Carte: Vasili Grossman – Panta rhei

‘Stalin murise neplanificat, fara directive emanand de la organele de conducere. Stalin murise fara indicatia personala a insusi tovarasului Stalin. Aceasta libertate a mortii, acest capriciu al ei dinamitau, veneau in contradictie cu insasi esenta sacra a statului. Si deruta cuprinsese inimile si mintile oamenilor.’ (pag. 128)

‘Pantha rei’ a lui Vasili Grossman (aparuta in 2014 in colectia Top 10+’ a editurii Polirom, in traducerea Janinei Ianosi si insotita de competentele si foarte utilele note ale lui Ion Ianosi) incepe sub semnul mortii lui Stalin, care ar fi trebuit sa insemne un sfarsit de epoca si inceputul unei noi ere, dezbarate de tirania a ceea ce peste putini ani avea sa fie numit ‘cultul personalitatii’. In primul capitol facem cunostiinta cu personajul principal al cartii, Ivan Grigorievici, unul dintre milioanele de supravietuitori ai Gulagului care se intorc intre cei care supravietuisera in afara gardurilor de sarma ghimpata si departe de pustiurile inghetate ale Siberiei. Pe masura ce inaintam in lectura cartii incepem sa intelegem ca deosebirea intre cei dinafara si cei dinauntrul sistemului concentrationar consta in viziunea lui Grossman doar in modul de supravietuire, si ca trairea in compromis si minciuna necesara adaptarii la sistem a celor ‘de afara’ nu este echivalenta cu libertatea. In istoria de nelibertate a Uniunii Sovietice moartea lui Stalin a marcat doar o trecere intre etapa a doua si a treia a evolutiei dictaturii. Eliberarea adevarata a venit doar cu decenii mai tarziu, odata cu implozia sistemului sovietic, si cei care traim contemporaneitatea stim ca semnul intrebarii planeaza si in legatura cu adevarul si viitorul acestei eliberari.

Vasili Grossman s-a nascut in anul primei revolutii ruse a secolului trecut si a murit in anul in care se incheie perioada de relativ dezghet a lui Nikita Hrusciov la conducerea URSS. Erou al Uniunii Sovietice, reporter de razboi, autorul unora dintre primele relatari despre lagarele de exterminare naziste din rasaritul Europei si al unui solid roman despre batalia de la Stalingrad, Grossman a cazut dupa razboi victima turnurii antisemite a politicii lui Stalin si a continuitatii dogmatismului ideologic chiar si in perioada lui Hrusciov care au facut ca monumentalul sau roman ‘Viata si destin’ sa nu poate fi publicat niciodata in cursul vietii sale.  La fel ca si opera lui Soljenitin, cu care se afla la acelasi nivel de profunzime si dramatism si ca talent scriitoricesc, si ca acuitate a criticii anticomuniste, cartea lui Grossman a vazut lumina tiparului intai in Occident. Asta se intampla insa abia in 1980, si aveau sa treaca inca opt ani pana la publicarea cartii in Uniunea Sovietica a Glasnostului. ‘Panta rhei’ (‘Totul curge’) avea sa vada lumina tiparului un an mai tarziu, dar chiar si in 1989 critica acerba a sistemului sovietic si privirea dura si demascatoare, lipsita de orice idealism si incercare de scuza fata de istoria Rusiei au starnit uriase controverse si critici virulente.

Cartea aceasta a fost pentru mine o revelatie. Nu am citit (inca) ‘Viata si destin’ dar daca este sa compar ‘Panta rhei’ cu ceea ce am citit din Soljenitin, as putea spune ca in doar ceva mai mult decat 200 de pagini Grossman reuseste sa concentreze istoria Rusiei si a perioadei sovietice de pana la mijlocul anilor 50 in aceeasi masura in care o face laureatul Premiului Nobel in cateva carti. Gasim in aceasta carte caractere excelent conturate, povesti ale unor destine umane in majoritate frante de sistem, relatari istorice care pun in evidenta talentul reporterului de geniu care a fost Grossman, si o analiza istorica acuta, exacta si originala.

