civile terminate cu dominanța acesteia în Anglia și colonii, în Japonia izolationismul a luat forma mai extremă a perioadei sakoku (‘țara zăvorâtă’), în care, între 1653 și 1833, au fost practic sistate orice contacte cu lumea din afara Japoniei, cu excepția unei enclave în Nagasaki, unde singura prezență europeană permisă era cea protestantă olandeză. Inovațiile științifice, tehnice și medicale occidentale ajungeau în Japonia prin studiile Rangaku (“cunoștiintele olandeze”). Lipsa de comunicare cu lumea de afară a dus la stagnare tehnologică dar și la dezvoltarea unei culturi interne originale. Teatrul Kabuki apare exact în vremea în care în Anglia scria Shakespeare și se dezvoltă pe baza teatrului Noh. Arta literară trece printr-o evoluție care pune preț pe laconismul genului haiku în detrimentul romanelor pline de verbozitate. Gravura și tiparul se dezvoltă ca arte și meșteșuguri înrudite, căci complexitatea caracterelor japoneze împiedică adoptarea tipografiei cu caractere mobile. Apare o nouă pătură de cititori în rândurile meșteșugarilor care optează pentru cultura pe care azi am numi-o populară. Condițiile climatice se înăspresc, secolele 17 și 18 reprezentând și în Japonia ca și în Europa o nouă mini-eră glaciară, și iau naștere feluri adecvate de mâncare cum sunt sushi, bazate exclusiv pe produsele mării, orez, legume și condimente locale. În aceeași perioadă Anglia adopta o politică fundamental opusă. Este perioada expansiunii coloniale, a schimburilor de mărfuri dar și intelectuale cu restul lumii, a revoluției industriale, perioada în care Anglia devine o supraputere.

Japonia avea însă să recupereze curând și rapid. Istoria Japoniei apare ca o permentă alternanță între perioade de progres și perioade de stagnare, între comunicarea și schimburile de mărfuri și idei cu restul lumii și izolarea geografică și cea politică datorată împrejurărilor sau decisă de conducători.  De la mijlocul secolului al 19-lea, istoria Japoniei pare să se accelereze, succesiunea regimurilor politice și a sistemelor de guvernare devine din ce în ce mai rapidă. Perioada este numită ‘restaurația Meiji’ după numele primului împărat al acestei epoci. Silită de marile puteri ale lumii (între care și Marea Britanie imperială) să-și deschidă porțile, Japonia, prin conducătorii săi, a fost un elev mult mai silitor decât cealaltă uriașă țară asiatică, China, la școala progresului dar și la cea a imperialismului. Conducătorii Japoniei au decis nu numai că Japonia nu va deveni la fel ca și China o victimă a împărțirii imperialiste a lumii, ci dimpotrivă, că ea va participa activ la această împărțire, devenind întâi o putere regională și apoi una la scală globală. Delegații de industriași, intelectuali, politicieni, experți în toate domeniile au fost trimise la studiu în Europa și Statele Unite, s-au întors și au adaptat în mod uimitor de rapid economia japoneză, aducând-o în câteva decenii între primele zece economii ale lumii și plasând imperiul la rang de putere regională, cu ambiții imperiale materializate curând prin ocupația Taivanului și a Coreei și câteva decenii mai târziu a unor părți din China continentală.

