Apariția în traducere în limba română la Editura Humanitas a eseului ‘Dumnezeu și Golemul’, scris în 1964 de Norbert Wiener, mi-a prilejuit ocazia de a cerceta și a cunoaște câteva aspecte inedite ale istoriei ciberneticii și a biografiilor întemeietorilor acestei discipline care, plecând de la principii și ecuații matematice, și-a găsit aplicabilitatea în domenii diferite ale tehnologiei, dar și ale științelor sociale și disciplinelor umaniste. Posibil ca tocmai generalitatea enunțurilor și aplicabilitatea transdisciplinară a acestora să fie unele dintre motivele principale care au determinat controversele, criticile, interdicțiile cu care cibernetica a fost întâmpinată încă de la apariția sa.
Cibernetica este o metodă transdisciplinară de studiu al sistemelor cu reglare automată, aplicabilă oricărui sistem în care există o buclă închisă (sau buclă de ‘feedback’). Dacă vom considera că un sistem are un semnal de intrare și un semnal de ieșire, bucla de reglare aduce informație despre semnalul de ieșire (influența sistemului asupra mediului sau altor sisteme) înapoi, astfel încât el influențează împreună cu semnalul de intrare comportamentul și structura sistemului. Norbert Wiener definea cibernetica drept ‘studiul științific al controlului și comunicației’, aplicabil mașinilor, organismelor vii, oamenilor și sistemelor sociale. Noțiuni ca adaptare, comandă, convergență, conectivitate, comunicație, eficiență sunt asociate sau fac parte din studiul ciberneticii.
Termenul de cibernetică provine din limba greacă, în care ‘cybernetes’ înseamnă ‘conducător’, ‘cârmaci’, ‘pilot’. Alegerea sa subliniază autonomia sistemului, care este unul dintre principiile de bază ale disciplinei. L-a folosit pentru prima dată Platon, în ‘Alcibiade’, cu semnificația guvernării suverane a poporului. Varianta sa franceză ‘cybernétique’ a fost redescoperită și utilizată de fizicianul francez André-Marie Ampère care în 1834 i-a atribuit semnificația de știință a guvernării în clasificarea sa pentru cunoștințele umane. Sistemele de automatizare în buclă închisă au început să fie studiate și aplicate în primele decenii ale secolului 20 în aparatura de telefonie și a stațiilor de radar. Prima descriere sistemică detaliată a principiilor ciberneticii aparține însă unui român, medicul militar Ștefan Odobleja. Născut în 1902, Odobleja comunicase ideile principale ale teoriei pe care a numit-o ‘Psihologie consonantistă’ la un congres în 1936, pentru a le publica apoi la Paris, în două volume, în 1938 și 1939. În această carte, Odobleja descria principiul de conexiune inversă a sistemelor circulare (‘feedback’) și aplicabilitatea acestuia în psihologie. A apucat să trimită cartea câtorva dintre marile universități ale lumii, când a izbucnit al doilea război mondial. În primele decenii ale regimului comunist, Odobleja, care fusese obligat să părăsească armata, a trăit precar și nu și-a putut continua activitatea științifică. Abia în 1966 a avut acces la lucrările lui Norbert Wiener care puneau bazele teoretice ale ciberneticii și a putut să observe similarități multiple cu cercetările publicate de el cu trei decenii înainte. Wiener murise cu doi ani înainte și Odobleja nu a putut face mai mult decât să publice prin anii ’70 și el o carte în care revendică prioritatea unora dintre ideile de baza ale ciberneticii. A murit în 1978 și este recunoscut astăzi pe plan internațional ca un precursor al ciberneticii, și ca autorul teoriei care aplică principiile acestei discipline în psihologie.
Termenul de cibernetică a fost adoptat oficial de lumea științei în 1947, la o reuniune a matematicienilor și oamenilor de știință din discipline conexe, unde Norbert Wiener s-a oferit să scrie o carte în care să descrie avansurile teoretice și aplicabilitatea practică a principiilor noii discipline. Cartea, publicată în 1948 la MIT, avea să se numească ‘Cibernetica: sau control și comunicare în animal și mașină’. Între savanții care și-au adus o contribuție semnificativă la nașterea noii științe merită să fie menționați Alan Turing, despre care am scris de mai multe ori în articole precedente ale rubricii CHANGE.WORLD, John von Neumann – inventatorul automatelor celulare din care a derivat principiul auto-replicării, fundamental in cibernetică, și William Grew Walter – unul dintre primii constructori de roboți.
