A trecut destul de puţin consemnată o aniversare ‘rotundă’ a unui eveniment de mare importanţă în explorarea spaţială. Se poate spune de fapt că este vorba despre aniversarea unei zile de naştere sau chiar despre începutul unei ere. La 4 octombrie 1957, acum 60 de ani şi câteva zile, a fost lansat primul satelit artificial al Pământului, primul obiect fabricat de om trimis în spaţiul cosmic. Locul lansării aflat în apropierea localităţii Tyuratam din Republica Socialistă Sovietică Kazahă (pe atunci parte din URSS) este astăzi cunoscut sub numele de cosmodromul Baikonur. Numele satelitului era ‘Sputnik’ ceea ce în limba rusă înseamnă pur şi simplu ‘satelit’. Sputnik 1 inaugura era explorării spaţiale de către specia umană.
sursa imaginii https://en.wikipedia.org/wiki/Sputnik_1
Sputnik 1 era o sferă cu diametrul de 585 de milimetri, asamblată din două emisfere închise ermetic de inele metalice întărite cu 36 de nituri. Emisferele aveau 2 milimetri grosime şi un strat exterior de izolare termică de încă un milimetru compus dintr-un aliaj de aluminiu, magneziu şi titaniu. Satelitul cântărea 83,6 kilograme, şi transporta încă câteva kilograme de aparatură ştiinţifică şi o staţie radio, plus o sursă de alimentare în greutate de încă 51 de kilograme. Forma sa bine cunoscută din fotografii era dată de două antene exterioare, al căror rol era dublu: transmiterea de informaţii către Pământ şi măsurarea intensităţii undelor radio din care au fost derivate şi calculate compoziţia şi densitatea de electroni a ionosferei, o necunoscută până atunci.
sursa imaginii https://www.pinterest.com/explore/soviet-union/
Lansarea de către Uniunea Sovietică a primului satelit artificial a creat senzaţie şi a fost o lovitură psihologică cu impact dramatic în întreaga lume, dar mai ales în Statele Unite. Cursa dintre SUA şi URSS pentru explorarea spaţiului cosmic trebuie înţeleasă în contextul Războiului Rece care se afla la apogeu în anii ’50. Şi sovieticii şi americanii făcuseră progrese remarcabile în tehnologia lansărilor de rachete prin acapararea tehnologiei germane la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, şi înrolarea – de voie sau de nevoie – a savanţilor germani în programele lor de rachete care aveau scopuri în principal militare. Tehnologia ajunsese la maturitatea necesară lansărilor spaţiale în jurul anului 1955, şi ambele ţări plănuiau asemenea lansări în cadrul Anului Geofizic Internaţional care începuse la 1 iulie 1957. Americanii presupuneau totuşi că aveau un avantaj relativ faţă de sovietici, aşa încât anunţul din 4 octombrie 1957 i-a luat prin surprindere. Reacţia presei şi a televiziunilor a amplificat efectul, exagerând – cel puţin pentru momentul respectiv – semnificaţiile militare ale realizării sovieticilor. Cine controla spaţiul cosmic putea pune în pericol puterea rivală prin lansarea de arme nucleare din spaţiu, se credea – de fapt această capacitate de transport de arme în spaţiu era departe de a fi reală atunci, şi a fost limitată prin tratate internaţionale la scurtă vreme după începutul erei spaţiale. Încrederea în superioritatea tehnologică americană a fost însă serios zdruncinată şi avea să dureze mai mult de un deceniu până când, în iulie 1969, americanii aveau să câştige cursa pentru aselenizare, şi primii paşi ai unui astronaut pe un corp ceresc diferit de Terra aveau să fie făcuţi de un american.
sursa imaginii https://www.space.com/38357-sputnik-launch-60th-anniversary-space-age.html
În realitate – şi asta s-a ştiut multe decenii mai târziu – pentru a-şi atinge obiectivul de a fi primii în spaţiu – savanţii sovietici au renunţat la multe dintre obiectivele ştiinţifice ale misiunii Sputnik şi s-au concentrat asupra a ceea ce se pricepeau mai bine: rachete puternice şi performante pentru acea vreme. Racheta de tip R-7 a reuşit să execute o lansare reuşită, deşi cel puţin două dintre sisteme nu au funcţionat perfect, şi toată acţiunea a fost la o secundă de eşec. Sputnik nu era o staţie controlată de la distanţă, adică toată aparatură la bord era autonomă, şi specialiştii de la sol nu aveau altă soluţie decât să observe de la distanţă traiectoria (vizual până la o altitudine de circa 200 de km, cu staţii radar până la 400 de km) şi apoi să aştepte semnalele radio transmise de satelit. Acestea includeau măsurători ale temperaturii, presiunii, vitezei, şi intensităţii câmpului electromagnetic. Nu era un set prea complex sau prea sofisticat de date, dar ceea ce a fost important era că semnalele radio au putut fi urmărite de pe toată suprafaţă pământului, şi satelitul însuşi era observabil dacă nu cu ochiul liber atunci cu instrumente astronomice nu foarte complicate. Maşina sovietică de propagandă avea destul material de excelentă calitate pentru a se pune în mişcare.