Prima parte a cartii descrie intoarcerea in lumea aparent normala a detinutului Ivan Grigorievici. Reintegrarea se dovedeste a fi in scurta vreme imposibila. Intemnitat fara vina in urma denuntului unui coleg, eroul cartii se gaseste in imposibilitate de a-si gasi locul in lumea celor care au trebuit sa se preteze la compromisuri mai mici sau mai mari, la taceri lase in cel mai bun caz, la denunturi in multe alte situatii pentru a supravietui, si mai ales la traiul in permanenta frica – frica de zgomotul masinii care opreste in fata casei in miez de noapte, de sunetul bocancilor pe scari, de bataia fatidica tocmai in usa apartamentului lor. Ivan Grigorievici nu-i poate judeca pe cei care l-au tradat si au incercat sa-l uite, se intalneste cu rudele, cu fostii prieteni, pe iubita care l-a parasit o evita, pe denuntatorul care l-a trimis in Gulag il intalneste pe strada si se abtine de a-l judeca. Sistemul sovietic impartise lumea intre denuntatori si denuntati, si a fi denuntator nici macar nu asigura pe cineva ca intr-o zi nu va ajunge in randul denuntatilor:

‘La unul din capetele lantului doi oameni discutau la masa sorbindu-si ceaiul, apoi la lumina intima a unei lampi cu abajur se scria o marturisire inteligenta sau, la vreo sedinta de colhoz, tinea o cuvantare simpla cate un activist; la celalalt capat al lantului erau ochi inebuniti de spaima, lovituri in rinichi, teasta sparta de glont, cadavre scorbutice in morgile de barne si pamant ale lagarelor, degete de la picioare purulente, degerate in taiga.’ (pag. 62)

sursa www.evobook.ro

A doua parte a cartii cuprinde relatari ale unor episoade si destine dintre cele mai tragice din istoria anilor 30 ai Uniunii Sovietice. Sunt amintirile lui Ivan Grigorievici si ale Annei Serghievna, femeia alaturi de care, pentru o scurta vreme, Ivan pare a-si gasi limanul linistii si aparenta unei umbre de speranta. Anna este si ea o supravietuitoare, a unui alt episod al istoriei crude a Rusiei bolsevice, cel al foametei care a decimat Ucraina in perioada imediat urmatoare colectivizarii. Este pentru prima data cand aflu si amanunte istorice despre acest episod declansat in mod intentionat si crimimal de Stalin pentru a pedepsi taranimea ucraineana care se opunea colectivizarii fortate, episod descris in pagini de carte cu tonuri apocaliptice, greu de citit, iar dupa lectura – imposibil de uitat:

‘Era groaznic. Mamele isi priveau copiii si de groaza incepeau sa boceasca. Tipau ca muscate de sarpe. Iar sarpele asta era moartea, foametea. Ce sa faca? Iar satenii un singur lucru aveau in cap – sa manance, isi sugeau gura, strangeau din falci, adunau saliva si o inghiteau, dar din saliva nu te saturi. Te trezeai noaptea, de jur imprejur liniste; nici o vorba, nici o amornica. Un mormant; numai foamea haladuia fara somn. Copiii incepeau dimineata sa planga, cereau paine. Si ce puteau mamele sa le dea? Si nici un ajutor de nicaieri. Si de la partid un singur raspuns: trebuia sa munciti, nu sa trandaviti. Si mai spuneau: cautati pe la voi prin sat, ca sigur mai aveti voi grau ingropat, inca pentru trei ani.’  (pag. 131)

‘Cat timp au mai avut ceva puteri, oamenii se mai duceau peste camp pana la calea ferata; nu la gara, la gara nu-i lasa paza, ci direct la calea ferata. Cand trecea acceleratul Kiev-Odessa se asezau in genunchi si strigau: paine, paine!’  (pag. 137)

‘Gemea satul vazandu-si moartea cu ochii. Gemea tot satul, nu cu mintea, nu cu sufletul, ci asa cum fosnesc frunzele in bataia vantului, sau paiele.’   (pag. 138)

‘In sat izbucnise molima. Mai intai i-a lovit pe copii si pe batrani, pe urma pe cei de varsta mijlocie. La inceput ii ingropau, pe urma nu i-au mai ingropat. Asa ca zaceau mortii pe ulite, prin ograzi, iar ultimii au ramas sa zaca prin izbe. Se facuse liniste. Murise tot satul. ‘ (pag. 139)

