Una dintre glumele cele mai reușite ale ultimelor săptămâni difuzate de rețelele sociale pornește de la una dintre primele fotografii transmise de pe suprafața planetei Marte de misiunea Perseverance a lui NASA. Din peisajul marțian deja familiar, prin hubloul navei spațiale, privește plin de curiozitate … Alf, eroul unui serial sitcom foarte popular acum vreo 30 și ceva de ani. Realizat intre 1986 și 1990, făcând parte dintr-un val de filme și seriale cu extratereștri pașnici, simpatici și buni prieteni ai copiilor, serialul îl avea ca erou pe ALF (prescurtare de la Alien Life Form – formă de viață străină), un extraterestru simpatic și blănos, refugiat de pe o planetă care explodase în urma unui război nuclear, care aterizează în garajul familiei Tanner de la periferia unui oraș american. Vreme de patru sezoane și 99 de episoade, ne-am delectat cu peripețiile eroului nostru care este permanent vânat de politie și FBI, fiind ascuns și protejat de familia Tanner și de alți prieteni pe care și-i face în cartier. Singura ființă terestră în pericol este… pisica familiei, căci în lumea din care venea Alf pisicile sunt animalele preferate de carnivori. Dar și acest conflict se rezolvă spre final, Alf devenind un fel de vegetarian extraterestru. Dispărut de vreo 30 de ani, el este readus în actualitate de o posibilă reluare a serialului și de inventivitatea unui post de televiziune de limbă germană care l-a readus în atenția rețelelor sociale.
Trebuie să fim de acord cu faptul că aveam nevoie de niște știri bune în această perioadă, și că noutățile despre cercetarea spațială mai schimbă ceva din alternanța obsedantă a știrilor despre pandemie și despre isprăvile și contra-isprăvile politicienilor. Până acum misiunea Perseverance face parte din această categorie a știrilor bune. Este prima misiune care ajunge cu bine pe Marte, din 2018 încoace, și conține echipamentul cel mai mare în dimensiuni și greutate și cel mai complex pe care NASA l-a trimis spre ‘planeta roșie’ vreodată. Lansat la 30 iulie 2020, Perseverance a parcurs un drum de 472 de milioane de kilometri, în 203 zile. Pentru a se pune cu bine pe suprafața planetei, a redus viteza de la 19 000 de km/h (viteza ‘de croazieră’), prin intermediul scuturilor protectoare, și apoi, la 1,5 km altitudine a activat motoarele care au încetinit și mai mult coborârea, în timp ce senzorii scanau suprafața planetei pentru a identifica un teren propice de coborâre. La o altitudine de 21 de metri, a fost deschisă parașuta care a realizat contactul lin. Câteva minute mai târziu, când semnalele de confirmare au ajuns pe Pământ, inginerii de la Laboratorul de Propulsie al lui NASA au izbucnit în aplauze. La puțin timp după aceea, Perseverance a început să transmită primele imagini de pe Marte, și vehiculul de suprafață (rover) a început să se pregătească pentru plimbările marțiene. Imaginile sunt de excelentă calitate. De fapt, de la misiune la misiune, sunt receptate imagini din ce în ce mai precise datorate progreselor tehnologiilor video și de transmisie a informației.
Chiar dacă Alf nu a apărut la fereastră, căutările vieții extraterestre sau a urmelor acesteia sunt centrale pentru misiunea Perseverance. Pe site-ul NASA, se poate citi că scopul acestei expediții este ‘căutarea de semne ale vieții trecute și colectarea de mostre de rocă și regolit (rocă și sol sfărâmat) pentru un posibil transport pe Pământ’. De fapt însă, de ce o facem? Cercetarea științifică are, în general, scopuri practice. Întrebarea ‘există viață în altă parte în Univers?’ pare mai mult o întrebare filosofică. Scriitorul de science-fiction Arthur C. Clarke este citat cu următoarea afirmație: „Există două posibilități: fie că suntem singuri în Univers, fie că nu suntem singuri. Amândouă aceste posibilități sunt terifiante.” Existența unor civilizații străine poate constitui pentru omenire o șansă extraordinară de îmbogățire materială și spirituală, sau un pericol existențial. Confirmarea existenței vieții extraterestre ar fi unul dintre evenimentele epocale în istoria științei și ale întregii omeniri. Problema este că până foarte recent nu exista nicio metodologie și nici instrumentația necesară detectării formelor de viață de dincolo de hotarele atmosferei terestre. Realizări științifice excepționale înregistrate în ultimii ani schimbă această situație, așa cum vom vedea în cele care urmează. Sunt șanse bune ca în viitoarele (puține) decenii să avem o confirmare a vieții extra-terestre. Dacă ea există. Vom putea astfel înțelege mai bine care sunt originile vieții pe Pământ și care sunt pericolele care pot duce la extincția vieții și a unei civilizații cum este cea terestră. Dar dacă răspunsul va fi negativ? Poate că o asemenea revelație ne va conduce spre o apreciere mai profundă a unicității a ceea ce am creat și la măsuri mai riguroase pentru protecție și salvgardare.
