În câteva dintre articolele precedente ale rubricii CHANGE.WORLD am discutat despre consecințe mai puțin așteptate ale pandemiei produse de virusul COVID-19. Iată încă una dintre ele. Lecturile noastre în cele vreo 20 de luni care au trecut de la declanșarea bolii, dar mai ales în timpul perioadelor de izolare s-au înmulțit și au apărut câteva neașteptate cărți bestseller. Nu este o surpriză că multe dintre acestea descriu și analizează situații similare celei în care s-a aflat o mare parte din omenire în această perioadă. A revenit, de exemplu, pe poziții înalte în topurile vânzărilor de carte ‘Ciuma’ lui Albert Camus, una dintre cele mai cunoscute cărți de bună literatură pe teme legate (și) de bolile epidemice, o descriere extrem de realistă despre ceea ce simți dacă te afli într-un oraș afectat de o epidemie și prin ce treci când ești în carantină. A revenit la modă (inclusiv cu ediții noi în limbi diferite) și ‘Decameronul’ lui Boccaccio, minunata colecție a celor 100 de povești din Italia secolului al XIV-lea, povestite de un grup de șapte femei și trei bărbați care se adăpostesc – izolare am zice astăzi! – într-o vilă din afara Florenței pentru a scăpa de Moartea Neagră (epidemia de ciumă bubonică care a bântuit planeta intre 1346 și 1353). Acestora li se adaugă Edgar Allan Poe și câteva dintre povestirile sale. Într-una dintre ele, numită ‘The Masque of the Red Death’ (‘Masca morții roșii’), prințul unei țări bântuite de epidemia produsă de o boală ale cărei simptome sunt reprezentate de febră și hemoragii, invită o mie de prieteni nobili să se adăpostească în fortăreața sa bine aprovizionată. Se distrează luni de zile în carantină cu dansatori și bufoni până când, într-o noapte, apare o fantomă și îi ucide pe toți. Această parabolă a părut foarte adecvată în faza timpurie a răspândirii pandemiei COVID-19, când miliardarii se ascundeau pe super-iahturile lor și postau de acolo poze pe Instagram. O altă povestire, numită ‘The Sphinx’ (‘Sfinxul’) se petrece într-o cabană din statul New York, pe valea râului Hudson, în timpul unei epidemii de holeră, atestată istoric, în anul 1832. Eroul principal a abandonat Manhattanul care arăta ca un oraș-fantomă, părăsit de toți cei care au putut pleca din el. Miresmele molimei par a veni dinspre oraș și coșmarurile îi populează nopțile. Soluția narațiunii este recursul la știință, care îl ajută să înțeleagă natura monstrului care îi apăruse în vis și felul în care se poate confrunta cu el.
Edgar Allan Poe (1809 – 1849) este, desigur, cunoscut ca un precursor al literaturii detectiviste, a genurilor horror și science-fiction, la a căror naștere și evoluție au contribuit povestirile sale romantice, sumbre și stranii, inspirate de literatura ‘gotică’ sau chiar aparținând acestui gen. În epoca în care a trăit, Poe era însă cel puțin la fel de cunoscut ca autor într-un gen pe care astăzi l-am numi știință popularizată, iar ambițiile sale erau chiar mai mari, el dorind să fie considerat ca promotor și scriitor al științelor. Cartea ‘The Reason for the Darkness of the Night: Edgar Allan Poe and the forging of American Science’ (‘Motivul întunericului nopții: Edgar Allan Poe și punerea bazelor științei americane’) argumentează că aceste ambiții sunt în mare parte justificate. Volumul a apărut în iunie 2021 în editura newyorkeză ‘Farrar, Strauss and Giroux’ și s-a bucurat imediat de interes și de o primire pozitivă atât din partea criticii de carte, dar și în comunitatea științifică. Autorul este John Tresch (născut în 1972), profesor de istorie a artei și științei la Institutul Warburg din Universitatea din Londra. Este și autorul cărții ‘The Romantic Machine: Utopian Science and Technology after Napoleon’ (‘Mașina romantică: știință utopică și tehnologia după Napoleon’), apărută în 2014. ”The Reason for the Darkness of the Night’ oferă o nouă și îndrăzneață biografie a unui scriitor a cărui viață scurtă și torturată continuă să fascineze. Cartea aduce și informații despre o perioadă din istoria Americii în care tânăra națiune era fascinată de știință, și în care multe dintre liniile care separă divertismentul, speculațiile și ancheta științifică erau estompate. Nimic nou sub soare, vor zice unii. Tresch dezvăluie obsesia lui Poe pentru știință și contribuția la întemeierea unor instituții importante de cercetare și dezbatere științifică, dar și a unei culturi a științei ca motor al dezvoltării economice și sociale. Îpe tot parcursul prea scurtei sale vieți, Poe a fost un comentator activ și adesea combativ al noilor descoperiri, participând la dialoguri cu cei mai proeminenți oameni de știință, dar și confruntând impostori și creatori de fake-news, de care nu ducea lipsă nici secolul al XIX-lea.
