Scriu de multe ori în rubrica CHANGE.WORLD despre viitor. Și atunci când trec în revistă dezvoltările tehnologice ale prezentului, și atunci când încerc să înțeleg trecutul cu lecțiile sale, am în gând felul în care acestea vor influența viitorul. Cu previziunile încerc însă să fiu precaut. Chiar și atunci când preiau opiniile experților, o fac cu o doză substanțială de scepticism. De multe ori, aceste previziuni s-au dovedit greșite, și cu cât expertiza este mai profundă într-un domeniu sau altul, cu atât rezultatele previziunilor se pot dovedi a fi mai eronate. Despre ‘orbul experților’ în ceea ce privește viitorul voi scrie însă mai pe larg cu altă ocazie. Astăzi doresc să abordez subiectul previziunilor din creația artistică de anticipație. Paradoxal, scriitorii și cineaștii, bazându-se copios pe instinctele lor artistice, au fost de multe ori mai exacți în a trasa liniile de evoluție ale societății. Istoria previziunilor în literatura și cinematografia de science-fiction duce la concluzii fascinante, între ele aflându-se faptul că previziunile artiștilor de acum 40-50 de ani s-au dovedit de multe ori a fi mai corecte decât cele ale savanților.
Ca studiu de caz, voi folosi un film văzut recent în cadrul unei retrospective a filmelor regizorului francez Bertrand Tavernier. Născut în 1941, Tavernier a abandonat studiile juridice pentru a scrie critică de film în perioada Noului Val, pentru ca apoi să treacă de partea creatorilor de cinematografie, ca asistent al cunoscutului regizor Jean-Pierre Melville, și apoi ca regizor independent. A realizat peste 30 de filme într-o carieră care se întinde pe o jumătate de secol, câștigând de patru ori premii César (echivalentul francez al Oscar-urilor), un premiu britanic BAFTA și un Urs de Aur la Festivalul de la Berlin. Toate filmele sale combină genuri diverse, cum ar fi ‘film noir’ sau ficțiunea istorică, cu mesaje sociale puternice și articulate, reflectând convingerile sale politice de stânga. ‘Moartea în transmisie directă’ (‘La mort en direct’, în franceză sau ‘Death Watch’, în engleză) este singura sa creație în genul science-fiction. Cu atât mai remarcabil este faptul că avem de-a face cu o operă remarcabilă și din punct de vedere artistic, și din cel al anticipației.
Filmul lui Bertrand Tavernier, realizat în 1980, adaptează pentru ecran romanul ‘The Unsleeping Eye’ (care are și titlul alternativ ‘The Continuous Katherine Mortenhoe’) al scriitorului englez David C. Compton (născut în 1930), autor de romane polițiste, ‘horror’ și de anticipație. Acțiunea se petrece într-un viitor în care, prin avansurile medicinii, bolile au fost eradicate și moartea a devenit un eveniment cu totul excepțional. Eroina filmului, Katherine Mortenhoe, devine o celebritate atunci când este diagnosticată cu o boală incurabilă, care îi mai lasă doar vreo două luni de trăit. O companie de televiziune îi propune o sumă uriașă de bani dacă acceptă ca ultimele sale săptămâni de viață să fie filmate și retransmise în direct. Când răspunsul pare să fie negativ, producătorii programului nu ezită să folosească o înșelătorie bazată pe tehnologie pentru a-și atinge scopul. Implantează în ochii unui reporter pe nume Roddy camerele de luat vederi care permit ca tot ceea ce acesta vede să fie captat și transmis spre studiourile TV. Katherine fuge împreună cu Roddy pentru a scăpa de presiunea mediei, fără să știe că devenise eroina unui ‘show’ crud – propria sa agonie în transmisie directă. Acțiunea se complică pe măsură ce relația inevitabilă care se înfiripă între cei doi evoluează. Mă voi opri aici cu povestirea acțiunii pentru a lăsa acelor cititori care vor avea curiozitatea de a căuta și viziona filmul plăcerea descoperirii.
