Secolul al XVII-lea. Viziunea omenirii despre univers se schimbase radical în secolele precedente. Descoperirile geografice și călătoria lui Magellan în jurul lumii demonstraseră definitiv forma sferică a planetei noastre, iar avansurile tehnologice în optică permiseseră astronomilor să propună modelul unui Univers infinit, conținând nenumărate lumi locuite independent, generalizând modelul heliocentric copernican și sugerând că stelele erau sori îndepărtați. Biserica catolică începea și ea să accepte aceste adevăruri științifice, chiar dacă pentru asta a trebuit să piară pe rug călugărul filosof Giordano Bruno, în timp ce Galileo Galilei fusese nevoit să-și renege descoperirile. Avea să fie rolul Angliei, caracterizată de conflictele dintre bisericile anglicană și cea catolică și dintre puritanism și contra-reformă, supra-putere în ascensiune, de a fi locul în care ideile revoluționare în științe să se dezvolte, multe dintre ele în cadrul Societății Regale (despre care am scris pe larg cu ceva timp în urmă în rubrica CHANGE.WORLD). Atenția savanților se îndrepta acum spre structura planetei. Dacă Terra este o sferă, ce se întâmplă sub coaja sa exterioară? Atunci a luat naștere o teorie pe cât de îndrăzneață și de aparent bine argumentată, pe atât de greșită. O ipoteză care a condus vreme de peste un secol oamenii de știință pe o pistă greșită, care a generat teorii conspirative, dar și creații literare remarcabile, înflăcărând imaginația unor scriitori celebri și a cititorilor lor. Teoria Pământului Gol (Hollow Earth Theory).
(sursa imaginii: https://royalsociety.org/blog/2023/10/magnetic-halley/)
Edmund Halley (1656-1742) a fost unul dintre cei mai reputați savanți ai epocii sale. Contribuise, în 1687, la publicarea lucrării fundamentale a lui Isaac Newton – ‘Principia mathematica’ –, aflată la baza mecanicii, a legilor mișcării corpurilor cerești și a gravitației. Folosind ecuațiile propuse de Newton, Halley calculase mișcările periodice ale corpurilor cerești din afara sistemului planetar și prezisese cu precizie revenirea cometei care avea să-i poarte numele, în anul 1758. Nu avea să mai trăiască pentru a-și vedea confirmate calculele. Atunci când, în 1691, prezenta Societății Regale ipotezele sale despre structura interioară a Pământului, avea să fie luat foarte în serios. Existau de altfel fundamente științifice destul de serioase în sprijinul teoriilor sale – de exemplu deplasările polilor magnetici ale Pământului relativ la polii geografici, observate și documentate de navigatori pe mările și oceanele lumii. Halley avea să explice aceste anomalii prin existența unei a doua perechi de poli ai Pământului aflați pe o sferă interioară, care se mișca în jurul axei Pământului cu o viteză puțin diferită de cea a celei exterioare. Halley imagina și propunea colegilor de la Academie și lumii întregi un model de sfere concentrice, inserate una în cealaltă precum păpușile rusești. Sfera exterioară avea o grosime cam de 800 de kilometri. Aerul și lumina ajungeau în interior prin ‘luminatoare’ situate în zonele polare, similare cu cele care erau descrise pentru lumea subterană din ‘Eneida’ lui Virgiliu. Halley lega aceste ‘luminatoare’ și de apariția aurorelor boreale. În Europa, matematicianul elvețian Leonhard Euler (1707-1783) a fost, se pare, un adept al teoriilor lui Halley și a construit un model matematic detaliat al Pământului Gol.
(sursa imaginii: https://fhsphoenix.org/origins-of-the-hollow-earth-conspiracy/)
Teoria lui Halley începuse să fie contestată științific încă din secolul al XVIII-lea, însă ea și-a găsit un entuziast și neașteptat susținător în Statele Unite, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Ofițerul și comerciantul John Cleves Symmes Jr. (1780-1829) își câștigase gloria în războiul americano-britanic din 1812-1815, ajungând la gradul de căpitan, părăsise armata, devenise furnizor al acesteia și primise o licență de comerț cu indienii Fox, însă afacerile nu-i mergeau prea bine, când, în 1818, la St. Louis a publicat un fel de manifest (intitulat ‘Circulara nr. 1 – către întreaga lume!) în care scria:
‘Declar că Pământul este gol și locuibil în interior; conținând un număr de sfere concentrice solide, una în interiorul celeilalte, și că este deschis la poli la 12 sau 16 grade. Îmi ofer viața pentru a susține acest adevăr și sunt gata să explorez golul, dacă lumea mă va sprijini și ajuta în această întreprindere.’