Mai sunt cateva capitole memorabile in aceasta parte a cartii, portrete si povestiri tragice ale unor oameni striviti de rotile gigantice si nemiloase ale unei istorii absurde. Capitolul 13 de exemplu poate fi citit ca o povestire de sine statatoare despre destinul unei femei – si poate a mii sau milioane de alte femei – a carei singura vina este ca era sotia unui condamnat politic, pedeapsa fiind despartirea de copil, condamnarea, exilul, moartea care se iveste atunci cand moare si ultima bruma de speranta. Detinutii politici cu vina sau fara vina, tovarasii de drum si bolsevicii convinsi cazuti in dizgratia tiranului, victimele denunturilor false si membrii familiilor lor, culacii (de ce nu este folosit termenul romanesc ‘chiabur’? – ar fi singura intrebare pe care o am pentru traducatoarea impecabila care este Janina Ianosi) si oricine cartea impotriva colectivizatii, minoritatile care Stalin hotarise ca trebuie sa fie dezradacinata – toti se regasesc in universul concentrationar pe care celalalt mare scriitor rus al temei si al epocii il numeste ‘Arhipelagul Gulag’.

sursa fotografiei quarterlyconversation.com

Capitolele finale folosesc acumularea de destine personale pentru o meditatie profunda si critica despre istoria Rusiei si cauzele caderii sale intr-un totalitarism care a produs atata suferinta omeneasca. Grossman nu este un anti-marxist, dimpotriva. Unul dintre pilonii raului in viziunea sa consta in inversarea prioritatilor doctrinei sociale intre Marx si Lenin:

‘Aceste constructii uriase nu-i serveau cu nimic omului, tot asa cum nu-i trebuiau lui Dumnezeu uriasele catedrale si geamii.’  (pag. 199)

Portretul lui Lenin este desenat in tonuri sumbre, uneori chiar mai sumbre decat cele in care este descris Stalin. Cu toate aceastea nu este un portret simplist, lipsit de complexitate si contradictii. Lenin este vazut ca fiind cel care a tradat avantul revolutiilor rusesti, care incercau la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20 sa intr0duca in istoria Rusiei elementul care a lipsit intotdeauna – democratia. Era manat de o sete nemasurata de putere, dar nu pentru scopuri personale.

‘… acest politician orgolios, capabil de orice in nazuita lui spre putere, era un om neobisnuit de modest, iar puterea o cucerea nu pentru sine … Omul de pe arena mondiala era cu desavarsire opus omului din viata personala… Asprimea neiertatoare si dispretul fata de sfanta sfintelor revolutiei ruse – libertatea – si, alaturi, in pieptul aceluiasi om, entuziasmul pur, tineresc, pentru o muzica minunata, pentru o carte buna.’ (pag. 174-175)

Daca aceste remarci explica de ce cartea era nepublicabila in Uniunea Sovietica, in capitolul urmator gasim si cauzele controverselor pe care textul lui Grossman le-a starnit si dupa Glasnost, si poate le starneste si astazi. Iata ce scrie el despre sufletul rus:

‘… prorocii Rusiei au recunoscut si puritatea, profunzimea, transparenta, forta spirituala intru Hristos a sufletului rusesc, necunoscute lumii occidentale… dar n-au vazut ca trasaturile specifice sufletului rusesc s-au nascut in nelibertate, ca sufletul rusesc este un rob milenar.’  (pag. 178)

‘Unde mai e speranta Rusiei daca cel mai mare reformator al ei, Lenin, n-a distrus, ci dimpotriva a consolidat legatura dintre dezvoltarea ruseasca si nelibertate, iobagie.’ (pag. 189)

In viziunea lui Grossman istoria veche si moderna a Rusiei este impletirea complexitatii sufletului rusesc, cu calitatile si defectele sale, si a nelibertatii.

Dar …

‘Acolo unde nu exista libertate umana, nu poate exista nici libertate nationala, caci libertatea nationala este, inainte de orice, libertatea omului.’ (pag. 196)

Cartea are doua finaluri – unul pe plan filozofic, celalalt pe plan personal. Nu-l voi dezvalui pe cel de-al doilea, pentru a lasa cititorilor acestei carti pe care o recomand cu mare caldura, ba chiar cu insistenta, trairea inchiderii ciclului de evolutie al personajului principal creat de Grossman. Voi cita insa cateva cuvinte profetice din ‘finalul filozofic’ scrise in anii 60!