Meduzele fascinează. Nu este ceva nou. Imaginația oamenilor combinată cu lipsa de informații exacte legate de biologia marină au amplificat dimensiunile și forțele acestor ființe, atribuindu-le puteri supranaturale în mitologia grecilor și a altor popoare antice din jurul Mediteranei. Gorgonii, Meduza și surorile ei erau descrise ca femei înaripate cu șerpi veninoși vii în locul părului. Cei care le priveau în ochi erau transformați în piatră. Homer, Hesiod și Pindar, printre alții, oferă imagini complexe și diverse ale fabuloasei creaturi. Cea mai obișnuită interpretare a Meduzei sugerează că este un simbol folosit pentru a proteja și a îndepărta răul, un fel de deochi al antichității. Ea reprezintă o amenințare menită să descurajeze alte pericole, o imagine a răului pentru a respinge răul.
Pe lângă dimensiunea mitologică și forțele magice care le sunt atribuite, meduzele mai au și o altă poveste, la fel de fascinantă, care aparține sferei științelor biologice, clasificării ființelor vii și teoriei evoluției. Ele au reprezentat și reprezintă până în ziua de astăzi un paradox al naturii. Anumite varietăți de meduze pot ajunge la dimensiuni impresionante, și totuși structura lor este surprinzător de simplă. Nu au sistem nervos central, ochi, inimă, plămâni, sânge – în fapt, nu au cam nimic, în afară de un corp de forma unei umbrele gelatinoase, de care atârnă tentaculele. Plutesc în apă, dar sunt totuși legate de fundul mărilor în care trăiesc prin intermediul unor polipi care au jucat un rol central în creșterea și dezvoltarea fiecărui organism. Dacă sunt atinse reacționează prin înțepături veninoase, dar acesta este cam singurul lor reflex la stimulii exteriori care este cunoscut. Simplitatea structurii a fost observată încă din antichitate, și multă vreme a fost dezbătută întrebarea dacă meduzele sunt animale foarte rudimentare sau poate plante foarte avansate.
Unul dintre primele sisteme de clasificare a ființelor vii îi aparține lui Aristotel. Dotat cu un excepțional simț al ordinii și al ordonărilor, filosoful și enciclopedistul grec a fost unul dintre primii gânditori care a introdus în secolul 4 î.e.n. sisteme de categorisire care ordonau viziunea omului despre natură și univers. Printre ele se afla și ‘scara naturii’ (romanii aveau să o numească ‘scala naturae’), care împărțea formele de viață în trei categorii, diferențiate prin funcțiile lor vitale. La bază se aflau plantele, care aveau doar capacități nutritive și reproductive. Urmau animalele, dotate în plus cu simțuri. În fine, pe poziția cea mai înalta se aflau oamenii, dotați cu rațiune. Câteva ființe vii însă nu se încadrau prea bine în aceste categorii. Printre ele se aflau meduzele, care nu aveau simțuri, dar nici rădăcini în pământ, deci nu păreau să fie nici animale, dar nici plante. Aristotel, preocupat de acest eșec al sistemului său a numit meduzele ‘anomalii incomplete’. Conceptul de scară a naturii avea să fie însă folosit de alti gânditori antici, cum au fost Theophrastus și Pliniu cel Bătrân, și preluat mai târziu de gânditorii creștini, care i-au adăugat o dimensiune religioasă. Cu cât o ființă vie se află mai sus pe această scară, cu atât este mai aproape de Dumnezeu. Sfântul Toma din Aquino a fost cel care avea să perfecționeze în secolul 13 concepția inițiată de Aristotel, argumentând că diferența semnificativă dintre lumea plantelor și cea a animalelor constă în mișcarea voluntară dintr-un loc în altul. Gânditorii Renașterii care i-au urmat au perfecționat metoda, adăugând noi diferențe specifice și divizând în continuare regnul animal după caracteristici funcționale și morfologice – aveau animalele sânge cald sau rece? Aveau pene sau nu? etc. Concepția rămânea ‘top-down’, cu omul în vârful scării, și cu meduzele din nou într-o poziție incertă. Pe de-o parte, ele păreau să se miște, dar nu era clar dacă mișcările erau voluntare și aveau un scop din cele puse în evidență la animale (de exemplu, căutarea hranei sau adăpostirea de pericole). Medicul și naturalistul elvețian Conrad Gessner a plasat și el, în secolul 16, meduzele într-o categorie aparte, cu un loc neclar în sistemul său de referință, numindu-le (probabil din cauza capacității lor de a înțepa și produce iritații) ‘urzici rotunde neatașate’.