Originalitatea contribuției lui Poe constă și în faptul că personalitatea sa combina curiozitatea omului fascinat de tehnologie, bazată pe o cultură solidă, inclusiv tehnică, și sensibilitatea și viziunea poetului și scriitorului. În anul 1829, vede lumina tiparului cel de-al doilea volum al său de poezie și primul pe coperta căruia apare numele său – ‘Al Aaraaf, Tamerlane and Minor Poems’ și din el face parte și poemul ‘Sonnet – To Science’:
Science! true daughter of Old Time thou art!
Who alterest all things with thy peering eyes.
Why preyest thou thus upon the poet’s heart,
Vulture, whose wings are dull realities?
How should he love thee? or how deem thee wise,
Who wouldst not leave him in his wandering
To seek for treasure in the jeweled skies,
Albeit he soared with an undaunted wing?
Hast thou not dragged Diana from her car,
And driven the Hamadryad from the wood
To seek a shelter in some happier star?
Hast thou not torn the Naiad from her flood,
The Elfin from the green grass, and from me
The summer dream beneath the tamarind tree?
(sursa poeziei: poetryfoundation.org/poems/48625/sonnet-to-science)
Traducerea cea mai inspirată în limba română pe care am găsit-o este cea a lui Dan Botta cu titlul ‘Către știință – Sonet’:
Știință, fiică a timpului bătrân,
Sub ochii-ți scrutători totul se abate;
Smulgi inima poetului din sân,
Vultur cu-aripi de grea realitate!
Cum să-i fii dragă? Cum să te revere,
Tu, ce nu-l lași, în marea lui risipă,
Să caute în ceruri giuvaere,
Desi zbura cu-o ne-mblânzită aripă?
Din ceru-i n-ai smuls tu dulcea Diana?
Și n-ai silit driada de pe dealuri
Să-și caute o stea mai diafană?
N-ai aruncat naiadele din valuri,
Și elfii din poiene, și pe mine
Din tamarinzi de vis, de sub lumine?
(sursa traducerii: poetii-nostri.ro/edgar-allan-poe-catre-stiinta—sonet-poezie-id-26865/)
Acest poem de tinerețe poate fi interpretat ca o juxtapunere a cunoașterii științifice, materialiste și a celei poetice. O lectură alternativă însă ar putea indica fascinația lui Poe fata de o lume nouă, cu toate codurile și misterele sale, care poate fi sursa unui alt fel de poezie. Vulturul științei, poate același care a târât-o pe însăși zeița Diana din caleașca ei, ‘smulge inima’ poetului și îl alungă din lumea viselor înlocuindu-le cu realitățile plictisitoare ale existenței lumești, dar apoi, în noua eră a tehnologiei poetul s-ar putea împăcă cu știința care i-ar putea permite să se înalțe cu „ne-mblânzita aripă”. Referirea la mecanica cerească poate fi un omagiu adus astronomilor și fizicienilor, dar și o indicație a echilibrului și a armoniei care pot fi insuflate de cunoaștere. ‘Sonetul’ demonstrează că tânărul Poe se confrunta cu unele dintre aceleași întrebări puse de scriitorii romantici contemporani lui. Shelley și Wordsworth, de exemplu, priveau literatura ca pe o luptă între pozițiile ireconciliabile ale celor care scriau despre lume din punct de vedere artistic și științific. Cu toate acestea, mai degrabă decât să adopte o poziție unilaterală împotriva științei, așa cum au făcut mulți dintre poeții romantici, poezia timpurie a lui Poe arată că atitudinea sa în fața științei era oarecum ambivalentă și se forma încă la începutul carierei sale de scriitor.