sursa imaginii https://www.pinterest.com/pin/349591989810950263/
Sputnik 1 a rămas pe orbită timp de trei luni, până la 4 ianuarie 1958, înconjurând Pământul de 1440 de ori în acest timp. Sovieticii au dorit să lanseze un al doilea satelit înainte de aniversarea la 7 noiembrie în acel an a 40 de ani de la ‘Marea Revoluţie din Octombrie’ şi au făcut-o la 3 noiembrie 1957, cu Sputnik 2 care avea la bord prima fiinţă vie trimisă în spaţiu, căţeaua Laika. Al doilea Sputnik avea 4 metri în diametru şi cântărea cam 500 de kilograme. Era dotat cu aparatură mai sofisticată, inclusiv pentru reglarea temperaturii şi presiunii în cabina în care se afla Laika, şi pentru monitorizarea stării acesteia. Sărmana căţea a murit după câteva ore, prima eroina a explorării spaţiale.
Lansarea sateliţilor Sputnik a avut un impact serios şi pozitiv în Statele Unite. Preşedintele Eisenhower era un politician conservator şi nu foarte orientat din punct de vedere tehnic. Fusese militar şi aprecia că este suficient avansul american în tehnologia rachetelor balistice. Reacţia puternică – aproape isterică am putea spune – a opiniei publice americane la vestea că ruşii sunt în avans în explorarea cosmică a dus în câţiva ani la crearea agenţiilor guvernamentale ARPA şi NASA cu alocaţii generoase pentru cercetarea fundamentală şi cea aplicată spaţială. Chiar mai important, a fost intensificată predarea ştiinţelor exacte în şcoli şi au fost acordate burse avantajoase în colegii pentru studii tehnice, ceea ce a orientat spre profesiunile ştiiţifice mulţi tineri americani în deceniile care au urmat. John Kennedy a făcut din concurenţa spaţială o temă a campaniei electorale care avea să-l aducă în 1960 la Casă Albă, învingându-l pe Richard Nixon care fusese vice-preşedinte în perioada administraţiilor Eisenhower. La puţin timp după începerea mandatului sau Kennedy a declarat trimiterea de astronauţi pe lună înainte de sfârşitul deceniului şapte al secolului 20 că fiind un obiectiv naţional. Istoria a confirmat viziunea sa.
sursa imaginii https://www.wired.com/story/the-space-junk-problem-is-about-to-get-a-whole-lot-gnarlier/
Să revenim în prezent. În lumea noastră fărămiţată şi plină de conflicte aniversarea a 60 de ani de explorare spaţială a fost umbrită de alte ştiri mai gălăgioase. Când a fost menţionată aniversarea, au fost trase şi semnale de alarmă despre aglomerarea de deşeuri spaţiale în cele şase decenii. Pe lângă cei 1419 sateliţi operationali aflaţi în spaţiu la mijlocul anului 2016, mai pluteau în jurul Pământului şi un număr estimat de 170 de milioane (!) de obiecte de dimensiuni variind de la 1 milimetru la zeci de metri. Îngrijorarea este justificată, poluarea cosmică punând în pericol viitoarele misiuni spaţiale şi în cazuri extreme şi pe cei de pe planetă, căci toate aceste obiecte pot şi vor reveni pe Pământ mai devreme sau mai târziu, şi nu toate vor fi mistuite de căldură la reintrarea în atmosferă. Veştile bune sunt că tehnologia ‘colectării gunoiului cosmic’ este în plină dezvoltare, deci problema este rezolvabilă. Cât despre perspectivele unei noi curse pentru cucerirea spaţiului, viitorul este încă nesigur. Cooperare internaţională sau competiţie? Sau ambele în acelaşi timp? Ceea ce putem observa este că se extind proiectele de colaborare spaţială, dar acestea sunt limitate de relaţiile politice între state, şi că în paralel are loc şi o competiţie în care noile puteri economice şi militare, de la India şi China la Iran şi Coreea de Nord acumulează cunostiinte şi tehnologii care le pot permite activităţi de orice fel în spaţiu. Primii 60 de ani ai erei spaţiale s-ar putea să fie doar perioada de copilărie incipientă a unei istorii lungi şi interesante. Sperăm că ea nu va duce şi mai ales nu se va termina cu Războaiele Stelare.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)