În principiu, există trei metode fundamentale pentru a căuta un răspuns bazat pe știință la întrebarea fundamentală enunțată mai sus. Prima constă în identificarea exoplanetelor prezentând condiții (acum sau în trecut) similare celor care au permis apariția vieții pe Pământ și observarea acestora de la distanță. A doua metodă este să vizitam planetele respective, cele apropiate, desigur, pentru a culege informații mai exacte. În fine, a treia se bazează pe căutarea de semnale radio sau de alte forme de comunicație și de semne de tehnologie similare celor dezvoltate de civilizația noastră, unele ca răspuns la mesajele de căutare inițiate de programe cu sunt Active SETI (search for extraterrestrial intelligence). Fiecare dintre aceste căi de abordare a problemei a fost rafinată și perfecționată în ultimul deceniu, a făcut progrese remarcabile și ca metodologie, și ca instrumentație. De exemplu, prima metodă începe de la identificarea exoplanetelor locuibile, adică a planetelor din afara sistemului solar care au dimensiuni de același ordin de mărime ca Terra, pot păstra atmosfera, au un sol stâncos pentru a susține apa, dar nu sunt complet acoperite de oceane, și înregistrează temperaturi la care apa se găsește sub formă lichidă. Pe asemenea planete ar exista condițiile climatice care ar favoriza reacțiile chimice complexe care se presupune că au dus la apariția vieții pe Pământ. Primele doua exoplanete au fost descoperite în 1992. Astăzi sunt cunoscute peste 4000 și numărul lor crește permanent. Catalogul Exoplanetelor Locuibile (HEC – Habitable Exoplanets Catalogue) este administrat de astrobiologul Abel Mendez și colegii săi de la Universitatea Puerto Rico din Arecibo. O noua generație de instrumente va începe să le stea la dispoziție. Primul este telescopul spațial James Webb, care va fi lansat în octombrie, creația agenției NASA, cu o oglindă de 6,5 metri și cu o suprafață colectoare de lumină de șase ori mai mare decât telescopul Hubble aflat acum în orbită. El va fi urmat în anii 2030 de alte două gigantice și complexe instrumente spațiale numite LUVOIR și HabEx. Lor li se vor alătura trei telescoape imense bazate pe Pământ, două dintre ele în Chile și unul în Hawaii, cu oglinzi având o deschidere intre 25 și 40 de metri.
Identificarea exoplanetelor locuibile este doar primul pas al explorării la distanță al acestora. Instrumentele sofisticate cu care acestea sunt dotate vor permite analiza spectrală care va determina existenta și conținutul atmosferei. Prin analogie cu ceea ce se petrece pe suprafața Pământului ele vor căuta în zona exoplanetelor fenomene similare care ar putea fi indicațiile unor forme de viață. Prezența, de exemplu, a oxigenului (gaz foarte reactiv) simultan cu metanul nu ar putea fi explicată pentru cineva care observă Terra de la distanță decât prin existența unor procese legate de organisme vii care îl generează. Pigmenți, cum este clorofila, captează lumina în cele mai multe dintre frecvențele vizibile emise de soare, dar reflectă radiațiile infraroșii. Există numeroase alte genuri de anomalii luminoase care de fapt sunt potențiale ‘bio-semnături’. Fiecare dintre nou descoperitele exo-planete va fi analizată pentru detectarea acestor semne, dar analiza datelor trebuie să fie mai complexă, pentru a evita falsele pozitive cauzate de fenomene geografice ne-biologice, cum sunt erupțiile vulcanice, sau de erori de măsurare. Verificări similare sunt necesare și pentru analizarea informației primite de pe planetele sistemului solar, prin observare de la distanță sau date primite de la sondele trimise să le exploreze. Cu câteva luni în urmă, în septembrie 2020, a făcut senzație anunțul transmis de un grup de cercetători britanici pe baza datelor primite de la două telescoape terestre, care au detectat fosfină, în concentrație de 20 de părți la milion, în atmosfera planetei Venus. Fosfina este un gaz care pe Pământ nu ar putea fi generat decât de procese legate de materia vie. Verificările succesive au infirmat metoda de detectare, dar acesta este un exemplu al precauțiilor care trebuie luate de oricine se aventurează într-o căutare cu un scop final foarte ademenitor și spectaculos. Sondele spațiale precum Perseverance sunt în căutare de microbi fosilizați în rocile care vor fi prelevate de pe suprafața lui Marte și trimise pentru analiză spre Pământ. Chiar și locul ales pentru explorare, craterul Jezero, se afla pe fundul posibil al unei foste mări, unde ar fi putut să fie îndeplinite condiții similare ‘supei primordiale’ în care a apărut viața pe Pământ. În 2023, lui Perseverance i se va alătura vehiculul misiunii Rosalind Franklin, al agenției spațiale europene, care va săpa la câțiva metri adâncime în solul marțian, pentru a detecta microbi sau fosilele acestora. Numele acestei misiuni este familiar cititorilor rubricii CHANGE.WORLD. Rosalind Franklin (1920 – 1958) a fost chimista engleză a cărei contribuție la înțelegerea structurilor moleculare ale ADN-ului (acid dezoxiribonucleic), ARN (acid ribonucleic), virușilor, cărbunelui și grafitului a fost hotărâtoare în anii ’50, dar care a murit prea tânără și premiul Nobel a fost atribuit altor cercetători, bărbați, care lucraseră în aceleași domenii.
