Pe Teodor Baconschi l-am vazut pentru prima data intr-un interviu televizat cu aproximativ un deceniu in urma. Am urmarit apoi activitatea sa politica mai vizibila pentru cineva care nu traieste in Romania in perioada in care a fost ministru de externe, pentru a-l regasi cativa ani mai tarziu ca un activ contribuitor pe Facebook, posesorul uneia dintre acele pagini pe care o vizitez zilnic sau macar odata la cateva zile cu siguranta ca voi gasi acolo teme interesante, opinii articulate, discutii care daca ar depinde numai de ‘proprietarul’ paginii s-ar desfasura intotdeauna in conditii de optima civilitate si intr-o limba romana fara cusur. Am sesizat destul de repede ca ne despart diferente de formatie si de opinii destul de evidente, dansul fiind un om de dreapta si un conservator declarat, crestin ortodox si expert in teologie, adept al unor concepte de genul ‘civiliatiei iudeo-crestine’ fata de care am serioase reticente – dar am si realizat ca este unul dintre acei intelectuali si oameni de elita cu care dialogul este posibil si a carui opinii – chiar si cele diferite, sau poate mai ales cele diferite – merita sa le citesti si sa incerci sa le intelegi. Cartea de dialoguri cu publicistul si criticul literar Dan-Liviu Boeriu aparuta sub numele ‘Anatomia ratarii’ (Editura Humanitas, colectia memorii/jurnale, 2016) confirma toate cele scrise mai sus. In fapt m-am gasit in timpul lecturii cartii nu numai imbogatit in informatii si analize ale starii si personajelor Romaniei post-1989, ci si in acord de opinii cu cei doi interlocutori autori ai cartii intr-un numar de subiecte si momente mult mai mare decat ma asteptam.
Nu stiu exact care este originea titlului cartii. ‘Anatomia ratarii’ se refera desigur la ratarea ocaziei unice de recuperare istorica a esentei spirituale si culturale a Romaniei si de reintegrare in Europa in ritmul si in felul visat de generatia care a avut sansa sa traiasca momentul 1989. Ratarea istorica este perceputa ca o suma a ratarilor individuale, si din acest motiv doua din cele patru sectiuni ale cartii se ocupa de tipologiile semnificative ale perioadei 1990 – 2016, cele existente istoric si care ar fi fost de asteptat sa se afle intre factorii si conducatorii schimbarii (intelectualul, jurnalistul, omul politic) si cele generate sau amplificate de ‘originala’ evolutie de dupa 1989 a Romaniei (corporatistul, indignatul, nostalgicul, baietii destepti, toapa si cocalarul).
Nu este vorba despre o carte de interviuri ci despre una de dialoguri, si Dan-Liviu Boeriu are o contributie mult mai semnificativa decat cea de a pune intrebari care sa declanseze raspunsuri. El structureaza discutia si conduce intr-un mod care pare gandit din prealabil dialogul, dupa o arhitectura si intr-o directie gandita dinainte, poate discutata si agreata de cei doi parteneri inainte de a declansa (virtual) magnetofonul. De multe ori intrebarile sunt la fel de complexe ca si raspunsurile, ele include opinii articulate, si dezvolta discutia pe baza raspunsurilor precedente. Cei doi interlocutori sunt aproape intotdeauna in armonie ideologica, nu prea apar momente de contradictie, este vorba mai degraba de o constructie canonica (in sensul muzical al cuvantului) decat despre o disputa contrapunctica.
