Articolul de astăzi din rubrica CHANGE.WORLD ar trebui să se ocupe – din nou – de necazurile lui Facebook. ‘Necazurile bogaților’, cum se spune, deși amenințările de împărțire a imperiului în mai multe companii, venite din partea legislatorilor sau a candidaților la președinție, convocările repetate în fața senatelor și parlamentelor pentru a da explicații legate de încălcarea drepturilor consumatorilor, anchetele și discuțiile aprinse despre influențarea campaniilor electorale, dar mai ales încetinirea ritmului de creștere al veniturilor nu-i dau, cred, motive pentru nopți foarte liniștite lui Mark Zuckerberg. Multe dintre aceste necazuri își au originea în termenul pe care în engleză îl numim ‘privacy’. Așa încât m-am hotărât să investighez puțin istoria noțiunii și diferențele geografice și culturale de aplicare a acesteia. Doar că aici au început necazurile mele. Cum se traduce exact ‘privacy’ in limba română?
Unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit este că nici măcar limbile de mare circulație internațională nu au găsit echivalente perfecte de traducere. Să luăm, de exemplu, articolul 12 al Declarației Universale a Drepturilor Omului, varianta în limba engleză:
‘No one shall be subjected to arbitrary interference with his privacy, family, home or correspondence, nor to attacks upon his honour and reputation. Everyone has the right to the protection of the law against such interference or attacks.’
În limba franceză, același articol sună așa:
‘ Nul ne sera l’objet d’immixtions arbitraires dans sa vie privée, sa famille, son domicile ou sa correspondance, ni d’atteintes à son honneur et à sa réputation. Toute personne a droit à la protection de la loi contre de telles immixtions ou de telles atteintes.’
Am folosit versiunile oficiale de pe site-urile ONU, deci acestea sunt variantele acceptate de juriști și semnate oficial de politicieni. Și totuși ‘privacy’ și ‘vie privée’ nu sunt perfect echivalente. În general, conceptul își are originea în cultura și dreptul anglo-americane, și vom vedea câteva detalii în continuare. În alte culturi, el este relativ nou sau, când există, are o semnificație mult mai atenuată. Prima frontieră trece pe undeva, prin Europa, unde singurătatea caselor din zonele scandinave sau germanice, cu obloanele lor închise, dau altă rezonanță și aplicabilitate cuvântului decât curțile sau acoperișurile comune din zona caselor Mediteranei. Cât despre România, o prietenă Facebook observa că românul este guvernat de ‘gura satului’. Pe măsură ce ne îndepărtăm, conceptul devine din ce în ce mai vag. Multe limbi au adaptat ‘privacy’ ca neologism, indoneziana, de exemplu, dar și italiana (‘la privacy!’)
Limba română se pare că încă nu a găsit cuvântul potrivit, sau în orice caz nu ‘un cuvânt potrivit’. Poate că va apărea un neologism în viitor. Merită, cred, să menționez câteva dintre comentariile prietenilor cărora le mulțumesc și pe această cale pentru că au răspuns și au contribuit în acest fel la acest articol, dând curs unei întrebări puse pe Facebook (unde altundeva?). Între ei și ele, se numără juriști, scriitori, specialiști în IT, și toți sunt mânuitori aleși ai limbii române. În total cam 35 de răspunsuri. Una dintre propunerile cele mai populare a fost ‘sferă privată’ sau ‘sferă personală’. Două prietene juriste care cred că nu se cunosc între ele, dar nu numai ele, au recomandat ‘viață privată’. Au mai fost propuse ‘intimitate’, ‘spațiu particular’, ‘spațiu personal’. Dintre construcțiile verbale mai complexe care au fost sugerate menționez ‘protecția intimității’ și ‘protecția vieții private’. Interesant este că doar doi dintre prietenii care au răspuns au propus termenul pe care eu îl folosesc uneori – ‘confidențialitate’ sau ‘confidențialitatea informației personale’.
