Cu câteva săptămâni în urmă, discutam într-un articol al rubricii CHANGE.WORLD despre genii. Am un prieten care enunță uneori o teorie interesantă legată de acest subiect. În opinia lui există câteva personalități în istoria omenirii a căror excepționalitate este atât de ieșită din comun, încât explicațiile obișnuite despre originea geniului nu par plauzibile. Personalități cu o lărgime a orizonturilor, o profunzime a descoperirilor și creațiilor care le poartă numele, cu o influență atât de radicală în istorie, știință și cultură, personalități care par să fi anticipat cu mult epoca în care au trăit, încât singura explicație – zice prietenul meu – este că aceste personalități … au venit între noi dintr-o altă lume. Fie de undeva, din propriul nostru viitor, în care vom fi stăpânit secretul călătoriilor în timp, fie ca ambasadori ai unor civilizații extraterestre. Ray Kurzweil numește acest fenomen singularitate – e posibil, deci, să fie vorba despre o întruchipare a conceptului specifică personalităților. Nu sunt multe figuri în istoria omenirii care ar răspunde acestor definiri. Numărul lor nu a depășit, poate, numărul degetelor unei singure mâini. Dacă însă singularitatea personalităților există, între puținii aleși se află, fără îndoială, Leonardo da Vinci.
sursa imaginii: leonardodavinci.net/
Până în ziua de astăzi este greu de conceput multitudinea domeniilor în care Da Vinci a excelat. A fost unul dintre cei mai mari pictori din istoria artei și unul dintre cei mai prolifici inventatori. În sfera preocupărilor sale au intrat arhitectura, muzica, matematicile, literatura, anatomia, geologia, astronomia, botanica, mecanica, optica, istoria și cartografia. În fiecare dintre aceste domenii a excelat, le-a studiat, le-a dezvoltat, fiecare dintre ele arătau altfel în anul morții sale, 1519, decât în anul nașterii, 1452, și asta datorită contribuțiilor lui. Științe cum sunt paleontologia și studiul fosilelor îl consideră ca întemeietor. Invenții dintre cele mai diferite, cum ar fi submarinele, scafandrii autonomi, elicopterele, tancurile, parașutele, își au primele descrieri în caietele și modelele sale.
sursa imaginii: leonardodavinci.net/
Orașul Milano este locul unde Leonardo da Vinci pare încă să fie prezent. Refectoriul (sala de mese) mănăstirii Santa Maria delle Grazie care găzduiește celebra ‘Cină cea de taină’ este la câteva minute de mers pe jos de fascinantul Muzeu al Științei și Tehnologiei care îi poartă numele. Aici se află colecția a mai mult de 130 de modele create între 1952 și 1956 de un grup de specialiști care au studiat și au reconstituit în spațiu inovațiile și ideile tehnice extrase din cele peste 13 mii de pagini de note și însemnări care au supraviețuit jumătății de mileniu de când a trăit da Vinci. Se pot găsi în această colecție modele (majoritatea confecționate din lemn) de mașini zburătoare, poduri și canale de irigație, biserici și palate, automobile și submarine, armament și fortificații, obiecte casnice și mașini industriale. O parte dintre aceste modele sunt replicate la dimensiuni mai mari și în grădina reședinței Clos Lucé de lângă castelul Amboise, în valea Loarei, unde Leonardo și-a trăit ultimii trei ani din viață ca oaspete și mentor al lui François I, regele Franței.
Dincolo de speculații și de legende, care sunt secretele prolificității și extraordinarei capacități de creație a unui asemenea geniu? Fără îndoială, unul dintre ele este capacitatea extraordinară pe care o avea Leonardo de a corela informații din domenii diferite, de a folosi ceea ce studiase într-o anumită disciplină în cu totul altă parte, de a îmbina și combina tehnici dintre cele mai diferite și de a le adăuga sclipirile minții sale creatoare. Astăzi am numi aceste caracteristici ‘gândire sistemică’ bazată pe o vastă și profundă ‘cunoaștere enciclopedică’. Istoric, se poate spune că da Vinci reprezintă exemplificarea cea mai strălucită a unui model ‘renascentist’ de om de știință cu înclinații și talent artistic, de artist de mare valoare cu cunoștințe remarcabile în domeniile tehnologiei. Mai este valabil acest model și astăzi? Îndrăznesc să afirm că răspunsul este pozitiv, cei mai mulți dintre marii savanți și marii artiști ai lumii din secolele scurse de atunci fiind personalități cu multiple fațete și cunoștințe care nu sunt limitate la domeniile lor de expertiză. Puțini însă au adus contribuții de o asemenea valoare pe planuri multiple. Exemplul cel mai strălucit și cel mai celebru al interdisciplinarității geniului lui da Vinci este nu altul decât faimosul tablou care o reprezintă pe Lisa Gherardini, soția negustorului de mătăsuri florentin Francesco del Giocondo, sau pe scurt ‘Mona Lisa’.