Cine era Norbert Wiener? Provenea dintr-o familie de imigranți din Europa Răsăriteană. Printre strămoșii săi se aflau rabini și gânditori evrei celebri, printre care Maimonides, faimosul medic și filosof al Renașterii timpurii din Spania secolului 13. Ceva din spiritul enciclopedic al ilustrului sau strămoș s-a transmis probabil peste generații, Wiener fiind nu numai un excepțional matematician, dar și filosof și cercetător interesat de domenii multiple, care a înțeles și a explicat aplicabilitatea descoperirilor tehnice la care contribuise nu numai colegilor săi din comunitatea științifică, ci și publicului larg. Implicat în efortul militar american în timpul celui de-al doilea război mondial, Wiener s-a specializat în acea perioadă în studii balistice care anticipau traiectoriile rachetelor trimise de inamic. De aici au plecat idei legate de predictibilitatea comportării sistemelor determinante și statistice, care aveau să fie încorporate în cibernetică. După sfârșitul războiului, Norbert Wiener a făcut parte din grupul de savanți care a trimis avertismente grave guvernanților în legătură cu efectele descoperirilor și invențiilor făcute posibile de economia de război și riscurile continuării utilizării acestora în scopuri militare. Aici pozițiile sale s-au despărțit de cele ale unora dintre colegii săi de generație, cum a fost de exemplu von Neumann. Restul vieții (până la moartea timpurie în 1964, în urma unui atac de inimă) l-a petrecut dezvoltând teoriile sale mai mult pe plan filosofic, popularizând și explicând știința la a cărei apariție contribuise. Cartea recent tradusă în limba română, ‘Dumnezeu și Golemul’, a căpătat în timp statut de testament intelectual, mai ales că prima ediție a fost publicată cu câteva săptămâni înainte de moartea sa. Este nu numai o excepțională carte de popularizare, dar și o colecție de previziuni și avertismente care rămân cât se poate de actuale, la 55 de ani de la apariție. Găsim în ea dezbateri despre inteligența artificială, relațiile dintre mașini și oameni, consecințele sociale ale progreselor medicinii și ale prelungirii vieții umane.
Pozițiile pacifiste ale lui Norbert Wiener nu au putut preveni respingerea ciberneticii în țările comuniste, în primii ani după apariția cărții sale fundamentale. Cibernetica a fost etichetată în Uniunea Sovietică drept ‘știință burgheză reacționară’, în ilustra companie a altor ramuri științifice cum erau genetica sau psihanaliza. Deși inginerii sovietici aduseseră contribuții semnificative în domeniile electronicii sau automatizării, studiul sau proiectarea în disciplinele tehnice ‘capitaliste’ erau imposibile, iar contactele cu cercetătorii străini, sporadice și strict controlate. Un episod anecdotic este legat de traducerea în limba rusă în 1953 a cărții fundamentale a teoriei informației, a lui Claude Shannon. Editorul cenzor a eliminat toate paragrafele suspectate de a transmite conținut ideologic interzis, inclusiv un capitol întreg care fusese prea abstract, dincolo de capacitatea sa de înțelegere. Volumul nu mai avea nicio logică. Situația această a durat până după moartea lui Stalin. Un dicționar științific publicat în 1954 încă mai condamna cibernetica pentru „echivalarea mecanică a proceselor în natură, în societate și în sistemele tehnice, înlăturând astfel dialectica materialistă și fiziologia științifică modernă elaborată de Ivan Pavlov”. Abia după 1955 ‘științele burgheze’, între care și cibernetica, au fost ‘reabilitate’. Cartea lui Norbert Wiener a fost publicată în 1958. În același an lua ființă un Institut de Cercetări Cibernetice, condus de o personalitate remarcabilă, numită Viktor Glushkov (1923 – 1982), un vizionar care, dacă ar fi trăit în Occident, ar fi fost probabil astăzi considerat unul dintre întemeietorii informaticii moderne. Glushkov și colegii săi au propus în 1962 crearea unei rețele de 30 de mii de calculatoare (OGAS) care să lege centrele informatice ale întregii Uniuni Sovietice. Propunerea preceda cu un an primele discuții la firma BBN în Statele Unite despre o rețea informatică similară. Aveau să mai treacă șapte ani până la primii biți transmiși pe rețeaua ARPANET, precursoare a Internet-ului de astăzi. Glushkov nu a reușit însă să convingă autoritățile de partid și de stat sovietice. Planurile sale aveau să fie respinse. La fel cum Stalin și acoliții săi se temuseră de cibernetică, o știință cu aplicabilitate în domenii diferite ale vieții și tehnologiei, concurentă potențială a socialismului ‘științific’, nici Brejnev și cei din jurul lui nu s-au grăbit să aprobe un proiect care făcea transmiterea și accesul la informație mai eficient și mai rapid. Cu câteva decenii mai târziu, în memoriile sale, Mihail Gorbaciov avea să menționeze decalajele tehnologice în domenii cum erau cibernetica și transmiterea informației ca fiind unul dintre motivele principale ale crizei sistemului comunist, care a culminat cu prăbușirea acestuia în URSS și Europa Răsăriteană. Se poate spune că URSS plătea lipsa buclei de control invers.