CHANGE.WORLD: Adevărul despre detectoarele de minciuni

În articolul de astăzi, vom discuta despre detectoarele de minciuni. Orice amator de filme polițiste și de drame de tribunal s-a confruntat cu problemele minciunii și adevărului și cu mașinăriile (presupuse a avea o bază științifică) de detectare a acestora. Minciuna poate fi succint definită drept contrariul adevărului. Dar ce este adevărul? Există nu mai puțin de cinci „teorii principale ale adevărului”. Cea mai simplă și cea care se menționează prima de filosofi este teoria coerenței, care definește adevărul ca fiind corespondența cu faptele. Ea pleacă de la binecunoscuta definiție a adevărului și a falsului din ‘Metafizica’ lui Aristotel, o carte scrisă cel mai probabil între 336 și 323 î.e.n.: „A spune despre ceea ce este că nu este, sau despre ceea ce nu este că este, este fals, în timp ce a spune despre ce este că este, și despre ceea ce nu este că nu este, este adevărat”. Formulări practic identice pot fi găsite și la Platon.

(sursa imaginii: smithsonianmag.com/science-nature/detecting-lies-147115783/)

Dincolo de dezbaterile filosofilor și definițiile logicienilor, stabilirea adevărului și a minciunii a jucat un rol decisiv în jurisdicțiile care au codificat sistemele legale ale civilizațiilor încă din perioada antichității. Toate aceste sisteme, fără excepție, se bazează pe afirmații făcute de părți aflate în conflict în diferite cauze: denunțători și pârâți, anchetatori și suspecți, acuzatori și martori, soți aflați în divorț, fermieri care își dispută terenuri sau ciobani care își revendică animalele. Toți, de la prinți la cerșetori, au apărut în fata judecătorilor (uneori regi, alteori profesioniști ai dreptății) și și-au susținut adevărurile. Mulți dintre ei au mințit, și de aici nevoia de a legifera metode de detectare a minciunilor. Aparatele detectoare de minciuni au o istorie fascinantă care începe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar metodele de despărțire a minciunii de adevăr au o istorie mult mai veche. În documentarea pentru acest text am plecat de la un articol de istorie din numărul cel mai recent (martie 2024) al revistei ‘Magazin istoric’ și am ajuns la publicații ale Institutului de Inginerie Electrică și Electronică american (IEEE Spectrum), la comunicări științifice ale Institutului Smithsonian din Washington, DC și la reviste de specialitate din domeniile psihologiei, neuro-chirurgiei și dreptului internațional. Unele principii au rămas aceleași de 3 000 de ani. Altele invocă tehnologii dintre cele mai avansate și – cum nu – Inteligența Artificială (AI).

(sursa imaginii: https://greatestgreeks.wordpress.com/2019/11/18/erasistratus/)

În fapt, o metodă infailibilă de detectare a minciunilor nu a fost încă găsită. Majoritatea metodelor nu detectează minciunile, ci înregistrează semnele fiziologice sau comportamentale ale stresului sau fricii. Metodele de detectare pleacă de ideea – plauzibilă – că mincinoșii vor fi nervoși și vor manifesta reacții fizice observabile. Dar, după cum știm cu toții, nu doar minciunile sunt surse de nervozitate, stres, frică. Și atunci? Există aparatură care să diferențieze adevărul de minciună cu un nivel de încredere suficient pentru a face dreptate? Vom pune la o parte metodele juridice ale înțelepților din Biblie, precum regele Solomon. Vom elimina, desigur, și metodele barbare folosite de tribunalele din Evul Mediu și ale Inchiziției. Ele se bazau pe concepția absurdă conform căreia dacă acuzații sunt supuși ‘încercărilor’, Dumnezeu nu va permite nevinovaților să sufere și-i va feri de efectele torturii. Câte suflete nevinovate au pierit în chinurile inimaginabile ale judecăților prin tortură, ale pseudo-testelor focului sau ale apei? Una dintre primele metode cu bază științifică de a dovedi veridicitatea unei declarații rostite de acuzat a fost descrisă în China în jurul anului 1000 î.e.n. Persoanei suspectate de minciună i se cerea să-și umple gura cu orez uscat. După un timp, trebuia să scuipe orezul. Dacă orezul expectorat rămânea uscat, suspectul era considerat vinovat de fraudă. Această metodă se baza pe principiul fiziologic și pe presupunerea că frica și anxietatea sunt însoțite de scăderea salivației și uscarea gurii. Câteva secole mai târziu, Erasistrate, fizician, anatomist și medic grec (304-250 î.e.n.), a încercat să detecteze înșelăciunea prin măsurarea pulsului. A folosit metoda, conform legendei, pentru a stabili cauza bolii prințului Antiochus, fiul regelui Seleucos I Nicator (cauza? dragostea pentru mama vitregă). Aceeași tehnică a reapărut ca parte a testării cu poligraf în 1921. Grafologia a avut și ea perioada ei de glorie în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, timp în care declarațiile scrise erau analizate de experți grafologi și verdictul acestora era luat în considerare de multe tribunale europene și americane. Odată cu răspândirea metodelor de falsificare și imitare a scrisului din timpul Primului Război Mondial, utilizarea acestora a fost abandonată. Este perioada în care apar primele aparate detectoare de minciuni sau poligrafele.