sursa imaginii: en.wikipedia.org/wiki/Mona_Lisa
Walter Isaacson este ziarist, scriitor și profesor de istorie la Universitatea Tulane. A fost director la CNN și redactor-șef al săptămânalului TIME. Spirit enciclopedic și el în felul său, Isaacson a scris biografii ale unor personalități ‘singulare’ din lumea științei și tehnologiei, între care Albert Einstein, Benjamin Franklin, Steve Jobs. Cea mai recentă carte a sa se ocupă de Leonardo da Vinci, și procesul de creație al ‘Mona Lisei’ este descris și analizat din perspective multiple și inedite. Cum se explică fascinația care o exercită până astăzi acest portret de dimensiuni modeste? Care sunt secretele zâmbetului misterios al acestei femei frumoase și a privirii care pare că te urmărește din orice punct de vedere ai privi spre portret? În ‘Mona Lisa’ da Vinci a creat mult mai mult decât un portret, așa cum a făcut-o în alte câteva opere majore ale sale. Procesul său creativ nu se limita la reproducerea realității, ci la lărgirea ei prin mijloace artistice explicite și ascunse. Notele sale includ următorul citat: ‘Pictura descrie nu numai lucrările naturii, dar și mulțimea infinită de lucruri pe care natura nu le-a creat.’ Este cred una dintre cele mai exacte și mai concise definiții ale artei. Rolul artistului este să îmbogățească lumea. Extrapolând, se poate spune că într-un mod original și inegalat, Leonardo da Vinci a pus în ‘Mona Lisa’ și încă în câteva capodopere ale sale bazele realității virtuale și a realității augmentate (extinse).
sursa imaginii: theatlantic.com/magazine/archive/2017/11/leonardo-da-vinci-mona-lisa-smile/540636/
Tehnicile creative ale pictorului au fost analizate în ultimii ani cu metode moderne aparținând chimiei, opticii și spectrografiei și unele dintre voalurile de mister încep să fie înlăturate. Da Vinci a folosit în pregătirea plăcii de lemn pe care este pictat portretul o baza de alb de plumb, diferit de cretă și pigmenții folosiți în alte tablouri în epocă. Rezultatul este că lumina ambiantă este mai bine reflectată și, pentru observator, ea pare că vine din interiorul tabloului. Radiografiile și spectrografiile dezvăluie că au existat două variante precedente ale portretului care se găsesc în straturi succesive sub cea de-a treia, cea finală. Tabloul a fost pictat în mare parte între 1503 și 1506, dar Leonardo a continuat să lucreze la el vreme de mai mult de un deceniu, ultimele tușe fiind probabil adăugate în 1517, când lucrarea îl însoțise pe pictor în călătoria sa în Franța. A migălit și a perfecționat în mod obsesiv tabloul. Pielea obrazului are straturi de culoare de 2-5 microni în zonele luminoase și până la 30 de microni în cele întunecate.
sursa imaginii: theatlantic.com/magazine/archive/2017/11/leonardo-da-vinci-mona-lisa-smile/540636/
Și zâmbetul? Da, zâmbetul. Care este secretul acestuia? Giorgio Vasari, biograful artiștilor Renașterii timpurii, relatează că Leonardo a folosit cântăreți și bufoni pentru a păstra pe obrazul doamnei Lisa del Giocondo un zâmbet în timpul lungilor ședințe de pozat, în ciuda temperamentului ei melancolic. Multe dintre detaliile faciale sunt datorate cunoașterii profunde a anatomiei umane, pe care artistul și omul de știință le-a învățat în timpul disecțiilor executate nopțile, în morga spitalului Santa Maria Nuova, din Florența. Notele lăsate de Leonardo includ o analiză a mecanismelor musculare și a traseelor nervoase care participă în formarea expresiilor feței umane, el fiind și în acest domeniu un descoperitor și un precursor al anatomiei sistemului nervos, domeniu structurat cu câteva secole mai târziu. Leonardo a fost primul și poate singurul artist în istorie care a disecat cu mâinile sale fețele umane, în căutarea secretului expresiilor de bucurie, tristețe, exaltare, groază. Orice explicație nu poate fi însă decât parțială. În definitiv, este vorba despre zâmbetul unei femei, domeniu în care nicio știință nu va putea vreodată descifra toate misterele!
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)