Revista ‘The Atlantic’ este una dintre cele câteva publicații la care sunt abonat și pe care le citesc cu interes, plăcere și încredere. A fost fondată în 1857, la Boston, cu numele de ‘The Atlantic Monthly’ – nume sub care a apărut în cea mai mare parte a istoriei sale, până acum câțiva ani – ca o revistă literară și culturală care publica articole semnate de scriitori de frunte, cu privire la educație, abolirea sclaviei și alte probleme politice majore din acea vreme. Revista cu periodicitate mensuală a însoțit istoria Statelor Unite de la înființare până astăzi, fiind în permanență un reper de jurnalism cultural și politic de calitate și un spațiu de exprimare pentru idei și curente politice și intelectuale importante în societatea americană. Orientarea din ultimii ani este liberală, excluzând însă extremismele corectitudinii politice excesive și lăsând loc argumentelor care fac dezbaterea posibilă și fertilă.
Mi-a atras atenția în numărul datat aprilie 2021 un articol semnat de Anne Aplebaum și Peter Pomerantsev cu titlul destul de provocator ‘The Internet Doesn’t Have To Be Awful’ – ‘Internetul nu trebuie să fie groaznic’. Articolul abordează o tematică foarte fierbinte a actualității – rolul Internetului în difuzarea informației, stilul și tonul dezbaterilor, influența acestora asupra vieților noastre. Voi pleca de la acest articol pentru a aduce în discuția cititorilor rubricii noastre câteva dintre ideile și propunerile autorilor. Am ales să schimb titlul. Poate că formularea mea va părea la fel de provocatoare, dar cred că este mai constructivă. Câteva cuvinte despre autorii articolului. Anne Applebaum, născută în 1964, face parte dintre colaboratorii permanenți ai revistei, după ce a contribuit la alte publicații de prestigiu precum ‘The Economist’, ‘The Spectator’ și ‘The Washington Post’. Este expertă în istorie și ziaristă, trăiește din 1998 în Polonia, și a scris mult despre marxism-leninism și despre dezvoltarea societății civile în Europa Centrală și de Est, fiind laureată a Premiului Pullitzer în 2004, pentru o carte despre istoria Gulagului. Peter Pomerantsev, născut în 1977 în URSS, este ziarist și economist britanic, autorul cărții ‘This Is Not Propaganda’, apărută în 2019, având ca temă dezinformarea și propaganda în Rusia de astăzi. Ambii autori, deci, sunt foarte familiari, dacă nu chiar experți, în gândirea totalitară și folosirea informației și dezinformației în scopuri politice.
Articolul pleacă de la viziunea diplomatului și filosofului francez Alexis de Tocqueville, a cărui călătorie în America, în anul 1831, a stat la baza cărții ‘Democrația în America’, publicată în 1835, o combinație între note de călătorie și analiză a democrației participative americane. Impresionat de schimbul de idei și de dezbaterile libere din micile comunități americane, Tocqueville le propunea ca exemplu monarhiilor constituționale, dar încă în mare parte autocrate, din Europa primei jumătăți a secolului 19. Comparația situației actuale din Statele Unite cu cea descrisă de Tocqueville cu aproape două secole în urmă nu este – în opinia autorilor – făvorabilă. Multe dintre valorile și instituțiile democratice, tribunalele neinfluențate politic, un serviciu civic profesionist, o politică externă bipartizană au dispărut sau au fost considerabil slăbite. Internetul și aplicațiile bazate pe Internet au jucat un rol important în erodarea democrației. În mare parte din restul lumii există pericole similare. Conducătorii Chinei au creat un internet (cu ‘i’ mic) bazat pe cenzură și supraveghere. Serviciile secrete rusești folosesc metode similare de supraveghere asupra propriilor cetățeni și folosesc platformele sociale pentru a influența opinia publică din restul lumii. În ceea ce privește sistemul informatic american, o mare parte dintre decizii sunt luate în foruri restrânse, aparținând câtorva companii din Silicon Valley.
Nu așa ar fi trebuit să stea lucrurile. Motoarele de căutare și rețelele sociale de comunicare nu au fost proiectate cu scopul de a controla politic informația, de a propaga dezinformările sau de a polariza opiniile utilizatorilor. Aplicații precum cele ale lui Google sau Facebook au fost introduse cu câțiva ani înainte sau după anul 2000 și, pentru a câștiga popularitate, au fost oferite gratuit, cel puțin aparent. Răspunzând unor necesitați informaționale și de comunicare reale, ele au cucerit atenția publicului larg și și-au învins în scurt timp competitorii, devenind dominante în nișele lor. Problema este că, în lumea capitalismului competitiv, nimic nu este gratuit, iar modelul lor economic se bazează pe crearea unui profil al utilizatorilor și folosirea informațiilor despre aceștia pentru a le furniza, vizibil sau implicit, publicitate. Algoritmii care stau la baza acestor politici nu au ca scop libera circulație a informației sau democratizarea accesului, ci maximizarea timpului petrecut în aplicațiile respective, cu scopul ca utilizatorii să fie expuși cât de mult posibil la publicitatea firmelor care susțin financiar funcționarea sistemului. Inițial, aceste aplicații s-au dorit a fi platforme independente, agnostice conținutului furnizat de firme și de utilizatori. Destul de repede însă, a devenit clar că această independență este imposibilă și că responsabilitatea pentru acuratețea și legalitatea informațiilor propagate trebuie împărțită de platformă cu cei care le generează. Așa au apărut algoritmii de filtrare și echipele de supraveghere. Dar cu ce sunt diferite aceste politici de cenzură? În condițiile în care mai mult de jumătate din populația globului cu acces la Internet folosește Google ca motor de căutare și Facebook drept mijloc de socializare, aceste companii nu se mai pot eschiva de la a furniza răspunsuri acestor întrebări.