Prima parte a cartii identifica unele dintre fenomenele cele mai stringente ale perioadei dupa 1989 sub titlul ‘Confuzii, rataciri, perplexitati’. Relatia incomoda dintre forma si (lipsa de) fond este identificata si in aceasta perioada a noii istorii romanesti, cu referinta la noua clasa de parveniti ai tranzitiei:
‘Dar la noi – blestem ori binecuvantare – forma e cea care a produs pana la urma “fondul”. … Ei par adesea ridicoli, dar numai in ochii unei ultraminoritati de veritabili rafinati, adica in lumea celor care au ajuns in Occident prin biblioteca, nu prin terminalele de la Otopeni. Pentru marea masa, parvenirea lor e totuna cu reusita, occidentalizarea lor e genuina, totul e in regula …’ (pag. 20)
Diagnosticul perioadei este exprimat clar de Boeriu:
‘… imediat dupa 1989 societatea romaneasca a cazut prada unor excese asa-zis “recuperatorii”; am fost cu alte cuvinte, atletii unei incercari de compensare a lipsurilor cu o forma impura de “belsug”. … cel putin in anii 90 se auzea des replica “e democratie, facem ce vrem!” … Nu s-a intamplat altceva decat, cum spune G. Liiceanu undeva, “trecerea pe celalalt mal al istoriei”. Din pacate unii au reusit sa traga dupa ei si racilele unui trecut pe care, in loc sa se straduiasca sa-l uite, l-au adus din nou pe scena publica, propunandu-l fara scrupule, ca pe un exemplu de reusita profesionala si succes comercial.’ (pag. 28-29)
Relatia dintre mitul national si perenele tendinte xenofobe este examinata din perspectiva istorica:
‘De indata ce elitele de limba romana se coaguleaza, sub influenta Luminilor, incepe constructia unui asemenea mit, bazat pe eroismul stramosilor, vocatia unitatii ca mesianica regasire colectiva, dar si tratarea vecinilor geografici ca dusmani ereditari. Odata cristalizat, Mitul Romanesc a suferit nuantari, completari, ajustari cromatice de circumstanta. Dar a ramas axat pe evacuarea culpei prin complex de persecutie si xenofobie justificatoare. Alogenul hraparet (indiferent de rasa, neamul sau religia lui) a continuat sa fie apostaziat cu titlul explicativ: am fi fost cei mai apropiati de fruntea Europei daca nu ne-ar fi spoliat strainii … Elita noastra cunoaste un permanent balans bipolar: ne-au furat taman cei pe care, acum, vrem sa-i ajungem din urma!’ (pag. 34-35)
Aceste excelente pasaje de analiza istorica lucida fac sa apara si mai stridente, in contrast si in afara contextului capitolului (si al cartii) invectivele indreptate contra oponentilor ideologici pe plan politic (‘zona hipsterimii stangist-militante, dornica sa dea lectii de corectitudine politica natiunii noastre retrograde’ -pag. 22) sau teologice (‘militia deloc spirituala a secularismului marxist pus pe ras ultimele gene crestine’ – tot pag. 22). Greu de impacat viziunea umanista, democratica, europeana care implica pluralismul ideologic cu aceasta intrasingenta dogmatica la nivelul exprimarii si neargumentata, cel putin in aceasta carte.
(sursa imaginii http://www.lapunkt.ro/2016/08/26/cum-sa-faci-mai-bine-dupa-ce-intelegi-anatomia-ratarii/)
A doua sectiune a cartii include o galerie a sapte ‘mici tipologii de tranzitie’. Fiecare dintre ele este excelent definita si atent tintuita in peisajul politic si uman al Romaniei de tranzitie. Primul analizat este ‘corporatistul’, element social de origine internationala, care capata insa localizarea si tenta romaneasca, chiar daca personajul traieste in unele cazuri peste hotare:
‘Ma fascineaza si ma sperie oscilatia noastra intre ura de sine, pretentia snoaba a parvenitului, neasumarea propriei conditii si fantasma ca ne-am schimbat destinul smechereste, fara sa muncim pentru asta. Il ai pe romanul plecat care se crede american, englez, francez. Il ai pe romanul de aici care se crede american sau “cetatean al lumii”. Il ai si pe acela care traieste “mandria de a fi roman” cu subintelesul ca nu-i mai trebuie nimic, ca n-are cine sa-l invete pe el ceva, de vreme ce le stie pe toate imbatat de “specificul” lui.’ (pag. 54)
Putin contradictorie mi s-a parut definirea tipologiei ‘ecologistului’. Pe de-o parte Boeriu observa ca ‘la noi, ecologismul vine la pachet cu un soi de nationalism anticapitalist care deplange transformarea tarii noaste in “colonie” si vanzarea iresponsabila a bogatiilor nationale’ (pag. 56). Pe de alta parte Baconschi observa ‘genealogia stangista a ecologismului’ si il asociaza ‘mesianismelor profane ale secolului 20’ cum ar fi psihanaliza, acuzata in mod straniu ca nu ar fi admis dialoguri interdisciplinare (pag. 64). Punand la o parte inexactitatea afirmatiei despre psihanaliza (ma indoiesc ca Baconschi nu este familiar cu interpretarile istorice, artistice si chiar si cele religioase ale lui Freud), nu include ecologismul o suma de preocupari legate de probleme reale ale sanatatii planetei pe care traim? Este culoarea politica relevanta in aprecierea activismului util real al ecologistilor?
Contradictii si imprecizii apar si in descrierea altfel exacta a ‘indignatului’. Asocierea acestui tip cu protestantismul mi se pare fortata, la fel ca si caracterizarea miscarii protestante ca instauratoare a ‘primei teocratii a “corectitudinii politice”. Aprecierea care urmeaza despre ‘indignatii’ perioadei moderne are un ton aproape apocaliptic: ‘Toata modernitatea e un cazan in fierbere, o jungla darwinista, un infern al contestarii atotcuprinzatoare, ca un foc imparabil.’ (pag. 72). O inexctitate factuala cum este cea despre Jan Palach (care nu a apucat cum sustine textul (pag. 75) sa devina filozof, la data sinuciderii sale in ianuarie 1969 in Piata Wenceslas din Praga, el era doar student in istorie si economie politica si nu implinise inca 21 de ani) nu adauga credibilitate.