Teoria sa se baza nu doar pe ceea ce susținuse Halley cu peste un secol înainte, ci și pe observarea inelelor lui Saturn, care rămân fixe relativ la planetă. Teoria Pământului gol a lui Symmes descria lumea ca fiind formată din cinci sfere concentrice, Pământul nostru exterior și atmosfera sa fiind cele mai mari. El a vizualizat scoarța terestră ca având o grosime de aproximativ 1.610 km. Symmes susținea că, datorită forței centrifuge a rotației Pământului, Pământul ar fi aplatizat la poli, ducând la un vast pasaj în interiorul Pământului. Să ne amintim că zonele polare erau încă inaccesibile și până la primele survolări ale acestora avea să mai treacă încă un secol. Propunerile lui Symmes aveau un aspect practic. Le-a trimis presei și Congresului american, dar și guvernelor puterilor europene ale vremii. Symmes cerea fonduri pentru a porni în explorarea teritoriilor interioare și a le anexa Statelor Unite, după modelul expansiunii pe continentul nord-american. Rezultatul a fost dezamăgitor. Symmes nu a reușit să atragă fonduri pentru expedițiile pe care le propunea și a murit în mai 1829, la numai 48 de ani. Fiul său a încercat să reînvie interesul pentru o posibilă explorare și expansiune în zonele interioare ale Pământului în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici eforturile sale nu au avut mai mult succes. În schimb, teoriile lui Halley și propunerile căpitanului Symmes au generat un gen nou de literatură, foarte popular în secolele XIX și XX – literatura lumilor interioare ale Pământului.
(sursa imaginii: libris.ro/o-calatorie-spre-centrul-pamantului-jules-verne-DPH978-606-048-020-4–p12849988.html)
Exemplul pe care îl cunoaștem mulți dintre noi este romanul din 1864 al lui Jules Verne O călătorie în centrul Pământului. Jules Verne nu credea neapărat că Pământul este literalmente gol, dar a folosit teoria Pământului gol ca premiză științifică populară. La acea vreme, ideea că Pământul ar putea fi gol era încă un subiect de dezbatere în unele cercuri, deși în mare parte ignorată de știința ‘mainstream’, ceea ce i-a permis lui Verne să-și bazeze aventura pe o teorie, pe atunci plauzibilă, deși marginală. Profesorul Otto Lidenbrock este personajul principal al romanului, un om de știință german excentric care crede că există tuburi vulcanice care ajung până în centrul Pământului. El, nepotul său Axel și ghidul lor islandez Hans coboară în celebrul vulcan inactiv Snæfellsjökull din Islanda. În drumul lor se confruntă cu numeroase pericole, inclusiv prăbușiri, tornade subpolare, un ocean subteran și creaturi preistorice vii din erele mezozoică și cenozoică. În cele din urmă, cei trei exploratori sunt aruncați înapoi la suprafață de erupția unui vulcan activ, Stromboli, situat în sudul Italiei. Genul acesta literar avea însă deja vechime atunci când Verne și-a publicat romanul. O operă de science-fiction timpurie, intitulată Symzonia: O călătorie de descoperire, semnată de un ‘Căpitan Adam Seaborn’, apăruse în 1820. În poveste, căpitanul Seaborn conduce un grup de călători pe suprafața interioară concavă a Pământului. Acolo, descoperă un continent interior, pe care îl numesc Symzonia, după numele lui John Cleves Symmes Jr. Povestea reflectă evident ideile lui Symmes, iar unii experți susțin că Symmes ar fi fost adevăratul autor. Alți cercetători spun că autorul a satirizat în mod deliberat ideile lui Symmes (întreaga carte este o satiră à la Swift) și cred că l-au identificat pe autor ca fiind scriitorul și medicul Nathaniel Ames. Romanul acesta a generat două alte lucrări literare spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ambele având problematică feministă. Mizora (1880) de Mary E. Bradley și Pantaletta (1882) de William Mill Butler descriu explorări symmesiene, care descoperă lumi interioare dominate de femei. Prima este o imagine utopică a unei lumi egalitare, cea de-a doua, o distopie în care o dictatură a femeilor îi oprimă cu cruzime pe bărbați. Obsesiile politice, aspirațiile și coșmarurile lumii exterioare începeau să se reflecte în literatura despre lumi interioare. Edgar Alan Poe și Lewis Carroll aveau să completeze galeria cu elemente de ficțiune subterană, chiar dacă acestea nu sunt temele centrale ale operelor lor.