Participarea Japoniei în cel de-al doilea război mondial, șocul confruntării cu primele și sperăm singurele bombardamente nucleare din istoria omenirii și evoluția postbelică a Japoniei sunt ceva mai bine cunoscute. Marea Britanie s-a aflat de partea puterilor victorioase în război, Japonia a suferit înfrângerea și distrugeri ieșite din comun. Și totuși, la doar douzeci de ani după terminarea războiului economia japoneză o depășise pe cea britanică la majoritatea parametrilor importanți. Au avut un impact semnificativ hotărârile decisive luate imediat după război de forțele de ocupație americane, și strategia de tranziție adoptată de acestea. Rezultatul a fost o schimbare radicală a organizării sociale, renunțarea definitivă înscrisă în Constituție la folosirea forței ca mijloc de soluționare a conflictelor, o a doua revenire la democrație și liberalism în legislație, dar mai ales o schimbare de mentalitate a japonezilor inclusiv în raportarea lor la proprie istorie. Sunt cunoscute realizările tehnologice ale Japoniei – trenurile rapide care circulă cu o punctualitate uimitoare, produsele electronice de larg consum de o excepțională calitate, automobilele fiabile și relativ ieftine a căror producție este în mare parte robotizată. Schimbarea cea mai importantă însă cred că este cea de mentalitate. Am avut ocazia să vizitez de multe ori Anglia și de câteva ori Japonia în ultimii treizeci de ani. Am discutat cu colegi englezi și cu colegi japonezi alături de care am lucrat în proiecte și standarde legate de dezvoltarea Internetului. Din aceste discuții am ajuns la o concluzie interesantă. Și Japonia și Marea Britanie au fost puteri imperiale, ale căror imperii s-au prăbușit (în cazul Japoniei) și s-au destrămat (în cazul Marii Britanii) la mijlocul secolului trecut. În timp ce majoritatea covârșitoare a japonezilor ‘de rând’ par să se fi resemnat cu statutul de națiune între națiuni egale a țării lor, mulți englezi încă trăiesc într-o iluzie și abordează o mentalitate imperială. Asta deși Japonia este a treia economie a lumii și are o populație aproape dublă de cea a Marii Britanii. Poate că aici se află una dintre explicațiile divizării adânci a populației britanice și a ezitărilor și haosului absurd și abisal al Brexitului. Este drept, Japonia nu a aderat la niciun sistem integrativ cum este cel european, alianțele sale bazându-se în principal pe tratate bilaterale (model urmărit și de susținătorii Brexitului).

Secolul 21 pune și în fața Japoniei, societății și economiei ei o serie de întrebări existențiale. Este schimbarea radicală de mentalitate reală și  ireversibilă? Ce s-a întâmplat cu filonul tradițional care a făcut posibil fanatismul militarist până la sacrificiu personal dar și atrocitățile comise în timpul celui de-al doilea război mondial? Care sunt pericolele care amenință viitorul Japoniei? Rata scăzută a natalității duce la reducerea primejdioasă a populației, dar spre deosebire de alte țări ale lumii Japonia nu pare interesată să adopte vreo deschidere față de imigrație, rămânând cel mai monolitic stat din lumea dezvoltată în ceea ce privește componența națională. Natura venerată de japonezi de-a lungul întregii lor istorii pare să vrea să-și recâștige drepturile chiar și în unele foste zone industriale, pe măsură ce economia face tranziția de la o economie de producție la una de servicii. Peste 75% din suprafața țării este astăzi natură sălbatică. Alte țări invidiază Japonia pentru această statistică, dar ea este considerată acolo o tendință periculoasă. Una dintre metodele de confruntare cu criza populației și a forței de muncă este dezvoltarea roboticii. Japonia și Germania sunt cele mai avansate țări în acest domeniu, și nu cred că este întâmplător faptul că ele sunt și țările cu cele mai joase rate ale natalității din lumea dezvoltată. Dezvoltarea roboticii bazată pe inteligență artificială poate însă deschide dincolo de o anumită limita o cutie a Pandorei care ascunde probleme noi, etice și sociale. Spre deosebire de Anglia, Japonia nu are centre de excelență universitară de prestigiu, dar japonezii au dovedit de-a lungul istoriei lor că pot compensa acest dezavantaj printr-o putere deosebită de a învăța și aplica în practică tehnologii și invenții importate, disciplină socială și etică de muncă. Va fi interesant să urmărim confruntarea celor două națiuni și societăți care se află plasate geografic la cele două extremități ale lumii cu problemele și crizele viitorului. 

(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)