Rolurile principale sunt jucate în film de doi actori de primă clasă. Katherine Mortenhoe este Romy Schneider, o actriță a cărei frumusețe și talent au dominat cinematografia europeană în anii ’60 și ’70. S-a născut în Austria în 1938, într-o familie de actori care i-a încurajat și cultivat cariera. A debutat pe marile ecrane la 15 ani și a jucat în mai multe filme austriece și germane în anii ’50. În 1958, pe platourile filmului ‘Christine’, bazat pe o piesă a lui Arthur Schnitzler, l-a întâlnit pe Alain Delon, cu care a trăit o pasionată și foarte mediatizată poveste de dragoste. S-a mutat în Franța unde a locuit în deceniile următoare și unde a realizat multe dintre filmele majore ale carierei sale. ‘La mort en direct’ este unul dintre ultimele sale filme, realizat într-o perioada de criză personală marcată de alcoolism și de moartea într-un accident tragic a fiului ei, David. Rolul femeii care crede că moare și încearcă să se refugieze de lume și, mai ales, de presiunea mediilor de comunicare pare a fi premonitoriu. Lui Romy Schneider îi dă replica în acest film actorul american Harvey Keitel, unul dintre actorii preferați ai lui Martin Scorsese (‘Mean Streets’ – 1973, ‘Taxi Driver’ – 1976, ‘The Irishman’ – 2019) și Quentin Tarantino (‘Reservoir Dogs’ – 1992, ‘Pulp Fiction’ – 1994). Apare în film, spre final, într-un rol scurt dar semnificativ, și Max von Sydow, actor excepțional, a cărui carieră internațională a fost lansată de rolul din ‘The Seventh Seal’ al lui Ingmar Bergman din 1957. Calitatea actorilor contribuie în mare măsură la consistența stilistică și claritatea mesajelor acestui film.
‘La mort en direct’ este unul dintre acele filme de anticipație care nu numai că nu se bazează pe elemente tehnologice, ci evită aproape complet efectele speciale. Lumea viitorului anului 1980 arată foarte asemănător cu realitatea anului 1980. Fără automobile zburătoare, fără dispozitive de comunicare ultra-sofisticate. Anticipația practicată de Bertrand Tavernier și de co-scenariștii săi este o anticipație psihologică și socială mai degrabă, decât una tehnologică. Nu numai că peisajul nu este invadat de tehnologie futuristă, dar el pare mai degrabă distopic. Orașe părăsite cu clădiri în paragină, zone în care o natură neprietenoasă pare să-și revendice teritorii temporar pierdute. Societatea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte a scăpat poate de boli, dar nu pare a fi o lume fericită. O mare parte din filmări au fost făcute în Glasgow și în zonele industriale din jur, într-o perioadă în care nordul Angliei și Scoția se confruntau cu o puternică criză economică datorată, în parte, începutului perioadei de liberalism accelerat sub Margaret Thatcher. Elementul tehnologic cel mai impresionant al filmului este implantul la care se supune Roddy, eroul jucat de Harvey Keitel, reporterul care, pentru a-și acoperi datoriile, acceptă să devină instrumentul de captare și retransmisie a imaginilor pentru studiourile de televiziune. Astăzi, după 40 de ani de la realizarea acestui film, știința medicală experimentează procedee similare, cu scopuri desigur mult mai nobile – redarea vederii persoanelor care și-au pierdut-o în urma accidentelor sau bolilor. Principiul este exact cel imaginat de Compton și Tavernier – implantarea de senzori vizuali în zona retinei, reconstituirea imaginilor și transmiterea lor prin semnale electrice spre creier.
‘La mort en direct’ anticipează uluitor emisiunile ‘reality show’ cu mulți ani înainte ca primele programe stil ‘Big Brother’ să fi apărut pe micile ecrane. Urmau să treacă încă 18 ani până când regizorul american Peter Weir avea să realizeze filmul ‘The Truman Show’, cu Jim Carrey în rolul principal. Bertrand Tavernier este astfel un pionier al unui sub-gen cinematografic. Fuga eroinei principale în căutarea singurătății în care dorește să-și petreacă ultimele zile de viață și conflictul ei cu o lume în căutare de senzații și de divertismente escapiste, care încalcă spațiul privat individual, expun dileme care sunt cunoscute multora dintre noi, așa de cunoscute încât este ușor de uitat în timpul vizionării că filmul este realizat înainte de epoca rețelelor de comunicare, a Internetului, a camerelor de luat vederi care supraveghează fiecare colț în care ne putem află și expun fiecare detaliu al vieților noastre. Katherine Morthenhoe își mai revendică însă încă un drept pentru care puțini dintre noi trebuie să se lupte astăzi, dar care poate deveni o cauză a viitorului – dreptul de a muri. Prelungirea vieții va însemna anularea acestui drept? O lume care a atins tehnologic perfecțiunea, desființând bolile, nu își are rațiunea dacă nu reușește să dea un sens vieților celor care o populează. Eternitatea nu valorează nimic în absența fericirii.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)