Aniversările de promoţie sunt câteodată dificile. Dificil de organizat, dificil pentru mulţi de inclus în programul de viaţă şi de călătorii, şi câteodată dificil de trăit. Dar de multe ori, cei care ajung la ele au parte de satisfacţia unui bilanţ de viaţă şi de carieră (pentru mulţi încă ‘work-in-progress’), a revederii unor prieteni pierduţi în timp şi amintiri, a împărtăşirii de fapte mici şi mari şi a conştientizării apartenenţei la o generaţie. Câteva dintre aceste gânduri am hotărât să le împărtăşesc şi cu cititorii rubricii CHANGE.WORLD. Este oarecum firesc. Curiozitatea care mă face să cercetez lumea fascinantă a tehnologiilor moderne (tema rubricii) a fost probabil în mine din copilărie, dar structuralizarea cunoaşterii şi tehnicile împărtăşirii cred că le-am dobândit în mare parte în anii studenţiei.
sursa imaginii http://acs.pub.ro
Sunt absolvent al Facultăţii de Automatică şi Calculatoare, promoţia 1977. În anul când am dat examenul de admitere, 1972, facultatea exista de cinci ani. Prima promoţie de ingineri automatişti tocmai părăsise băncile facultăţii şi noi le luam locul. Sediul Facultăţii, pe dealul care domină campusul Universităţii Politenica (pe atunci Institutul Politehnic Bucureşti) era în construcţie, şi multe dintre cursurile primilor ani le-am făcut pe băncile şi în sălile istorice ale sediului vechi al Politehnicii, în Polizu. Prima catedră de Automatică fusese înfiinţată în anul 1963, în cadrul Facultăţii de Energetică, şi prima catedră de Calculatoare în anul 1969. Primul decan al facultăţii a fost profesorul Constantin Penescu, o personalitate a învăţământului şi cercetării româneşti în domeniul Teoriei Sistemelor. Este vorba despre disciplina care a creat structura intelectuală şi inginerească a automatiştilor, dar de fapt este mult mai mult. Este vorba despre un mod de gândire interdisciplinar, modern şi astăzi că metodă de analiză şi proiectare inginerească, pe care privind în urmă în perspectiva unei jumătăţi de secol, nu cred că trebuie să mă sfiesc să-l numesc avangardist pentru acea vreme. Mă întreb câte universităţi existau în lume în anii 60 care predau teoria sistemelor, şi câte dintre ele făcuseră din această disciplină coloana vertebrală a programei de învăţământ ingineresc.
Există spaţii pe care nu le-am vizitat zeci de ani, dar în care mă regăsesc deseori în amintiri. Apartamentul copilăriei, curtea bunicilor, sala de clasa din liceu (aceeaşi vreme de patru ani, cu aceeaşi banca şi aceiaşi colegi împrejur), holurile facultăţii, atelierul cu plansete împărţit cu încă vreo zece colegi la primul loc de muncă. Revederea cu corpul EC şi cu amfiteatrul EC105 în care a avut loc şi prima parte a întâlnirii aniversare a fost una dintre aceste ocazii. Numărul de paşi era acelaşi, volumele interioare nu s-au schimbat, parcă nici băncile din amfiteatru, se mai scrie încă cu crete albe pe table verzi (aici chiar că mă aşteptam la ‘white-boards’ mai moderne!). Desigur, s-au şi schimbat multe. Lângă cele două corpuri de clădiri pe care le cunoşteam, construite la începutul anilor 70 a răsărit acum un turn modern, care adăposteşte printre altele centrul de calcul şi o parte dintre laboratoarele didactice şi de cercetare ale facultăţii. O altă clădire similară (alt ‘turn’) aparţinând întregii Politehnici a fost construit la intrarea dinspre cartierul Militari. Interioarele noi şi cele cunoscute erau pavoazate pentru festivităţile aniversare ale jubileului, două expoziţii prezentau activitatea şi realizările studenţilor şi doctoranzilor. Web site-ul facultăţii a inclus aniversarea noastră de 40 de ani de la absolvire între evenimentele aniversării 50 ale instituţiei.