Inventarea în a doua jumătate a secolului 17 a microscopului a schimbat fundamental studiul organismelor vii. Perfecționat de olandezul Antoine van Leewenhoek, acest aparat a deschis calea explorării micro-universului viu, dezvăluind structura celulară a materiei vii, dar și revelând ochilor existența unei abundențe de micro-organisme pe care oamenii le ignorau complet până atunci. Revoluția aceasta a aruncat în aer și clasificările precedente, căci deodata nu numai meduzele ci și întregul univers de micro-organisme nou descoperite nu își mai găseau locul. Câteva decenii mai târziu, în 1735, suedezul Carl von Linne (Carl Linnaeus) a publicat ‘Systema naturae’, care rafina scara naturală, împărțind-o în cinci nivele: regnul, clasa, ordinul, genul și specia. Sistemul rămânea o ierarhie ‘top-down’, iar meduzele iarăși nu prea își găseau locul, căci nu păreau să se înrudească cu nimic altceva în natură. Erau totuși definitv asociate cu animalele, aparțineau clasei viermilor, și unui gen numit zoofile, adică animale asemănătoare plantelor. Trebuiau să se mai întâmple încă două revoluții în biologie pentru ca meduzele să-și găsească locul în sistemele de clasificare a naturii: inversarea scării naturale într-o ierarhie ‘bottom-up’ care pleacă de la organismele cele mai simple și ajunge la cele complexe, și apariția teoriei evoluției prin selecție naturală, enunțată de Charles Darwin în revoluționara sa carte ‘Despre originea speciilor’, publicată în 1859. Mai trebuia, de asemenea, să apară și un savant care să-și dedice o mare parte din viață și din activitatea sa științifică meduzelor. Numele său a fost Ernst Haeckel.
Povestea vieții lui Ernst Haeckel sună în unele privințe ca un roman din perioada romantismului târziu cu care a fost contemporan (a trăit intre 1834 și 1919). A fost naturalist, zoolog, filosof, fizician, explorator al mărilor și al sistemelor biologice care trăiesc în ele, dar și precursor sau adept al rasismului ‘științific’, poligenismului, eugenismului și al darwinismului social. Prima sa mare iubire s-a numit Anna Sethe, fiica unui prieten al lui Heinrich Heine. S-au logodit în 1858, într-o perioadă când Haeckel era încă dependent de sprijinul financiar de la tatăl său, deoarece tocmai își terminase studiile medicale, dar era nemulțumit de munca sa de medic, dorind să se dedice științei. Scrisorile sale către Anna Sethe arată ce rol a jucat aceasta în căutarea unui scop științific în viață. Abia după ce Haeckel a fost numit profesor asociat la Universitatea din Jena în iunie 1862, cuplul s-a putut căsători. Nunta a avut loc la Berlin. În 1864 însă, Anna a murit după o boală scurtă. Pasiunea lor comună pentru studiul vieții marine, în general, și al meduzelor, în particular, l-a însoțit pe Haeckel pentru toată viața. Deși s-a recăsătorit după câțiva ani, savantul german nu a uitat-o niciodată pe Anna, și mai târziu a numit două noi specii de meduze descoperite de el după numele ei (Mitrocoma annae și Desmonema annasethe). Pe lângă activitatea sa științifică, Ernst Haeckel a fost preocupat și de artă, fiind un excelent ilustrator. Cartea sa din 1899 ‘Kunstformen der Natur’ (‘Formele de artă ale naturii’) conține texte și ilustrații de o excepțională valoare și de o rară frumusețe, care au avut un rol important în dezvoltarea esteticii curentului Art Nouveau.
Intrat în corespondență cu Charles Darwin încă din perioada în care Anna trăia, Ernst Haeckel i-a adoptat cu entuziasm teoria și s-a angajat în conceperea unui ‘arbore al vieții’ care reprezintă, de fapt, și o nouă formă de reprezentare a clasificării organismelor vii și o istorie a evoluției. Rezultatul a fost lucrarea științifică publicată în 1866 intitulată ‘Generelle Morphologie der Organismen’ care, printre altele, a și pus capăt dezbaterilor științifice despre natura meduzelor, demonstrând că ele aparțin fără dubiu regnului animal. Meduzele sunt animale primitive, iar motivul datorită căruia sunt atât de deosebite de alte ordine constă în despărțirea lor foarte timpurie de restul animalelor, în istoria evoluției. Această concluzie rămâne valabilă chiar dacă arborele filogenetic descris de Haeckel a fost corectat în decursul celor peste 150 de ani care au trecut de la publicarea cărții. Cel puțin deocamdată. Istoria clasificării organismelor vii și a găsirii locului meduzelor (și al altor ființe ‘singulare’) în clasificările făcute în istorie are însă o morală în plus. Istoria științei evoluează. Clasificările de ieri și teoriile cele mai bine construite și elocvent prezentate se pot dovedi a fi incorecte. Câteodată, întreaga concepție trebuie schimbată, ca atunci când ordinea clasificării pe scara naturii a fost inversată. Alteori, descoperiri tehnologice revoluționare (cum a fost cea a microscopului) sau teorii noi (cum a fost evoluția) răstoarnă concepțiile vechi, dezleagă enigme care păreau de ne-elucidat și corectează erori făcute în trecut. Oamenii de știință trebuie să se doteze, printre altele, și cu o flexibilitate în gândire care să-i facă să recepteze și să înțeleagă rapid noile descoperiri și să le integreze în munca lor, revizuind uneori concepții și categorisiri care păreau a avea putere de axiomă. Toate teoriile și clasificările în știință sunt în permanență subiect de posibilă revizuire.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)