În continuarea articolului, Anne Applebaum și Peter Pomerantsev identifică momentul 2021 cu un alt moment de schimbare din istoria economică și socială americană. La câteva decenii după vizita lui Tocqueville, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, Statele Unite erau martore ale unui proces de consolidare monopolistă pe care cei doi autori îl consideră similar cu epoca actuală. Trecute prin focul războiului civil și renăscute economic, Statele Unite se extinseseră geografic, se stabilizaseră politic și dezvoltaseră o industrie metalurgică și energetică, transporturi și un sistem bancar controlat de câteva companii foarte mari. Rezultatul a fost adâncirea inegalităților sociale și economice, crize financiare și violență politică, culminând cu asasinarea în 1901 a celui de-al 25-lea președinte al Statelor Unite, William McKinley. Aceste cicluri vicioase au fost întrerupte de reformele anti-trust, introduse de succesorul acestuia, președintele Theodore Roosevelt. Legislația introdusă de el a fragmentat marile monopoluri, a reglementat concurența și a readus puterea economică în mâinile micilor afaceri și ale antreprenorilor. Acest sistem de legi a evoluat în timp, dar succesorii săi mai sunt în vigoare și au fost utilizați masiv în anii ‘80, când monopolul trustului Bell în domeniul telefoniei a fost desființat, lăsând locul competiției între diverse companii, ceea ce a dus la reducerea tarifelor la consumator, dar și la diversificarea industriei telecom, care a făcut posibila comercializarea Internetului.
Sunt astăzi posibile acțiuni anti-trust împotrivă giganților industriilor hi-tech? Este exact ceea ce propun o parte dintre politicienii aripii radicale a Partidului Democrat. Procesul legislativ a început și se află în faza de investigații în Statele Unite, dar și în Europa și în China. Nu este însă suficient. Putem fi de acord că fenomenul de control al informațiilor din centre monopoliste trebuie înlocuit, dar cine preia răspunderea? Cine păstrează echilibrul dintre dezinformare și discurs politic legitim, dintre libertatea de exprimare și protejarea securității individuale și colective? Cei mai mulți dintre experți, precum și dintre consumatori sunt de acord că politicienii și organizațiile sau comitetele controlate de aceștia nu reprezintă alternativa dorită. Descentralizarea anti-monopolistă trebuie să fie introdusă în paralel cu o legiferare a controlului informației în condițiile asigurării confidențialității personale, dar și a libertății de exprimare. Cum realizam aceasta?
Veștile bune, cum se spune, sunt că infrastructura Internetului a rămas aceeași cu cea imaginată cu 40-50 de ani în urmă, adică un sistem universal de acces echitabil. Toate discuțiile din acest articol, chiar dacă aparent se referă la ‘Internet’, se ocupă, de fapt, cu aplicațiile care funcționează pe această infrastructură. Motoarele de căutare Google, rețelele sociale Facebook, comerțul pe Amazon – toate sunt aplicații pe același Internet, la fel sunt sistemele de supraveghere și de apărare a confidențialității, sau frontierele virtuale care izolează astăzi unele zone ale Internetului. Istoria difuzării informației ne oferă și ea precedente din care pot fi învățate lecții importante. Internetul nu este primul sistem de transmisie în masă a informației care a fost deturnat de la scopurile inițiale. Înainte de Internet, în secolul XX, au avut loc mini-revoluții informaționale (vezi și unul dintre articolele mele precedente) produse de introducerea radioului în anii ’20 și a televiziunii în anii ’50. Imediat ce au apărut aceste inovații tehnologice, regimurile autoritare le-au sesizat forța și au preluat inițiativa, folosindu-le ca surse de dezinformare, propagandă și control social. Regimul nazist a fost expert în controlul informației folosind radioul. Controlul statului și al partidelor comuniste asupra televiziunilor a fost aproape total în URSS și tarile Europei de Est până în 1989.
Cum au răspuns democrațiile acestor tendințe? Răspunsul a constat în crearea serviciilor publice de informații și divertisment, care au preluat în țările democratice reponsabilitatea difuzării programelor și a conținutului acestora. BBC-ul britanic este exemplul cel mai ilustru, dar PBS-ul american reprezintă o alternativă nord-americană chiar în condițiile unei piețe dominate de companii comerciale și de competiție. În Europa de Vest, posturile publice au fost dominante aproape în toată a doua jumătate a secolului XX și rămân un factor important în peisajul informațional al mediilor de comunicare. Propunerea alternativă oferită de Anne Applebaum și Peter Pomerantsev se bazează pe descentralizare, pe de-o parte, și pe crearea unor servicii publice de comunicare socială cu abonați identificați și confirmați și cu un sistem de guvernare similar cu al posturilor de radio și de televiziune publice, bazat pe comitete directoare formate din profesioniști la numirea cărora factorii politici să nu aibă influență sau să aibă o influență limitată prin lege. Modelul acesta a început să fie introdus în comunitățile locale din unele state americane (Vermont, Washington) și în Taiwan, dar pentru extinderea, testarea, perfecționarea și generalizarea sa este necesară legislație. Este această propunere viabilă? Dacă da, va reuși ea să fie sprijinită legal și să fie implementată cu succes? Sunt întrebări deschise, dar problemele care trebuie rezolvate sunt critice pentru viitorul comunicației pe Internet și al întregii noastre vieți sociale, economice, culturale. Așa cum am arătat însă, trecând în revistă și discutând ideile propuse de articolul din ‘The Atlantic’, nu este pentru prima dată când sistemele democratice s-au confruntat cu astfel de probleme, și nu ar fi pentru prima dată când ele ar fi surmontate.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)