Anul 1816 a rămas în istorie ca ‘anul fără vară’. Întreaga planetă s-a aflat vreme de câțiva ani sub influența unei ierni vulcanice, cauzate de erupția, între aprilie și iulie 1815, a vulcanului Tambora din Indonezia. Este erupția vulcanică cea mai de proporții din ultimii zece mii de ani, și ea a produs anomalii climatice semnificative, inclusiv o pătură persistentă de nori care a acoperit întreaga emisferă nordică, scăderi de câteva grade ale temperaturilor medii și secetă în unele zone. Consecințele sociale și politice au fost enorme, incluzând câțiva ani de recolte distruse și foamete în multe părți ale lumii. Marea foamete din Irlanda urmată de emigrația masivă a irlandezilor spre Statele Unite își au, printre altele, originile în această perioadă.
Printre efectele secundare ale acestor fenomene vulcanice și meteorologice s-a aflat și perturbarea planurilor de excursii și activități în aer liber a unui mic grup de tineri turiști englezi, format din Mary Godwin, fiica filosofului, ziaristului și scriitorului William Godwin și a filosoafei, educatoarei și scriitoarei feministe Mary Wollstonecraft, iubitul ei poetul Percy Shelley și sora ei vitregă Claire Clairmont. După o excursie pe valea Rinului în care, printre alte obiective, au vizitat sau în orice caz s-au aflat în apropierea castelului Frankenstein de lângă Gernsheim, unde cu două secole în urmă un alchimist faimos făcuse câteva dintre experiențele sale, cei trei călători s-au oprit pe malul lacului Geneva, unde s-au întâlnit și au petrecut împreună mult timp în compania poetului, călătorului și viitorului idol romantic, lordul Byron, și a prietenului său, doctorul John Polidori. Cum starea vremii le stricase multe dintre planuri, cei cinci se adunau serile în jurul focului și, printre altele, citeau povestiri gotice cu fantome. Ca provocare intelectuală, și-au propus ca fiecare dintre ei să scrie o asemenea povestire, și apoi să le citească și să decidă care este cea mai reușită. Câteva nopți mai târziu, Mary a trăit în vis viziunea stranie a unei creaturi monstruoase. Povestea scrisă atunci avea să evolueze într-un roman, care avea să fie terminat într-o primă versiune în mai 1817, și publicat la 1 ianuarie 1818. Titlul complet era ‘Frankenstein; sau, Prometeul modern’.
De ce Prometeu? Mary cunoștea bine mitul, poate din cartea ‘The Pantheon’ scrisă și publicată de tatăl său, sau poate și din lectura ‘Metamorfozelor’ lui Ovidiu. Eroul care, furând focul din arsenalul zeilor, a dăruit omenirii metalurgia și gătitul, simbol al introducerii tehnologiilor revoluționare în viețile oamenilor și al riscurilor pe care și le asumă cei care o fac, este și primul personaj uman descris în cultura europeană ca încercând să creeze o ființă omenească din lut și să îi dea viață. Mai târziu, scrierile creștine au adăugat o ‘scânteie de viață’ în poveste, poate o metaforă a sufletului, poate, de ce nu, o altă invenție tehnologică, similară, de exemplu, electricității. Nu este însă singura filieră a mitului în istoria culturii. Tradiția evreiască transmite din perioada Talmudului încoace figura Golem-ului, entitate cu chip de om și cu proporții gigantice, creată din materie amorfă, căreia puteri magice îi dau viață. Două legende datând din secolul XVI atribuie rabinilor Eliahu din Chelm și Iuda Loew din Praga crearea unor Golemi, dintre care ultimul a jucat un rol important în apărarea evreilor din Praga, supuși discriminărilor în timpul domniei împăratului Rudolph al II-lea.
