Festivalul Internațional George Enescu a ajuns în acest an la a XXVII-a ediție. Am fost la București pentru aproape întreaga durată a evenimentului care transformă orașul în capitală culturală a Europei o dată la fiecare doi ani, fără a avea nevoie de vreo proclamare oficială. Din nou s-au întâlnit aici, în splendida sală a Ateneului Român (în opinia mea, cea mai frumoasă sală de muzică din lume), în imensa și discutabila Sală a Palatului, în alte săli de concerte, dar și în spatii mai puțin convenționale – muzee, săli de conferințe, teatre și piețe publice –, mulți dintre cei mai buni muzicieni din lume și publicul lor cald și entuziast, dar nu de puține ori și critic, ba uneori chiar enervat. Copilăria eu mi-am petrecut-o cam la o sută de metri de cele două săli principale de concerte ale Capitalei. Eram prea mic pentru a-mi aminti prima ediție, aveam doar cinci ani în 1958, așa încât faptul că parcă am asistat la întâlnirea dintre Yehudi Menuhin și David Oistrach pentru interpretarea Concertului pentru două viori în re minor de Bach (reluat la această ediție) probabil că se datorează unor înregistrări filmate amplificate de imaginație. Edițiile următoare însă încep să mi le amintesc suficient de bine pentru a putea astăzi, după experiența unei vieți de meloman, să compar festivalurile de acum 60 de ani cu cele de astăzi. Cum arată, deci, din perspectiva unui meloman pasionat, Festivalul Enescu în epoca rețelelor sociale, a telefoanelor inteligente, a spectacolelor multimedia și a inteligenței artificiale (IA)?
(sursa imaginii – autorul)
Directorul artistic al Festivalului, dirijorul Cristian Măcelaru, și-a declarat încă din momentul preluării formidabilei responsabilități a conducerii și organizării evenimentului intenția de a deschide programele în direcții multiple, păstrând în același timp nucleul valoric format din colaborarea cu unele dintre cele mai prestigioase instituții muzicale, orchestre, soliști și dirijori de prim rang pe scena muzicală contemporană. Deschiderea este vizibilă și în diversificarea formatelor, și în structura programelor, și în metodele de popularizare și acces ale evenimentelor. Festivalul a durat 29 de zile și fiecare dintre acestea a oferit programe multiple, în genuri și stiluri diverse. Biletele au fost puse în vânzare cu peste șase luni în avans, a existat și un sistem de abonamente (cam rigid și scump în opinia mea), și cei care au dorit să se asigure de locuri la concertele cele mai solicitate au trebuit să fie prezenți în fața calculatoarelor pe 15 februarie, ora 12 fix, și nici atunci succesul nu le era asigurat. Festivalul a colaborat în acest scop cu agenții de bilete din România, iar cei care aveau deja conturi create erau în evident avantaj. Nu toate programele erau definitive în momentul punerii în vânzare a biletelor (de exemplu, pentru concertele Orchestrei Naționale a Franței dirijate chiar de Măcelaru nu se cunoșteau soliștii și programele) și au mai intervenit și schimbări în program, cum a fost cea cauzata de starea sănătății Marthei Argerich, care nu au fost administrate prea elegant de organizatori. Celor care cumpăraseră bilete la datele anunțate inițial (30 și 31 august) nu li s-a trimis niciun mesaj despre schimbare, beneficiarii fiind cei care cumpăraseră bilete pe 15-16 septembrie la cu totul alte concerte. De partea plusurilor, menționez că multe dintre concerte au fost transmise și în direct de pe pagina de Web a Festivalului și au rămas accesibile pe streaming timp de 24 de ore după încheierea înregistrărilor.
(sursa imaginii – autorul)
Dacă lărgirea bazei de iubitori ai muzicii era un scop declarat al Festivalului, au fost imposibil de evitat discuțiile devenite deja ‘clasice’ despre normele de conduită și despre ținuta vestimentară a spectatorilor în sălile de concerte. Am observat un progres remarcabil în comparație cu edițiile din anii precedenți în ceea ce privește înțelegerea structurii lucrărilor din programe și inoportunitatea aplauzelor între părți. În schimb, s-au înmulțit supărător telefoanele care fotografiază, filmează, înregistrează în timpul concertelor. Stând în lojă la unul dintre concertele de la Ateneu am putut vedea aproape în fiecare rând câte un telefon care încălca brutal și fățiș regulile pe care vocile politicoase înregistrate le reaminteau la începutul concertelor. Există soluții? Desigur. Și tehnice și legale. Nimic nu ar ajuta mai mult decât o amendă de o mie (în moneda dumneavoastră preferată) pentru oricine deschide un telefon înainte de aplauzele finale ale concertului (sau ale spectacolului de teatru, problema este comună). Cealaltă problemă aprig dezbătută este însă, în opinia mea, o falsă problemă. Este vorba despre ținuta la concerte. Este un păcat, în ochii unor persoane și personalități pentru care am mare respect, să nu te încadrezi ca spectator în norma ținutei de sărbătoare. Subiectului i-a fost dedicată o emisiune la TVR Cultural, moderată de Marius Constantinescu, iar maestrul Dan Grigore i-a dedicat un episod din minunata serie de podcasturi muzicale ale dânsului. Opinia mea este diferita. Eleganta și chiar și decenta sunt relative, țin de moda, vârstă, generație. Respectul față de muzică se manifestă în multe moduri, dar nu neapărat în stilul de îmbrăcăminte, care depinde, printre altele, și de gust, de posibilitățile financiare, de programul zilei fiecăruia dintre spectatori. În fine, sala de concert este un spațiu de întâlnire între artiști și iubitorii artei numite muzică, însă nu neapărat un spațiu sacru. Metaforele nu trebuie luate ad literam.