Excelenta este descrierea ‘nostalgicului’ din capitolul urmator:
‘… aceia care, datorita varstei, nu se simt in stare sa-si discute trecutul de pe pozitii libere cautand (dintr-o nostalgie oarecum explicabila) sa gaseasca pete de culoare in viata cotidiana de sub ceausism. Aici se imbina dorinta omenesc explicabila de a-si forma rezerve substantiale de amintiri tandre cu refuzul de a accepta ca si-au petrecut tineretea intr-un sistem care le-a retezat brutal orice vis mai indraznet de libertate. E greu, banuiesc, sa ai taria de a asuma faptul ca anii tai de formare, de viata activa, s-au irosit intr-un mecanism absurd si nivelator. ‘ (pag. 80)
Afirmatia dupa care ‘… democratia este un sistem politic aparut pe vatra crestinismului’ (pag. 86) este mai mult decat discutabila. Argumentele care contrazic aceasta teorie pleaca de la democratia ateniana care precede cu cateva secole crestinismul si continua cu rolul antagonist jucat de biserica in perioada emergentei democratiilor europene. Tocmai reforma criticata de Baconschi in cateva pasaje ale cartii a fost cea care a spart monopolul catolicismului si a introdus conceptele de pluralism si libertate religioasa care au fost aplicate in practica de revolutiile americana si franceza (ultima cu un pronuntat caracter iconoclast stand la baza conceptului de laicitate, fundamental prin structura democratiei franceze). Mai plauzibila si mai usor de acceptat este afimatia care pozitioneaza in capitolul urmator moderatia ca o valoare de pret a civilizatiei crestine si o propune ca o frana in calea comportamentelor anti-sociale ale ‘descurcaretilor’.
Capitolele despre ‘baietii destepti’ si despre ‘toape si cocalari’ surprind aceste noi categorii atat de vizibile in tranzitia romaneasca. Mi s-a parut excelenta legatura facuta de Baconschi cu tarele vechii ordini in geneza acestor tipologii umane si in antipatia lor fata de valorile intelectuale:
‘Prima explicatie e comunismul insusi, bazat pe identificarea elitei (rurale, burgheze, aristocratice sau intelectuale) cu “dusmanii poporului”: pai daca scoteai din societate ce au margimalizat ei cu atata ura – si anume chiaburii, adica taranii avuti, profesiunile liberale, nobilimea si creatorii de cultura in sens larg – ce Dumnezeu mai ramanea ca “model”? Exact cei pe care comunistii i-au promovat: pegra, lumea interlopa, taranii saraciti de alcoolism, proletarii bolsevizati si anarhisti, analfabetii.’ (pag. 113).
Ultima categorie analizata in aceasta sectiune a cartii este ‘cetateanul digital’. Personal, nu cred ca el merita un capitol separat. Suntem cu totii – cei care avem o prezenta activa pe Internet mai ales – cetateni digitali, si asta ii include pe buni si rai, savanti si analfabeti, toape, cocalari si nostalgici dar si multi oameni de buna credinta. Baconschi a scris o alta carte in care dezvolta ideile principale ale acestui capitol. Personal cred ca exagereaza aspectele negative (care nu sunt neaparat specifice comunicarii digitale) si riscurile (care exista in orice forma de comunicare).
sursa imaginii http://alchetron.com/Teodor-Baconschi-150214-W
Capitolul despre intelectuali deschide a treia sectiune a cartii si el include o analiza istorica a rolului intelectualitatii romanesti in contemporaneitate, privit insa dintr-o perspectiva istorica incluzand si aspecte de biografie personala si de familie. Am doar o rezerva in legatura cu definitiile lui Baconschi – antiteza dintre ingineri si umanisti mi se pare fortata. Ea se bazeaza pe o experienta istorica apartinand perioadei comuniste, care in cuvintele lui suna cam asa:
‘… se adancise clivajul dintre ingineri si umanisti. Inginerul era idealul comunist al proletarului odinioara obidit. Umanistul (artistul de orice fel) a fost redus de sistem la doua situatii: fie cea de ramasita burgheza odioasa, fie cea de activist insarcinat cu propaganda.’ (pag. 136)
Baconschi pierde cred din vedere faptul ca pozitia sociala a inginerului este promovata inca din epoca revolutiei industriale, in care inginerul este mai degraba un continuator al enciclopedistilor Renasterii si nicidecum un antagonist al clasei artistilor. Aceasta atitudine solidara intre ingineri si umanisti este continuata in perioada dictaturii. Inginerii au fost si principalii consumatori de cultura, si multi dintre ei au fost personalitati multi-disciplinare, cu fatete umaniste care au completat si complementat orientarea profesionala tehnologica. Din punctul de vedere al atitudinii dictaturii inginerii au fost in aceeasi masura marginalizati sau folositi in scopul sustinerii sistemului – deci alternativele inginerilor au fost similare cu cele ale umanistilor. Si unii si altii au apartinut si apartin clasei (sau paturii) intelectualilor.