Revenind la cartea lui Mary Shelley, merită discutat în ce măsură aceasta reflecta efervescența descoperirilor științifice și a progreselor tehnologice din perioada revoluției industriale. Mulți istorici literari consideră că ‘Frankenstein’ ar fi primul roman din istoria literaturii științifico-fantastice. Asocierea s-ar putea să fie însă puțin forțată. Primul vapor cu aburi apăruse pe Tamisa în 1815, și avea să mai treacă peste un deceniu până când, în 1829, intra în exploatare locomotiva cu aburi a lui Stephenson. S-ar putea ca aceste borne tehnologice să nu fi fost atât de evidente contemporanilor. Noțiunea însăși de viață era departe de a fi clarificată. Studiul literar clasic al operei lui Mary Shelley, datorat criticului englez Marilyn Butler și publicat în 1994, indica faptul că Mary și Percy Shelley își datorau cunoștințele despre știință și natură în mare parte doctorului lor, William Lawrence, care ținea conferințe științifice pentru nobilitatea și intelectualitatea din Londra. Acesta le expusese cele două teorii la modă, ‘materialismul’, care considera viața ca un fenomen complet material, și ‘vitalismul’, care o atribuia unei forțe invizibile, incomplet studiate și cunoscute în acea vreme, similară electricității și magnetismului. Mai mult, între aceste forțe invizibile există și posibilitatea tranzițiilor și aici ne apropiem de încercările alchimiștilor, dar și de metodele folosite de Victor Frankenstein, eroul cărții lui Mary Shelley. Istoricii literari au fost multă vreme purtați pe piste greșite și de faptul că povestea monstrului este îmbrăcată într-o altă aventură, o cercetare geografica a lumii arctice, caracteristică perioadei revoluției industriale. Cel care descoperă monstrul este exploratorul Robert Walton și aventurile acestuia ocupă în carte un spațiu considerabil. Cercetările recente efectuate asupra manuscriselor arată că această anvelopă narativă a fost o adăugire tardivă, care nu era prezentă în structura originală a romanului. Mary Shelley citise eseurile despre călătorii în nordul îndepărtat, scrise de exploratorul John Barrow și publicate în ‘The Quarterly Review’ în februarie 1817, exact perioada în care ea își rescria romanul, pregătind livrarea către editor. Intenția ei era de a oferi cititorilor un contrapunct între metodele științifice folosite de fizică și geografie și ezoterismul și caracterul secret al științelor alchimiștilor și al celor care se ocupă de secretele vieții.
Putem face o paranteză pentru a examina câteva dintre momentele când viața este creată sub forma monstrului lui Frankenstein în filmele inspirate de romanul lui Mary Shelley. Acestea nu sunt puține, astăzi lista include peste 70 de titluri și numărul lor crește aproape în fiecare an. În primul film, desigur mut, realizat de studiourile Edison, în 1910, monstrul era creat de studentul în științe Frankenstein, amestecând produse chimice într-un uriaș cazan, amintind de creuzetele alchimiștilor. În celebrul film clasic regizat de James Whale în 1931, monstrul interpretat de Boris Karloff este adus la viață cu ajutorul puterii electrice amplificate de o spectaculoasă furtună cu fulgere și trăsnete. În comedia ‘Abbott și Costello se întâlnesc cu Frankestein’, realizată în 1948, monstrul fusese conservat criogenic împreună cu contele Dracula, care este trezit primul după secole și apoi își readuce la viață, prin hipnoză, tovarășul de aventuri de groază. Tot în registrul comic este realizat filmul ‘Young Frankenstein’ al lui Mel Brooks, din 1974, în care rolul descendentului doctorului Frankenstein este jucat de genialul Gene Wilder. Brooks refolosește o parte din recuzita și decorurile filmului din 1931, și scena aducerii la viață a monstrului este o parodie aproape cadru cu cadru a celei din original. Producțiile mai moderne, care includ câteva filme de animație și seriale de televiziune, încep să se aproprie de problematica hibrizilor și a transhumanismului, teme preferate ale scenariștilor și regizorilor filmelor de anticipație. Dacă doriți să vizionați un exemplu vă recomand producția regizata în 2015 de Bernard Rose cu titlul ușor alterat ‘FRANKƐN5TƐ1N’. Ce va urma? Probabil ingineria genetică.
Întorcându-ne la cartea lui Mary Shelley, este momentul, probabil, să regândim unele dintre ideile despre originile mitului lui Frankenstein, devenit subiect de cult al divertismentelor populare. Sensibila și cultivata scriitoare engleză nu a intenționat să inventeze un nou gen și nici nu și-a gândit cartea ca pe o parabolă a unei revoluții industriale care se afla abia la începuturi și al cărei avânt începe într-adevăr în acei ani, dar lucrul acesta devine clar doar în perspectivă istorică. Sursele ei de inspirație se află mai mult în romanele gotice și în poveștile și legendele cu alchimiști, amestecate cu dorința de extindere a universului cunoașterii, în prelungirea Renașterii și a iluminismului. Episodul explorărilor arctice ocupă o pondere însemnată în structura narativă a romanului, dar scriitoarea pare preocupată mai mult de soarta marinarilor abandonați între ghețurile nordului îndepărtat. Din mitul prometeic, ne rămâne în ‘Frakenstein’ avertismentul subliminal legat de pericolele cercetării științifice atunci când aceasta devine o obsesie și o pasiune personală și când nu i se aplică restricții etice. Este un mesaj actual până astăzi, chiar din ce în ce mai actual.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)