(sursa imaginii By J. Allen St. John – [1], Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=12732750)
Secolul XX avea să continue și să amplifice acest curent literar. Cei care vor face o căutare pentru ‘subterranean fiction’ vor găsi o listă cu zeci de titluri, continuând până în secolul XXI. Printre cele mai ilustre se numără cărțile despre Pământul de Mijloc scrise de J.R.R. Tolkien. Regatul Angband și predecesorul său, Utumno, se află adânc în subteran, sub munții numiți Ered Engrin; acestea găzduiesc orci, monștri și pe Morgoth, Lordul Întunecat. De asemenea, piticii și chiar și elfii trăiesc în lumea interioară, tărâmurile subterane Moria și Erebor și orașe precum Nargothrond și Menegroth jucând un rol important în această foarte populară serie de cărți și în filmele inspirate de ele. Scriitorul care și-a clădit faima din romane și povestiri dedicate lumilor interioare este Edgar Rice Burroughs. Ele au ca loc de acțiune o lume interioară numită Pellucidar. La un moment dat o vizitează însuși personajul său cel mai faimos, Tarzan. Pellucidarul lui Burroughs are oceane pe suprafața exterioară, corespunzătoare continentelor de pe suprafața interioară și invers. Pellucidarul este luminat de un soare miniatural suspendat în centrul sferei goale, așa că este perpetuu deasupra oricărui punct din Pellucidar. Singura excepție este regiunea plasată direct sub o mică lună geostaționară a soarelui intern; acea regiune, ca urmare, se află sub o eclipsă perpetuă și este cunoscută sub numele de Țara Umbrei Groaznice. De o mare popularitate s-au bucurat și povestirile publicate între 1945 și 1948 în revista Amazing Stories. Autorul lor, Richard Sharpe Shaver, susținea că a avut o experiență personală cu o civilizație antică sinistră, care ascundea o tehnologie fantastică în caverne subterane. Afirmația lui Shaver și a editorului său, Ray Palmer, conform căreia scrierile lui Shaver – deși prezentate sub forma ficțiunii – erau relatări ale unor evenimente reale, a stârnit controverse nesfârșite. Atunci când, în 1947, au apărut primele relatări despre obiecte zburătoare neidentificate (OZN-uri), unele surse au susținut că ele veneau nu din spațiul extra-terestru, ci dintr-o grotă de legătură situată în junglele braziliene, care comunica cu o lume interioară populată de extratereștri.
(sursa imaginii: internetgeography.net/topics/structure-of-the-earth/)
Teoria Pământului Gol fusese însă de mult demonstrată ca fiind o fantezie de către oamenii de știință. Primele argumente științifice au apărut încă din secolul al XVIII-lea, la sfârșitul căruia, în 1798, fizicianul și chimistul englez Henry Cavendish a publicat o evaluare a densității Pământului bazată pe o balanță de torsiune. Aceste rezultate au fost ulterior reutilizate într-o măsurătoare a constantei gravitaționale. Pe baza dimensiunii Pământului și a forței gravitaționale de pe suprafața sa, densitatea medie a planetei Pământ este de 5,515 g/cm3, iar densitățile tipice ale rocilor de la suprafață sunt doar jumătate din această valoare (aproximativ 2,75 g/cm3). Dacă o porțiune semnificativă a Pământului ar fi goală la interior, densitatea medie ar fi mult mai mică decât cea a rocilor de la suprafață. Calcule ulterioare au arătat că modelul lui Halley nu ar fi stabil nici din punct de vedere mecanic, forțele gravitaționale ducând la implozia unei structuri sferice cu un gol considerabil în interior. Structura internă a Pământului este formată dintr-o serie de 5 straturi: o crustă exterioară de silicat numită litosferă, o astenosferă formată din magmă vâscoasă, o manta solidă, un miez exterior lichid al cărui flux generează câmpul magnetic al Pământului și un miez interior solid. Densitatea straturilor interioare este mai mare decât cea a celor exterioare. Temperaturile înalte și presiunile uriașe fac imposibilă existența lumilor interioare. Nouă ne rămâne doar să ne delectam cu romanele inspirate de teoriile lumilor subterane.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’