Terra nu numai că este poluată, dar ea și poluează Universul. Despre poluarea planetei noastre sub diferitele ei forme și despre impactul pe care aceasta o are asupra mediului în care trăim și a vieților noastre s-a publicat și discutat enorm, și am scris în repetate rânduri și aici, în rubrica CHANGE.WORLD. Fenomenul acesta nu se limitează însă la suprafața Pământului, la atmosfera și apele sale. Planeta noastră a devenit, din chiar momentul lansării primului satelit artificial în 1957, moment care a marcat zorii explorării spațiale de către omenire, și o sursă de poluare a spațiului cosmic. Așa cum vom vedea în continuare, pericolele poluării extra-terestre sunt reale și imediate. Ea poate fi cauza unor accidente cu efecte limitate care pun în pericol integritatea oamenilor și a aparaturii pe care le trimitem în spațiu, dar poate avea și consecințe grave la scară globală.
Numerele sunt mai mult decât alarmante. Ultimele cifre exacte datează de acum trei ani. La 5 iulie 2016, Comandamentul Strategic al Statelor Unite inventariase 17.852 de obiecte artificiale aflate în orbită în jurul Pământului, între care 1419 sateliți artificiali. Acestea însă au fost deja de mult depășite și se află în continuă creștere. Numărul de lansări prevăzute de Administrația Federală a Aviației (FAA) între 2018 și 2020 se ridică la peste 12.000. Numai SpaceX a obținut aprobare provizorie pentru lansarea a 4000 de noi sateliți pe orbită. Dimensiunile acestora variază de la uriașe stații spațiale și componentele lor, la mini-sateliții lansați în cadrul programelor private. În cazurile optime, toți acești sateliți se vor afla sub control atâta vreme cât sunt operaționali. Inerent și inevitabil, la un moment dat, viața lor activă se încheie. De aici încolo, destinele lor pot fi diferite, dar în principiu se împart în două categorii. O parte dintre ei, odată cu epuizarea energiei, se vor întoarce în atmosferă și, în funcție de unghiul de intrare, vor arde complet; sau vor cădea în parte pe suprafața planetei, reprezentând în orice caz un hazard pentru traficul aerian, atât timp cât întoarcerea în atmosferă nu este controlată sau măcar observată. Altele își vor continua călătoria în spațiu în eternitate, cel puțin în raport cu duratele de timp cu care suntem noi obișnuiți, pe traiectorii mai mult sau mai puțin previzibile, dar în orice caz necontrolabile.
Navele spațiale de diferite dimensiuni reprezintă însă doar o parte a problemei. În jurul lor se află obiecte de dimensiuni diferite, rezultate din activitatea umană în spațiu: trepte și motoare ale rachetelor mai complexe trimise în spațiu, deșeuri lăsate în urmă de stațiile spațiale, componente de variate dimensiuni desprinse din rachete, rămășițe ale exploziilor și ale altor exerciții militare efectuate de puterile spațiale, fragmente rezultate din distrugerea intenționată sau accidentală a unor sateliți și stații spațiale. Numărul acestora este estimat a fi astăzi între 128 de milioane și 170 de milioane, iar greutatea lor depășește 2000 de tone. Dintre acestea, peste 20.000 sunt mai mari decât o minge de tenis, și 900.000 au diametre între 1 și 10 centimetri. Impactul ciocnirii oricăruia dintre aceste obiecte cu o rachetă spațială poate fi devastator. Unii dintre voi poate că își amintesc filmul ‘Gravity’, realizat în 2013 și regizat de Alfonso Cuaron, în care astronauții interpretați de George Clooney și Sandra Bullock se confruntau cu un asemenea dezastru. Scenariul acesta este posibil. Probabilitatea este redusă, dar reală. Spațiul din jurul Pământului a devenit periculos pentru cei care călătoresc și vor călători în el, din cauza poluării create de însăși explorarea spațială și experimentele diferite care au loc în contextul acesteia.
Chiar dacă, matematic, probabilitățile de impact pot părea mici, specialiștii avertizează despre posibilitatea creării unui fenomen pe care îl numesc sindromul Kessler, după numele savantului de la NASA care a avertizat în 1978 că impacturi repetate pot produce un efect în lanț, în care reziduurile datorate câtorva accidente cauzează noi coliziuni și duc la o creștere accelerată a probabilității de impact în zona orbitelor joase (între 800 și 1500 de km de la suprafață Pământului). Incidente au avut deja loc, cu efecte, din fericire, până astăzi, doar minore. Microsatelitul francez Cerise a fost lovit, la 24 iulie 1996, de fragmente ale unei rachete Ariadne explodate cu un deceniu înainte. La 23 august 2016, unul dintre panourile solare ale satelitului Sentinel-1A al Agenției Spațiale Europene a fost lovit de un obiect de dimensiuni aproximativ de 10 cm, care a produs pagube vizibile. Acestea sunt două dintre incidentele cunoscute și expuse în mediile de informare, dar majoritatea acestora nu sunt aduse la cunoștința publicului. De fapt, se poate spune că una dintre principalele dimensiuni ale problemei o reprezintă caracterul secret al multor activități în spațiu ale diferitelor națiuni. Cosmosul a devenit din nou un spațiu de confruntare strategică. Poate că ar fi mai corect să spunem că nu a încetat niciodată să fie. În măsura în care pozițiile și traiectoriile obiectelor periculoase sunt cunoscute, pot fi efectuate manevre de evitare a coliziunilor, schimbând traiectoriile sateliților sau navelor spațiale. Pentru aceasta este însă necesară o hartă foarte corectă și precisă a ceea ce există în spațiu în apropierea planetei noastre și, în unele cazuri, de coordonare și cooperare internațională. Suntem departe de această fază.
Este clar că soluțiile acestor probleme complexe sunt departe de a fi simple și că ele nu sunt numai de domeniul tehnologiilor. Inginerilor le place însă să descompună cele mai complicate probleme, chiar și cele aparent de nerezolvat, în sisteme cu soluții mai simple, care pot acționa simultan. Specialiștii de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) s-au concentrat asupra detectării precise a obiectelor care se află în spațiu și a caracteristicilor acestora. Bazându-se pe o tehnologie numită laser cu polimetrie, ei pot determina nu numai forma și poziția, ci și masa, materialele componente și potențialul distructiv la impact al obiectelor detectate. Alte soluții sunt preventive, cum sunt cele testate de programul britanic TDS-1, care propune dotarea sateliților lansați pe orbite în jurul Pământului cu un sistem de sfârșit de viață care să conducă la epuizarea resurselor energetice, sau, mai devreme, la comanda terestră, acționarea unui sistem de parașute care să forțeze reintrarea în atmosfera a sateliților la unghiuri care să asigure arderea lor completă la mare altitudine. Un sistem similar mai complex propune acționarea unor ancore electro-dinamice cu efecte similare spre sfârșitul ciclurilor de viață ale obiectelor spațiale.