(sursa imaginii: https://spectrum.ieee.org/a-brief-history-of-the-lie-detector)

Poligrafele sunt o combinație a mai multor aparate și fiecare dintre acestea are istoria sa. Istoricul Ken Alder (născut în 1959) le descrie în detaliu în cartea sa din 2007, cu titlul ‘The Lie Detectors: The History of an American Obsession’. Unul dintre primele aparate de acest fel a fost un dispozitiv din 1906, inventat de cardiologul scoțian James Mackenzie (1853 – 1925), care măsura pulsul arterial și venos și le trasa sub formă de linii continue pe hârtie. Pe acest principiu sunt bazate până astăzi aparatele care efectuează electro-cardiogramele și cele care monitorizează bolnavii de epilepsie și cu tulburări de somn. Contribuția esențială aparține însă unuia dintre cei mai faimoși criminologi din istorie, italianul Cesare Lombroso (1835 – 1909). El susținea că există o corelație între veridicitatea unei declarații la tribunal sau interogatorii și ritmul bătăilor inimii și tensiunea arteriala. În anii 1890, Lombroso a folosit în premieră o mănușă specializată pentru a măsura tensiunea arterială a unui suspect penal în timpul interogatoriului. Lombroso credea că criminalii constituiau o rasă distinctă, inferioară, iar mănușa lui era o modalitate prin care încerca să verifice această teorie. Mackenzie a realizat, între 1902 și 1906, prototipuri experimentale și a început producția și comercializarea aparatelor în 1910. În Statele Unite, invenția a fost înregistrată în 1921 de John Augustus Larson (1892 – 1965), atunci student la medicină la Universitatea din Berkeley și ofițer de poliție în Departamentul de Poliție din Berkeley, California. El aplica concepțiile unor cercetători în psihologie și fiziologie de la Universitatea Harvard – Hugo Münsterberg (1863 – 1916) și William Matson (1893 – 1947). Aparatele americane au fost perfecționate prin adăugarea de măsurători ale rezistenței electrice a pielii, introduse de Leonarde Keeler (1903 – 1949), care făcuse parte din echipa inițială a lui Larson. Împreună cu inginerul William Scherer, aceștia au produs și vândut în anii ’30 un număr de 80 de aparate secțiilor de politie din întreaga Americă. Poligraful Keeler a devenit referința pentru astfel de aparatură, chiar dacă Leonarde Keeler însuși a recunoscut că ‘nu există cu adevărat un detector de minciuni’ și că aparatele de acest fel trebuie folosite în combinație cu alte instrumente de anchetă și juridice.

(sursa imaginii: https://axeligence.com/applicant-consultants-on-polygraph-test-accuracy)