(sursa imaginii: www.dw.com/ro/carmen-lidia-vidu-din-nou-la-festivalul-george-enescu/a-73982946)
Câteva dintre concertele cele mai solicitate ale acestei ediții a Festivalului s-au bucurat de o amplificare multimedia care a devenit imediat subiect de controverse și reacții diverse, nu de puține ori extreme, și în presă, și pe rețelele sociale. Pentru concertele din 13 și 14 septembrie de la Sala Palatului, a fost solicitată colaborarea regizoarei de teatru și de multimedia Carmen Lidia Vidu. Pentru fiecare dintre aceste spectacole, reputata regizoare a recurs la o combinație de imagini filmate și create, folosind tehnici diverse, inclusiv recurgând la IA. Componentele multimedia au însoțit ‘Șeherezada’ lui Rimski-Korsakov, interpretată sâmbăta 13 septembrie de Orchestra Filarmonicii Regale din Londra (cea mai bună orchestră din actuala ediție în opinia mea), dirijată de Vasily Petrenko, și opera în concert ‘Lady Macbeth din Mțensk’ de Șostakovici, cu Orchestra Națională și Corul Academic Radio. Ceea ce spectatorii prezenți la evenimente și cei care au văzut înregistrările au experimentat a fost foarte diferit de un concert obișnuit. Carmen Lidia Vidu a dat formă și a transpus în imagini viziuni care pot fi foarte diferite de cele pe care gândurile noastre le creează la audierea muzicii. Opera lui Șostakovici țintește deja un spectacol încărcat de semnificații legate de putere și erotism, în timp ce ‘Șeherezada’ conține nuclee narative și permite imaginației să creeze personaje și legende. Reacțiile pe care le-am citit au fost diverse și diferite. În bula mea internetică, aproximativ trei sferturi dintre aprecieri au fost negative. Mulți dintre iubitorii muzicii pure au negat necesitatea sau oportunitatea unei transcrieri vizuale, alții au mărturisit că pur și simplu au închis ochii și s-au lăsat transportați de muzică în lumea propriilor fantezii și imagini. Alții, o minoritate, au fost însă vrăjiți, au apreciat spectacolul, au trăit o nouă dimensiune a creațiilor familiare lor din înregistrări sau pe scenele sălilor de concerte sau de operă. Voi adăuga doar o observație: cred că componenta multimedia a acestor spectacole trebuia mai bine pusă în evidență încă din faza de promovare și de vânzare a biletelor. Poate că se pierdeau câțiva spectatori din categoria amatorilor de muzică clasică pură, dar alții ar fi fost atrași. Aș mai menționa că nu este prima încercare de a crea astfel de spectacole la București. Cu un an în urmă, la aniversarea nașterii lui Enescu, Poema Română a fost prezentată într-o experiență imersivă la MINA – Muzeul Noii Arte Imersive. Dirijorul Cristian Măcelaru aprecia acel eveniment ca fiind ‘o nouă modalitate de a explora şi de a trăi această lucrare extraordinară, combinând sunetul, vizualul şi inovația tehnologică pentru a aduce publicului o experiență artistică interdisciplinară fără precedent’.
(sursa imaginii: www.dw.com/ro/carmen-lidia-vidu-din-nou-la-festivalul-george-enescu/a-73982946)
Carmen Lidia Vidu este și autoarea unei alte forme de exprimare vizuală care s-a proiectat pe 20 septembrie pe ceea ce este considerată cea mai mare suprafață destinată unei astfel de creații în lume – clădirea Parlamentului. Este vorba despre o lucrare de video-mapping inspirată din muzica lui George Enescu, rod al colaborării Festivalului cu iMapp (eveniment care adună creatori ai artelor luminilor din toată lumea) și cu celebrarea Zilelor Bucurestiului la a 566-a aniversare a primei atestări documentare a Capitalei. Un alt spectacol imersiv, accesibil virtual pe toată durata Festivalului, a fost „LUV s LUV” care îmbină limbajul coregrafic tradițional cu realitatea virtuală, aducând spectatorii într-o experiență multimedia interactivă. Publicul nu mai este doar martor la spectacol, ci participă imersiv la poveste, datorită tehnologiei de realitate virtuală (VR). Pe scenă și în universul digital apăreau patru personaje interpretate de dans – actorii companiei Gigi Căciuleanu, Romania Dance Company.
(sursa foto: www.analyticsvidhya.com/blog/2023/08/generative-ai-in-music-composition/)
Cei care au răsfoit broșurile Festivalului (apărute zilnic, pe întreaga durată a evenimentului) au remarcat că printre marii muzicieni apare și numele lui Prateek Verma, cercetător în Inteligență Artificială la Universitatea Stanford în Departamentul de Inginerie Electrică, unde lucrează în domeniile modelelor mari de limbaj, Învățarea Mașinilor și a modelelor generative pentru muzică și sinteză de sunet. Este unul dintre semnele unui proces. Inteligența Artificială, tehnologiile multimedia, metodele electronice de creație, programare, organizare și comercializare își cuceresc treptat locul în acest eveniment. Nu este un proces simplu, controversele sunt firești. Muzica rămâne în centru, compozitorii, orchestrele, soliștii și dirijorii nu pot fi înlocuiți, dar miracolul este trăit și abordat din unghiuri noi. Să fim deschiși schimbărilor, să le urmărim cu atenție și să le apreciem după emoția pe care acestea le adaugă (sau dimpotrivă) experiențelor noastre de spectatori.
Articolul a fost publicat inițial în revista de cultură ‘Literatura de Azi’