În 1830, la vârsta de 21 de ani, Poe a fost admis la prestigioasa Academie de Studii Militare de la West Point, o școală care forma ofițeri cu o solidă pregătire științifică, înființată în 1802, în timpul președinției lui Thomas Jefferson, după modelul lui École Polytechnique din Paris. Nu și-a terminat studiile, dar arhivele arată că, atunci când le-a abandonat, era clasat în primul pluton al ‘cadeților’, cum erau (și sunt) numiți studenții militari de la West Point, fiind de exemplu al 17-lea din 85 la matematică. În anii următori, Poe avea să-și dedice o mare parte din activitate jurnalismului, una dintre sursele sale de venit, de altfel, deschizând o rubrică științifică dedicată noutăților și inovațiilor numita ‘A Chapter on Science and Art’ (‘Capitol despre științe și arte’). Pe lângă știri, această rubrică includea și concursuri, și enigme cu teme științifice, dar și polemici și demistificări ale fenomenelor de pseudo-știință. În paralel, a scris un tratat de concologie, studiul cochiliilor, devenit o populară lucrare de referință datorita textelor lui Poe și a sutelor de ilustrații color. Contribuțiile sale au fost semnificative și în formarea instituțiilor de educație, precum și în atestarea cercetătorilor științifici și organizarea acestora ca breaslă. Trebuie remarcat că, până în anul 1833, nici măcar cuvântul ‘scientist’ nu exista încă în limba engleză, el fiind folosit pentru prima dată în acel an de enciclopedistul și preotul englez William Wheevel (până atunci erau folosiți termeni ca ‘natural philosophers’ sau ‘men of science’). Un fost coleg de la West Point al lui Poe, Alexander Dallas Bache, avea să contribuie la promovarea cercetării științifice și recunoașterea oficială a oamenilor de știință. Activitățile sale, pe care scriitorul le-a susținut activ, aveau să ducă la înființarea în 1848 a organizației American Association for the Advancement of Science (AAAS) (‘Asociația americană pentru promovarea științei’). AAAS există și astăzi și este o organizație internațională non-profit cu baza în Statele Unite, cu obiectivele declarate de a promova cooperarea dintre oamenii de știință, de a apăra libertatea științifică, de a încuraja responsabilitatea științifică și de a sprijini educația științifică pentru binele întregii omeniri. Astăzi, are peste 120 de mii de membri și publică reputata revistă lunară ‘Science’.
Lucrarea științifică cea mai surprinzătoare și mai puțin cunoscută de unii exegeți literari ai lui Edgar Allan Poe este însă tratatul de cosmologie ‘Eureka: An Essay on the Material and Spiritual Universe’ (‘Evrika: Eseu despre universul material și spiritual’), publicată în 1848, cu un an înaintea morții poetului. Cartea aceasta poate fi numită vizionară, ea anticipând multe concepte ale științei și cosmologiei moderne, care aveau să fie puse în ecuații de matematicieni și fizicieni cu multe decenii mai târziu. ‘Eureka’ descrie comprimarea spațiului și timpului, și începutul universului dintr-o particulă primordială, ceea ce numim astăzi „Big Bang”, precum și expansiunea universului care avea să urmeze. Ea conține, de asemenea, idei despre unitatea spațiului și timpului, egalitatea matematică a materiei și energiei, viteza luminii și un concept rudimentar de relativitate, găuri negre (inclusiv unul în centrul Căii noastre Lactee), un univers „pulsatoriu” care se reînnoiește veșnic și alte universuri în alte dimensiuni cu diferite legi ale naturii. Contrar teoriilor încetățenite în secolul al XIX-lea, despre un univers static cu timp marcat de un ceasornic liniar, ‘Eureka’ descrie un univers dinamic care evoluează continuu, incluzând chiar și evoluția și succesiunea speciilor de pe Pământ, inclusiv a celei umane, în cicluri universale. Poe a considerat ‘Eureka’ ca fiind ‘magnum opus’, încununarea operei sale. Cartea a fost imediat atacată și aspru criticată în America, iar după ediția inițială de doar 500 de exemplare, nu a mai fost retipărită în America de Nord vreme de mai mult de un secol. Până la sfârșitul secolului XX, a fost cea mai ignorată lucrare a lui Poe în SUA. Altfel însă au stat lucrurile în Europa. ‘Eureka’a fost tradusă în franceză de Charles Baudelaire și traducerea a fost preluată în 1859 de o revista culturală elvețiană, dobândind celebritate internațională. În Rusia țaristă, cartea a fost interzisă, deși alte creații ale sale erau foarte populare. Ideile cărții au fost preluate, discutate și criticate chiar de oameni de știință diverși de la matematicianul rus Alexander Friedmann, astronomul belgian Georges Lemaître până la Albert Einstein însuși. Sigmund Freud a folosit cartea ca material pentru psihanalizarea (și diagnosticarea) lui Poe.
Această operă ignorată în America a devenit o parte integrantă din cursul dezvoltării științei și un capitol din istoria disputei permanente dintre cunoașterea științifică și cea artistică. Capitolul acesta a fost scris în perioada scurtă a vieții unui singur scriitor și publicist de geniu, care a fost Edgar Allan Poe. Este de remarcat însă și atitudinea sa fermă și poziția consecventă și rațională într-o perioadă care are similitudini șocante cu cea pe care o trăim astăzi, în care știința era asaltată de misticism și de pseudo-știință. Epidemiilor descrise de Poe în povestirile sale nu li se cunoștea cauza, eroii săi se confruntă cu un dușman invizibil și iau decizii empirice de igienizare, carantină și izolare fizică. Abia în 1854 avea să demonstreze doctorul John Snow legătura dintre contaminarea apei și răspândirea holerei, iar raționamentele sale erau bazate pe intuiție și pe experimentele care le demonstrau corectitudinea, deoarece microscoapele nu erau destul de puternice pentru a putea vizualiza bacteriile toxigenice care produc boala. Evoluția științei continuă, istoria uneori se repetă, iar capitolul scris de Poe abia acum începe să fie recunoscut și apreciat la adevărata sa valoare.
(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)