Dupa ce se ocupa de jurnalisti, a caror menire si subordonare fata de politic le vede contracarate de accesul publicului la informatia, propagarea si schimbul de opinii de pe Internet, Boeriu si Baconschi se ocupa de clasa politica, incercand sa detecteze originile degradarii acesteia si a lipsei de incredere generale a populatiei. Sursele ratarii se afla din nou in perioada comunista:
‘Proasta calitate a clasei politice postcomuniste e “garantata” de contraselectia operata in comunism…. dupa ’47 – cand comunistii au instaurat dictatura lor cu asistenta ideologica si militara sovietica – a inceput procesul de rasturnare a societatii cu fundul in sus. Practic toata pegra societatii: tarani analfabeti, betivi, batausii si datornicii satelor, sutii si interlopii din mahalale, ucenicii lenesi si comunizati din atelierele industriale nationalizate, toti acesti oameni “de jos” au devenit, in cel mult cinci ani, liderii revolutiei bolsevice, paznicii si tortionarii ei… A fost cea mai grava opera de distrugere a capitalului uman competent petrecuta vreodata. Pentru ca a fost dominata de motorul infernal al luptei de clasa, al urii fata de cultura inalta si de elita “veche”.’ (pag, 162-164)
sursa imaginii http://zidezi.ro/bihoreni-cu-care-ne-mandrim/dan-liviu-boeriu-oradeni-cu-care-ne-mandrim.html
Sectiunea a patra, finala, a cartii de ocupa de revizitarea catorva dintre patologiile nationale, din perspectiva anilor trecuti de la schimbarea directiei istoriei romanesti. Prima tara trecuta in revista este cea a maniei persecutiei, vazuta ca o prelungire ‘in mileniul III a vechiului clivaj dintre sincronism si autohtonism’. Exemplul cel mai pregnant este ‘oratorul de tip Dan Puric, care si-a facut un tel din a gadila coarda nationalista a neamului romanesc, gonfland prgoliul celor mai putin educati si care vad in el un fel de Mesia agitat dar drept.’ (pag. 182). Lovitura finala a capitolului este insa observatia exacta si nimicitoare ca aceasta tendinta de auto-victimizare nu este specific romaneasca, ci este imbratisata si de alte natiuni ‘marginalizate’ ale Europei: ‘… am fost mimetici pana si in nationalismul nostru viguros? Asta e, trebuie s-o recunosc, o performanta cu totul singulara.’ (pag. 186)
Capitolele urmatoare trec in revista miturile (de exemplu dacopatia analizata la detaliu de Dan Alexe), conspirationismul (‘… produsul politic al guvernelor moderne care scapa de raspundere motivandu-si “esecurile” prin desemnarea unui tap ispasitor: evreii, masonii, vecinii ostili sau dusmanii din interior precum intelectualii vanduti imperialismului american, etc.’), biserica, bascalia, divertismentul.
Exista speranta pentru Romania in viziunea lui Teodor Baconschi asa cum este impartasita in dialogurile cu Dan-Liviu Boeriu? Aceasta carte evita sa creioneze un program politic alternativ complet care sa repare ‘ratarea’, dar sugereaza totusi cateva raspunsuri. Unul dintre ele se gaseste in zona valorilor intelectuale si morale la care adera autorul, care combina respectul fata de elitele intelectuale cu o abordare conservatoare crestina insa de pe pozitii explicit moderate si democratice. Apoi, ca si in alte momente ale istoriei romanesti, este de asteptat ca formele sa creeze mai devreme sau mai tarziu fondul care sa se transforme intr-un motor al progresului si reparatiilor sociale. In final mult-discutatul si contestatul acces la Internet va avea si el rolul lui:
‘Norocul tinerelor generatii este ca, odata cu Internetul, cenzura (nu neaparat si manipularea) sunt depasite sau rarefiate semnificativ. Lumea vine spre noi printr-un miliard de nervuri digitale, am intrat in epoca “seruirii”, mai frumos spus, a impartasirii universale! Un click ne costa efortul de a deschide un continut si. odata validat de inteligenta noastra critica, de a-l transmite altora, care devin si ei piese din mozaicul caleidoscopic, aproape fluid al inteligentei colective. Nimeni nu mai poate “face” agenda unei societati din “studioul 4” sau de oriunde altundeva. (pag. 159)