Între aniversările anului 2019 se numără o aniversare literară care este demnă de a fi celebrată. În iunie se vor împlini 70 de ani de la prima ediție, publicată în iunie 1949, a romanului ‘Nineteen Eighty-Four‘ (‘1984‘). Cea mai mare parte a cărții fusese scrisă între aprilie 1947 și decembrie 1948 pe insula Jura, unde autorul cărții, George Orwell, se retrăsese pentru a se îndepărta de tumultul lumii și pentru a se îngriji de tuberculoză. Cartea s-a bucurat de un remarcabil succes încă de la prima ediție. Orwell nu avea însă să-i supraviețuiască decât șapte luni, stingându-se din viață la 21 ianuarie 1950.
Nu există probabil vreun clasament al celor mai semnificative cărți ale secolului 20 din care să nu facă parte această carte. ‘Orwelian’ și ‘Big Brother’ au devenit concepte familiare tuturor. Viziunea unei societăți aflate în permanent război, în care viața particulară a fiecărui cetățean este supusă unei supravegheri continue și este controlată în cele mai mici detalii, în care propaganda înlocuiește informația se află din momentul publicării cărții până astăzi în permanentă dezbatere, și este folosită pentru a sublinia aspecte diverse ale realităților lumii în care trăim. Cât de reală și cât de corectă este această comparație astăzi? Cât de adevărată este afirmația că ‘1984 este acum’? În acest articol al rubricii CHANGE.WORLD voi aborda câteva dintre aspectele tehnologice și aspectele sociale legate de epoca vizibilității totale sau, dacă vreți, a supravegherii omniprezente, în care se pare că ne aflăm deja.
Se estimează că în anul 2020 peste 6 miliarde de locuitori ai planetei vor avea aparate telefonice cu capabilitatea de a capta imagini. În fiecare zi sunt făcute miliarde de fotografii și filme video. O mare parte dintre acestea sunt păstrate pe Internet. Suntem filmați și fotografiați permanent atunci când ne aflăm pe străzile orașelor sau pe șosele, de fiecare dată când folosim un aparat bancar pentru a retrage numerar sau când intrăm sau ieșim de pe o autostradă cu plată. Tehnologia de televiziune în circuit închis (CCTV) este folosită de aproape trei decenii, în scopul de a asigura securitatea personală pe străzi, în clădirile publice, bănci, aeroporturi, mijloacele de transport în comun. Sisteme sofisticate ne ‘scotocesc’ bagajele în aeroporturi și ne scanează automobilele la punctele de frontieră și de vamă. Societatea noastră se află, folosind expresia sociologului William Staples de la Universitatea din Kansas, într-o ‘stare de permanentă vizibilitate’. Abordarea legală și atitudinea publică diferă de la țară la țară. Anglia, de exemplu, este una dintre țările în care ‘permanenta vizibilitate’ se bucură de o relativă susținere (sau de mai puțină împotrivire) în rândurile populației. Londra este probabil orașul cu cele mai multe aparate de filmat și sisteme CCTV din lume, rezultat al confruntării cu terorismul organizației IRA încă din anii ’80 și ’90 ai secolului trecut și mai recent cu terorismul islamic. Legiferația europeană pune însă accentul pe protecția spațiului personal privat, ceea ce plasează limitele expunerii sub o supraveghere continuă. Peste Ocean, în Statele Unite, sanctitatea spațiului privat și prioritatea drepturilor individuale față de autoritatea guvernamentală centralizată, apărate în Constituție, impun limitele lor specifice supravegherii generalizate. La întrebări ca ‘în ce fel de societate dorim să trăim? este acceptabil să fim permanent fotografiați și filmați, să ne fotografiem și să ne filmăm permanent unii pe ceilalți? care este limita la care suntem pregătiți să renunțăm la spațiul nostru privat pentru a ne asigura securitatea personală?’ răspunsurile diferă de la țară la țară, de la lege la lege, de la persoană la persoană.
Suntem supravegheați, filmați și fotografiați, noi și lumea din jurul nostru nu numai de pe Pământ, ci și din spațiu. Mai mult de 1700 de sateliți orbitează deasupra noastră la înălțimi care variază între câteva sute până la 160 de mii de kilometri. Ei colectează permanent imagini și informații, fac măsurători, urmăresc mișcările mijloacelor de transport, uneori interceptează comunicațiile. Cam jumătate dintre acești sateliți sunt lansați de guverne, restul de organizații particulare. Un număr crescând de țări și de firme particulare au capacitatea de a lansa sateliți. Un exemplu semnificativ: peste 200 dintre acești sateliți aparțin unei firme numite Planet, cu baza în San Francisco, înființată de doi foști salariați NASA, Will Marshall și Robbie Schingler. Cei mai simpli sateliți lansați de ei sunt foarte asemănători telefoanelor inteligente. Planet furnizează servicii de supraveghere spațială unor clienți dintre cei mai diverși, de la organizații ecologice, care urmăresc fenomenul de distrugere a pădurilor în zona Amazonului, la Amnesty Internațional, care documentează tragedia populației Rohingya în Myanmar. În lipsa unei legislații internaționale, firma Planet susține că respectă norme etice proprii riguroase în ceea ce privește utilizarea tehnologiei și furnizarea de servicii bazate pe aceasta. Supravegherea și identificarea personală nu fac parte din gama de servicii oferite. De altfel, în acest moment, pentru a identifica o persoană dintr-un satelit aflat la 500 de kilometri înălțime ar trebui un aparat de filmat de dimensiunile unui autobuz, nu ale unui telefon, susține Will Marshall. Pericolul însă există. Tehnologia este accesibilă și în continuă perfecționare, legislația internațională este aproape inexistentă.