sursa imaginii Marius Vladu si Facebook
A fost pentru noi doar a două întâlnire de promoţie în 40 de ani, şi pentru mine prima. O întâlnire mai avusese loc în 1987, în perioada ultimă a ‘Epocii de Aur’. Eu părăsisem de trei ani România, mă aflam atunci în prima etapă a vieţii într-o ţară nouă şi într-o lume nouă. Luasem viaţa în piept cum se spune, nu îmi permiteam încă vacanţe sau excursii în străinătate. Îmi câştigasem libertatea de circulaţie împreună cu alte drepturi individuale strangulate în perioada cât am trăit în România, dar priorităţile erau altele – carieră profesională, familie, copii, refacerea minimului confort personal. Trecerea abruptă de la un sistem la altul nu m-a găsit de loc nepregătit profesional, aş putea spune că baza teoretică formată în învăţământul românesc şi chiar şi experienţa practică din industria românească au fost suficient de solide, diferenţele în tehnologii şi aparatură fiind relativ uşor recuperabile. Mai puţin pregătit eram cu alte aspecte ale vieţii în lumea capitalismului liberal: sistemul bancar, crearea profilului profesional şi prezentarea la interviuri pentru a ocupa un loc de muncă. Nu ştiu deci ce vor fi discutat colegii mei la întâlnirea din 1987, şi nu ştiu nici câţi dintre ei presimţeau că dacă nu au plecat spre o schimbare cum făcusem eu şi alţi colegi, schimbarea avea să vină peste ei la sfârşitul deceniului.
După două scurte discursuri festive am petrecut trei ore şi jumătate în amfiteatrul EC105 împărtăşind poveştile de viaţă şi traseele profesionale ale celor prezenţi. Au venit să participe la eveniment 55 din cei 127 de absolvenţi din anul 1977. Nu fuseseră mult mai mulţi nici în 1987. Au fost rostite cuvinte calde de apreciere pentru instituţie, pentru metodă, pentru profesorii din care o parte ne-au părăsit în aceste decenii. Câţiva dintre colegi nu au răspuns şi nu vor mai răspunde la apel.
Traseele de viaţă şi profesionale expuse au fost dintre cele mai diverse. Unii dintre noi au făcut cariere deosebite, cu realizări remarcabile în industria românească sau în lume. Absolvenţii Automaticii din 1977 au lucrat în întreprinderi şi instituţii de proiectare şi cercetare dintre cele mai reputate din România sau la firme dintre cele mai cunoscute din lume. Unii au rămas în domeniul strict al automatizărilor industriale care era direcţia principala în care pregătea facultatea specialişti, alţii au evoluat spre domenii înrudite în special tehnologii informatice şi telecomunicaţii. Unii au întemeiat firme care au reuşit să creeze nume şi direcţii în condiţiile nu tocmai uşoare ale tranziţiei economice şi politice româneşti, alţii au rămas fideli unui singur sau câtorva locuri de muncă de-a lungul carierelor. Câţiva au părăsit cu totul lumea ingineriei şi s-au specializat în alte domenii sau s-au apucat de alte activităţi depărtate de profilul tehnic. Mulţi sunt încă activi, dar câţiva dintre noi ne-am retras din activitatea profesională şi ne dedicăm timpul altor domenii, hobby-urilor, familiei. Majoritatea celor care au vorbit au subliniat cu recunoştiinţă contribuţia formativă profesională şi personală a anilor de facultate.
Nu s-a discutat numai despre carierele profesionale, nici la întâlnirea de dimineaţă de la facultate, şi nici la recepţia şi petrecerea de după-amiază de la Hanul lui Manuc. Am împărtăşit fiecare câte ceva şi despre vieţile de familie, despre căsnicie sau căsnicii, despre copii şi nepoţi de care parcă suntem mulţi dintre noi mai mândri decât de propriile noastre persoane şi realizări. Am depănat amintiri, ne-am recunoscut şi cunoscut mai bine în pofida anilor prin care am trecut şi care au trecut peste noi. Am trăit cu toţii perioade mai uşoare sau mai grele, schimbări pe care le-am înfruntat şi cu care ne-am acomodat, şi cred că mulţi dintre membrii promoţiei noastre au schimbat în bine şi locurile prin care au trecut, şi comunităţile în care au trăit şi în care trăiesc.
După o zi plină de emoţii şi regăsiri am hotărât să nu mai lăsăm intervale mari între întâlnirile noastre periodice. Vom încerca să pornim o tradiţie de întâlniri anuale, în prima jumătate a lui Octombrie, în Bucureşti şi în alte locuri din ţară, sau poate şi în străinătate, acolo unde vom găsi organizatori şi interes între participanţi. Deci, la revedere, în Octombrie 2018.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)