Și acum, dacă știm despre ce vorbim, să vedem care este sursa juridică și istorică a noțiunii de ‘sfera privată’ (am ales cea mai populară propunere). Documentul de referință al democrației americane este Constituția Statelor Unite. Drepturile fundamentale sunt grupate în primele 10 Amendamente ale acestui document, care formează ‘Bill of Rights’. Între acestea, al 4-lea amendament definește ‘the right of the people to be secure in their persons, houses, papers, and effects against unreasonable searches or seizures’, adică dreptul cetățenilor de a fi protejați contra perchezițiilor sau confiscărilor nejustificate, ca persoane, în case, cu documentele și obiectele care le aparțin. Amendamentul a fost redactat, dezbătut și aprobat între 1789 și 1791, și stabilește principii fundamentale importante, dar poartă și amprenta vremii când a fost emis. Aspectul central, desigur, este prevenirea arestărilor abuzive (protejarea persoanelor fizice). Urmează stabilirea frontierelor spațiului privat, și aici, pentru sfârșitul secolului 18, lucrurile erau clare. Orice incursiune în casa (sau proprietatea) unui cetățean trebuie să aibă o justificare juridică, iar abaterile sunt infracțiuni. În momentul în care ai ridicat un gard sau ai închis o ușă, ai definit spațiul tău privat. Nimeni nu poate intra fără aprobarea ta sau fără un ordin judecătoresc. Doar câteva decenii mai târziu însă, a devenit clar că avansurile tehnologiei făceau din cuvintele înscrise în Constituție un text puțin aplicabil și neadaptat unor situații noi, create de servicii și tehnologii apărute între timp, cum erau, de exemplu, serviciile poștale, telegraful și, ceva mai târziu, telefonia. Fotografia și o presă din ce in ce mai agresivă se adăugau la intruziunile în spațiul privat, care nu mai era bine definit de garduri sau de zidurile caselor.
Textul de referință al definirii sferei private este un articol publicat în 1890 în Harvard Law Review de către avocații bostonieni Samuel Warren și Louis Brandeis. Acesta din urmă avea să ajungă judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite. Considerat unul dintre cele mai influente eseuri din istoria dreptului american, articolul era primul din Statele Unite care susținea dreptul la intimitate (‘privacy’), articulând acest drept în primul rând ca „dreptul de a fi lăsat în pace”. Cei doi pledau pentru o extindere a dreptului la proprietate garantat de Constituție la ceea ce ei numeau ‘inviolabilitatea persoanei’ sau, în termeni mai moderni, apărarea sferei private. Argumentația includea pericolele introduse de noile tehnologii, care nu existau și nu fuseseră prevăzute la scrierea Constituției. În bună tradiție juridică americană, cei doi avocați propuneau nu o schimbare sau amendare a Constituției (acțiune foarte rară în legislația americană, la care se recurge doar în cazuri excepționale), ci o extindere, prin interpretarea textelor existente. Într-unul dintre primele cazuri în care au fost testate limitele sferei private, o femeie din New York, pe nume Abigail Mary Robertson, a dat în judecată în 1902 o fabrică de făină care îi folosea, fără permisiune și fără a o înștiința măcar, fotografia pe ambalajele produselor ei. Face parte imaginea fotografiată din sfera privată a unui cetățean? Încalcă cu ceva legea cel care o folosise? În definitiv, nu dăunează cu nimic persoanei respective și nici nu-i calcă pragul casei.
Secolul 20 a adus noi invenții, noi sisteme de înregistrare a datelor personale, noi riscuri de invazie a sferei private. Legislația a încercat să țină pasul cu aceste evoluții. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, la Paris, ca Rezoluția 217 a Organizației Națiunilor Unite, a devenit textul de referință în jurisdicția internațională. Pe măsură ce formele digitale de păstrare și transmitere a informației se generalizează, problemele legate de sfera privată sunt din ce în ce mai strâns legate de protecția datelor personale, anonimizare, dreptul de a fi uitat. Dacă în Statele Unite agențiile federale guvernamentale au responsabilitatea emiterii normelor la nivel național, în Europa acestea sunt apanajul unei combinații dintre normele Uniunii Europene și legislațiile naționale care în teorie trebuie să fie aliniate cu acestea. Legiferarea a început în țările vest-europene în anii ’70, în timp ce în Marea Britanie legea de protecție a sferei private a fost aprobată doar în 1984. Astăzi, toate țările membre în UE sunt supuse normelor regulatorii numite General Data Protection Regulation (GDPR) care au intrat în vigoare în 2018. Conform acestor norme, companiile care colectează, înmagazinează și difuzează informații personale pot fi trase la răspundere pentru orice folosire a acestor date, fără acordul explicit al persoanelor implicate. Pe de-o parte, legislația europeană este una dintre cele mai avansate, iar pe de altă parte, nivelul de implementare și adaptabilitatea la noile tehnologii care apar permanent (un exemplu recent fiind recunoașterea biometrică facială) este foarte inegal. Nu este clar nici dacă Marea Britanie va continua să urmeze normele GDPR, după Brexit. Sunt sigur că nu este ultima dată când discutăm in rubrica CHANGE.WORLD despre aceste probleme.