Semnele de întrebare și motivele de îngrijorare se multiplică atunci când luăm în considerare avansul considerabil făcut în ultimii ani de tehnologia identificării faciale. Utilizatorii Facebook sunt familiarizați de câțiva ani cu identificarea și aplicarea de ‘tag’-uri persoanelor care apar în fotografii (este o opțiune care poate fi dezactivată). Sistemele mai avansate bazate pe această tehnologie sunt considerate astăzi suficient de fiabile pentru a fi folosite în aplicații de securitate și în identificarea biometrică a persoanelor. Informațiile geometrice sunt coordonate cu analiza texturii pielii și cu informația detectată de senzorii termici, asigurând o precizie din ce în ce mai mare. Ca aproape orice altă invenție, și identificarea facială poate fi folosită în scopuri bune și mai puțin bune. Securitatea personală și combaterea crimelor și a terorismului sunt, desigur, aplicații importante, dar aceeași tehnologie poate deveni un instrument de urmărire și represiune a opozanților atunci când se află în serviciul unor regimuri politice totalitare. Una dintre țările cele mai avansate în acest domeniu este China, firmele chineze combină identificarea facială cu inteligența artificială, și guvernul chinez este un beneficiar și utilizator important. Să luăm încă un exemplu, cel al companiei WeWork, fondată în 2010 de israelianul Adam Neumann și americanul Miguel McKelvey și evaluată în ianuarie 2019 la 47 de miliarde de dolari. WeWork oferă spații comune de lucru (fizice, dar și virtuale) unei game largi de clienți de la start-up-uri și birouri mici la companii imense. Unul dintre proiectele avansate dar și controversate ale companiei include folosirea de senzori și aparate de captat imagini cu capabilități de identificare facială și programe AI, de interpretare a imaginilor, care să permită monitorizarea felului în care salariații firmelor din clientela lui WeWork folosesc spațiile fizice de lucru. Sunt colectate informații diverse, de la felul în care cei care lucrează în aceste spații își aranjează scaunele și reglează iluminarea, până la modul în care utilizează timpul de lucru, cât se mișcă, cum interacționează cu colegii. Informația este corelată la nivel de grup, și salariații nu sunt urmăriți în mod individual, scopul fiind adaptarea optimă a spațiului de lucru pentru a atinge maximul de randament. Pericolul controlului în scopuri diferite de cele planificate însă există.
În genul distopiei, ‘1984‘ are un concurent semnificativ în cartea ‘Brave New World‘ a lui Aldous Huxley, apărută în 1931, tradusă și publicată în românește (ultima dată în 2011 de editura Polirom) sub titlul ‘Minunata lume nouă’. Scriitorul și educatorul american Neil Postman (1931 – 2003) a comparat cele două viziuni în cartea sa din 1985 ‘Amusing Ourselves to Death’:
‘Orwell se temea de cei care ar interzice cărțile. Huxley se temea că nu ar mai exista nici un motiv să fie interzise cărțile, deoarece nu ar rămâne nimeni care să vrea să citească o carte. Orwell se temea de cei care ne-ar lipsi de informații. Huxley se temea de cei care ne-ar da atât de multe, încât am fi reduși la pasivitate și egoism. Orwell se temea că adevărul va fi ascuns de noi. Huxley se temea că adevărul va fi înecat într-o mare de irelevanță. Orwell se temea că vom deveni o cultură captivă. Huxley se temea că vom deveni o cultură trivială, preocupată de surogate ale emoțiilor, de orgii și de jocuri lipsite de reguli. … Pe scurt, Orwell se temea că frica ne va distruge. Huxley s-a temut că poftele sunt cele care ne vor distruge.’*
*(sursa citatului: https://en.wikipedia.org/wiki/Brave_New_World, traducere DR)
Orwell sau Huxley? Prea puțină informație sau prea multă informație? Supraveghere continuă sau o lume fără frâuri? Va fi omenirea capabilă să scape de vreuna dintre aceste viziuni distopice? O va spune viitorul.
(Articolul a aparut iniţial in revista culturală ‘Literatura de Azi’ – http://literaturadeazi.ro/)