Și dacă rezultatele vor fi pozitive? Dacă structurile biochimice ale organismelor vii sau fosilelor lor, chiar și de dimensiuni microscopice, se vor dovedi similare, atunci ele ar putea indica o origine comună a vieții pe diferitele corpuri cerești ale sistemului solar. Una dintre teoriile care câștigă teren este panspermia, după care apariția vieții nu s-a produs în mod independent pe diverse corpuri cerești, ci a fost transmisă de la unul la celălalt, prin diferite mijloace precum impactul meteoriților. O asemenea descoperire ar răsturna o mare parte dintre teoriile existente legate de apariția și evoluția vieții pe Pământ, ar răspunde multor întrebări și ar genera altele noi. Vizitele formelor de viață și ale civilizațiilor extra-terestre ar putea însă fi un fenomen mai curent, care s-a întâmplat în trecut și se petrece și în vremurile noastre. Cea mai recentă carte care susține aceste teorii nu aparține unui autor de science-fiction, ci fizicianului american Avi Loeb, născut în Israel în 1962, profesor la Universitatea Harvard. Adept al panspermiei, Loeb descrie în cartea sa ‘Extraterrestrial’, apărută în luna ianuarie în editura Houghton Mifflin Harcourt, detectarea în 2017 a lui ʻOumuamua, primul obiect interstelar cunoscut care a trecut prin sistemul solar. Inițial astronomii au crezut că este vorba despre un asteroid sau despre o cometă, dar pe măsură ce obiectul s-a apropiat de Soare au început să apară informații care i-au uimit și cărora nu le-au găsit explicații complete. ‘Oumuamua (care în limba havaiană înseamnă ‘cercetaș’) era relativ mic ca dimensiuni (în jur de 400 de metri lungime), avea forma unei țigări de foi sau a unui disc văzut dintr-o parte (de cel puțin zece ori mai mare în lungime decât în grosime) și era de zece ori mai strălucitor decât orice asteroid sau cometă observate până acum. Traseul său a fost de asemenea ciudat, obiectul accelerând la început sub influența gravitației masei solare, pentru a-și schimba aparent traiectoria și a se îndepărta apoi, în cursul anului 2020, spre constelația Pegasus. Una dintre explicațiile posibile susținute de Loeb este folosirea energiei vânturilor solare. Raționamentele expuse în ‘Extraterrestrial’ sunt disputabile și disputate, mai ales că în cartea sa el atacă și stabilimentul științific, și felul în care se face finanțarea cercetării științifice spre proiecte cu teme și metodologii conservatoare, cu nivel mic de risc. Adversarii săi susțin că ‘Oumuamua ar putea aparține unei categorii de corpuri cerești naturale, care nu era observabilă până acum de instrumentația pământească, dar nu reușesc să explice toate datele culese. În susținerea tezelor sale îndrăznețe, Loeb îl citează pe Carl Sagan, afirmând că ‘abordările extraordinar de conservatoare ne țin într-o extraordinară ignoranță’. Așa să stea lucrurile? Așa cum astronomia a permis descoperirea cu mai puțin de trei decenii în urmă a exoplanetelor, așa cum astrobiologia ne va ajuta să detectăm amprentele biologice din univers, s-ar putea ca descoperirile științifice și tehnologiile de investigare să permită peste nu multă vreme verificarea naturii acestor obiecte și a teoriilor legate de originea și de propagarea vieții. Timpul pare să se comprime.
(Articolul a apărut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)