Aparatura modernă extinde măsurătorile folosite în determinarea adevărului sau minciunii, folosind analize pentru voce, studierea mișcărilor ochilor sau determinarea intensității curenților în sistemul cerebral și nervos. Principiul este însă același de aproape un secol și jumătate: calibrarea ‘stării normale’ și studierea efectelor fiziologice ale întrebărilor și ale procesului de construcție și emitere a răspunsului. În Statele Unite, un test la poligraf costă aproximativ 700 de dolari. ‘Industria adevărului’ este evaluată la peste două miliarde de dolari pe an, sumă care include aparatura, dar și veniturile instituțiilor și experților care efectuează testele. Numele firmelor celor mai reputate producătoare de aparatură (bazat pe teste independente) sunt Axciton Systems, Lafayette Instrument, Limestone Technologies și Stoelting Co. Care este exactitatea testelor furnizate de aceste produse? Este ea suficientă pentru a fi admisă ca ‘game changer’ în anchete, ca probă în fata tribunalelor sau pentru a stabili dacă o persoană este potrivită pentru o funcție de răspundere? Firma de consultanță Axeligence estimează că acuratețea detectorului de minciuni variază de obicei între 88% și 98% în testele din lumea reală, cu o medie de 95% pentru testele de laborator. Majoritatea rezultatelor greșite sunt fals-pozitive, ceea ce înseamnă, în limbajul profesiei, că mașina a ‘ratat’ o minciună și a luat-o drept adevăr. Acest tip de eroare este favorabil acuzaților și evită condamnarea nevinovaților. Metodologia curentă implică repetarea testelor negative. Probabilitatea unui mincinos de a trece cu succes astfel de teste este astfel redusă la 0,25%. Au existat cazuri documentate de erori în istoria justiției și a anchetelor celebre, dar ele sunt puține. Precizia nu este de 100%, dar este totuși remarcabilă.

(sursa imaginii: sundaystandard.info/companies-quietly-using-lie-detector-tests-on-employees/)

Remarcabil nu înseamnă și suficient pentru multe sisteme juridice. În definitiv, în fata justiției sunt admisibile doar mărturiile care conțin ‘adevărul, tot adevărul și numai adevărul’. Vinovăția unui acuzat trebuie să fie stabilita ‘dincolo de orice îndoială‘, inclusiv dincolo de posibilitatea de eroare a unei mașini sau capacitatea de a înșela testele a unui agent foarte bine antrenat. Agențiile de aplicare a legii și serviciile de informații din Statele Unite sunt de departe cei mai mari utilizatori ai tehnologiei poligrafului. Numai în Statele Unite ale Americii, majoritatea agențiilor federale de aplicare a legii fie angajează propriii examinatori cu poligraf, fie folosesc serviciile examinatorilor angajați în alte agenții. Se estimează că 2,5 milioane de teste poligraf sunt efectuate în fiecare an, în Statele Unite, majoritatea fiind administrate paramedicilor, ofițerilor de poliție, pompierilor și militarilor. Utilizarea poligrafului pentru mărturii în instanță rămâne însă controversată. În 2007, mărturiile de poligraf erau admise în 19 state cu acordul părților și la discreția judecătorului. Situația este diferită în alte jurisdicții. În majoritatea țărilor europene, poligrafele sunt, în general, considerate a fi nesigure pentru strângerea de probe și, de obicei, nu sunt folosite de agențiile locale de aplicare a legii. Testarea cu poligraful este considerată pe scară largă în Europa ca o încălcare a dreptului la tăcere. În Canada, Curtea Supremă a Canadei a respins utilizarea rezultatelor poligrafelor ca probe în instanță, constatând că acestea erau inadmisibile. Poligraful este încă folosit ca instrument în investigarea actelor criminale și, uneori, este folosit în selectarea angajaților pentru organizațiile guvernamentale. Dovezile cu detector de minciuni sunt în prezent inadmisibile și în instanțele din Australia. În conformitate cu legislația australiană este, de asemenea, ilegală utilizarea detectoarelor de minciuni în scopul acordării de locuri de muncă, încheierii de asigurări, finalizării de tranzacții financiare și în alte câteva scopuri, pentru care detectoarele de minciuni pot fi utilizate în alte jurisdicții. Curtea Supremă a Israelului a decis că poligraful nu este recunoscut ca un dispozitiv de încredere și rezultatele poligrafului au fost declarate inadmisibile în procesele penale. Ele sunt admisibile numai în procesele civile, dacă persoana testată este de acord cu aceasta în prealabil.

Dar politicienii? Nu am auzit până acum ca vreun politician să fi avut curajul să-și supună declarațiile politice sau promisiunile electorale testelor cu detectoare de minciuni. De ce oare? Sincer să fiu, un procentaj de încredere de 99,75% (cum este cel al testelor duble) pentru declarațiile politicienilor mie mi s-ar părea suficient. M-aș mulțumi chiar și cu procentajul de 95% al testelor simple. Deocamdată însă, asemenea dorințe sunt de domeniul fanteziei. Până atunci, ne reîntoarcem la filmele polițiste în care poligrafele sunt mijloace de anchetă. Acum știm ceva mai mult despre felul în care aceste mașini știu să facă diferența între minciună și adevăr.

(Articolul a apărut iniţial în revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)